Fascination Street

The most ridiculous fear in life is the fear of being ridiculous

E bine să ne respectăm

N-am nici cea mai vagă idee de ce am lăsat platforma asta să se ducă dracului. Lucrurile nu mai stau la fel ca acum vreo 15 ani. Am job, am responsabilităţi, am pasiuni ca să nu o iau razna, am de menținut sau măcar de nescăpat din frâu o greutate greu obținută, mai nou am şi Ju (de la Jumătate) – am de toate, mai puţin timp de scris.

Nu știu nici să mai folosesc WordPress, mă înghesuie ăștia într-un dreptunghi minuscul pe un ecran. Ca orice altceva în viață, totul cu moderație, inclusiv spațiul de scris online…

De fapt voiam să povestesc mai pe larg despre baba de deasupra, că tot lăsasem un crâmpei de povestire pe Twitter. Căci ce altceva dacă nu vecinul de bloc comunist să te îmbie să deschizi platforma nefolosită ani la rândul? :)) Patologic, nu alta.

Ajung și eu ca omul muncitor de la serviciu, dezbrac salopeta de sclav și-mi pun șorțul de gospodină, adică mă apuc conștiincios de spălat roșii mărunte cât afinele și dulci ca strugurii, să nu-mi scape printre degete dimineața, când sunt chioară de somn. În ușă se aud bătăi ușoare.

– E cineva la ușă? îl întreb pe Ju.
– Nu cred.

Bocăne mai tare. Se duce să verifice și în secunda doi năvălesc în casă toți turcii și tătarii și însumarea tuturor triburilor sălbatice de pe întreg cuprinsul lumii întrupate în baba de deasupra, care se năpustește înăuntru cu tot cu potaia-șoarec în brațe. Și o mătură, mă gândesc că pentru mijloc de transport. Eniuei. Câinele ăsta miniatural și hâd are o coadă ca biciul vitelor, plesnește parchetul deasupra și la 4 dimineața. Apoi îi sună babei alarma pusă pe vibrații, firește că tot pe parchet. Așa, cu vreo 20 de minute înaintea alarmei noastre, să mijească întâi ochii vezicile pline. :D

Pe scurt, baba e foarte panicată că a scuturat pe geam pământ, se disculpă vag cu “doar unde să arunc și eu?” (în budă, în cadă, în coșul de gunoi?!) și se duce ață la geamul din bucătărie să-și recupereze cârpa scăpată în complexul proces de igienizare. Ju deschide fereastra și baba dă iute să-și strecoare moaștele mâinile prin plasa de insecte. Ho cu tata, că încă tot n-am aflat unde se duc muștele iarna! Pe pervaz nimic… în afară de pământ. Ce contează, desfaceți plasa! Se pare că-i o cârpă importantă.

Ulterior am aflat că plasa funcționează pe bază de scai, nu de lipici cum crezusem până atunci, dar pe moment bucureșteanca din mine se trezise ca monstrul din poveste și făcea bulbuci interiori, calmată doar de amabilitatea nezguduită a lui Ju, care medic fiind e obișnuit să aibă răbdare cu babe.

Cârpa nu-i și nu-i, degeaba. Baba bate atunci în retragere după ce-l atinge pe Ju de vreo două ori, bunicește dar suspicios, și îl întreabă cum merge rezidențiatul, pe care nu-l pronunță însă așa, ci un pic dislexic. Băbește. Cu aceeași răbdare neprefăcută i se răspunde la tot. Cu păreri de rău pentru cârpă.

Ca să fie tacâmul complet, vine acasă și colegul de apartament, hai să-i zicem Ieon, care-i alergic la orice blănoșag patruped. Da’ culmea, și el tratează baba cu aceeași candoare ardelenească. Baba mai că dă să-l ciupească de încântare, dar pleacă mulțumindu-ne și încheind cu eternul:

– E bine să ne respectăm.

Auzi că e bine să ne respectăm. Dacă nu v-ați dat seama, singura care nu a interacționat cu ea am fost eu. Cred că-n ochii mei se citea vâltoarea sufletească produsă de o vagă amintire a pervazului pe timpul verii, când la fel credeam că plasa e lipită, nu prinsă, și când acolo trona glorios un bol alimentar scăpat din gură.

– Nu ai de unde să știi că a fost ea! zice Ju.

Noroc c-a sosit toamna. E bine să fie toamnă și să ne respectăm.



2 Comments

Mi-am făcut blog de cărţi! :)

Îl găsiţi aici, sub forma unei ramificaţii a Fascination Street. Temă de blog nouă, idei noi, multe cărţi. :D

Explic acolo de ce l-am făcut şi am scris chiar şi despre o primă carte cu un porcuşor rozaliu şi durduliu pe nume Rostogol. :D

Nu, nu va fi doar despre cărţi pentru copii şi nu, asta nu înseamnă că n-o să mai scriu pe-aici – chiar din contră. Aveam însă nevoie de un mediu unde să scriu des despre pasiunea asta, transformată ulterior şi-n meserie, fără să vă agasez pe voi. Ne citim (şi) dincolo! :)

1 Comment

Sigur n-am fost la camera ascunsă?

E greu. E greu să mai găseşti ceva CU ADEVĂRAT amuzant când te distrezi zi de zi cu nişte colegi brici, cel puţin la capitolul poante. E chiar dificil să mai râzi de-un filmuleţ de pe YouTube când ţi se perindă pe sub geam cei mai macho colegi din firmă, suflând balonaşe de săpun sau călătorind artistic pe-un stivuitor ca-n scena de pe prora Titanicului.

E greu şi când stai în oraşu’ ăsta bilingv şi plin de trolli nesimţiţi (dar nu mai puţin amuzanţi). Venise-ntr-o zi o colegă şi, foarte îngrijorată că tre’ să-şi povestească păţania mai departe şi ratează tocmai esenţialul, ne-ntreabă:

– Cum se zice-n română la porc de sex feminin?

Noi… :|

– A fost un domn la Profi şi i-a cerut vânzătoarei, care era unguroaică, crenvurşti de scroafă, apoi s-a luat de ea că nu ştia ce-i cere.

Asta e lumea-n care trăim. În acelaşi univers (deloc paralel, din păcate), primesc vineri un telefon într-un moment inoportun, din care eu am înţeles doar că mă căuta cineva de la Billa (de ce?!), iar acel cineva a înţeles că tre’ să revină altădată. Azi sună iar telefonul; aceeaşi duduie:

– Bună ziua, de la Billa vă sun… Aveţi un moment să… ?
– De unde aveţi numărul ăsta? mă răstesc eu.
– Dvs. l-aţi completat când v-aţi făcut cardul Billa.
– Eu nu mi-am făcut niciodată un card Billa, am doar un chiţibuş de reduceri de la părinţii mei, aşa că nu se poate.
– Ba da. Vă numiţi Corbuţa Perfida?
– Cor… cum? întreb, crezând că n-am auzit bine.
– CORBUŢA PERFIDA, îşi pierde gagica răbdarea.
– Hahahaha… hahahaha!! =)) Nu, nu mă cheamă aşa.
– C… o… r… Sau Corobuţa? descifrează ea nedumerită de pe foaie. Nu, Corbuţa!
– LOL, cum să mă cheme aşa?!
– Nu sunteţi din Iaşi?
– Doamnă, am eu accent de Iaşi?
– Este mai puţin relevant, poate v-aţi mutat recent…

Mie-mi jucau deja lacrimile-n ochi, la mine-n birou era strânsă mai multă lume care privea scena amuzată, da’ cel mai frapant lucru era că tipa de la celălalt capăt al (ne)firului nu părea deloc să se sinchisească. De parcă să te cheme Corbuţa Perfida e cel mai normal lucru din univers.

– Deci nu sunteţi Cor…
– NU! NU SUNT! Şi uitaţi de numărul ăsta de telefon! închid io-n cele din urmă, să pot râde-n pace.

Acum aştept să apară înregistrarea pe undeva, că sigur e o farsă. Nu de alta, da’ refuz să cred că-n lumea asta există cineva care are numele de familie Perfida. Sau că şi-ar boteza cineva copilul Corbuţa (oricât de mare fan Game of Thrones ar fi!).

2 Comments

Ce ar trebui să ne amintească de fapt Vinyl, dincolo de muzică

Mereu insist până par ciudată când mă uit în ochii oamenilor, dar rar mai găsesc acolo câte-un zvâcnet nebun. Cel mai des văd cum peste o culoare uneori frumoasă, alteori banală, s-a aşternut pâcla spiritului şi a minţii. “Oglinda sufletului” s-a ponosit; nimic nu se zbate şi nimic nu o să mai tresară vreodată. Cunosc orbi cu chipuri mai expresive decât nălucile astea.

Noi, ăştia cu o doză de nebunie mai mult sau mai puţin lăuntrică, mai bine sau mai prost mascată, ne recunoaştem între noi. De cele mai multe ori ştim că scânteile noastre nu fac casă bună cu artificiile altora şi de aceea suntem aşa disparaţi, rătăciţi, de multe ori singuratici. Deseori se-ntâmplă să apreciem bonomia stafiilor – ne face bine, ne temperează şi ne aduce pe făgaşul normal.

Dar apoi cunoaştem pe cineva. Ne pică în mână o carte. Ne trece pe la urechi o piesă. Ne împinge curiozitatea să vedem un film.

Vinyl.

Şi brusc ne reamintim cine suntem de fapt.

Episodul pilot a avut premiera săptămâna trecută. Are două ore şi l-am văzut de cel puţin trei ori, pe-ndelete sau pe nerăsuflate. Azi m-am uitat la al doilea şi prima jumătate mă tentează cel puţin la fel de mult.

Îţi aduce aminte…

… nu doar ce e în spatele succesului răsunător al unor trupe, nu doar că business-ul şi talentul nu sunt două universuri paralele, nu doar de celebra mafie a caselor de producţie şi corupţia radioului, nu doar că uneori muzica salvează, NU DOAR CĂ EXISTĂ SERIALE CARE AU COLOANĂ SONORĂ SEPARATĂ PENTRU FIECARE EPISOD!!! (how cool is that, though?), ci şi că… nu există nimic mai durabil în viaţă decât o pasiune adevărată; memoria o să te-nşele, dragostea o să se dilueze, prietenii o să se îndepărteze. Dar pentru ceea ce ştii şi îţi place să faci merită să te duci până în pânzele albe.

Mă uit la taică-meu – i-au plăcut dintotdeauna maşinile. În tinereţe era un împătimit al kartingului. Apoi a ajuns şofer în armată, mecanic auto, şofer de TIR, patron de firmă de transport – one man show. Firma s-a închis, TIR-ul a fost furat aproape legal, dar el n-a încetat să călătorească şi să-mi povestească despre modele de maşini, bujii, jigleruri şi supape (trăsni-le-ar). The good kind of crazy.

Muma, pe de altă parte, nu mă lasă s-o ajut să fie ceea ce este după ce societatea a încetat să mai aibă nevoie de ea. Long story short – the bad kind of crazy. Nu fiţi ca muma.

Citiţi Zorba Grecul, e despre dragostea de viaţă. Citiţi La răscruce de vânturi, e despre dragostea de moarte. Citiţi Maestrul şi Margareta, e despre… dragoste. Ascultaţi Led Zeppelin dacă sunteţi old school. Ascultaţi Arctic Monkeys dacă demenţa voastră cere ceva modern. Ascultaţi Nirvana oricând. Ascultaţi fuckin’ Taraf de Haïdouks şi Fanfara Ciocârlia.

Citiţi, ascultaţi, desenaţi, traduceţi, uitaţi-vă la filme, cântaţi cu o trupă sau sub duş, croşetaţi sau creşteţi flori, luaţi-vă un acvariu sau săriţi cu paraşuta, jucaţi-vă biliard 8 ore şi Mortal Kombat încă vreo 5. Faceţi ce vă place; pasiunea nu vă dă voie să vă stingeţi lăuntric.

Despre asta e Vinyl, dincolo de muzică. Serialul ăsta monstru e securea care se-nfige în toate labele şi bocelile pe care le asculţi şi îţi arată nu (doar) cum era rock’n’roll-ul în anii ’70, ci (şi) cum devii tu, iubitor al genului, când muzica e îmbrăcată în mantia contextului. Te face să devii selectiv, lucru important nu numai în muzică, ci şi în viaţă. Şi te îndeamnă să nu-ţi laşi ochii să-şi piardă tăişul. Nu muriţi tot câte-un pic, privirea vă trădează.

3 Comments

ExageRoxa sau cum nu mai încap în casă de cărţi

Scriu, traduc, editez, corectez, citesc, mi le doresc şi le primesc – viaţa mea e all about books. În vară sunt nevoită să-mi transform un perete întreg în bibliotecă; chiar nu mai încap în casă de ele. Ştiţi genul ăla enervant de oameni care întreabă miraţi “Dar ce faci cu atâtea? Nu le citeşti pe toate”. N-o să mă duc atât de departe încât să fiu de acord chiar cu tot ce-a zis nenea ăsta, însă ce spune Umberto Eco – pe care-ar trebui să-l respectăm fiindcă ne bagă-n buzunar pe toţi când vine vorba de intelect – e de pus pe toate citatele motivaţionale şi pozele cu pisici de pe internet, da’ mai ales de ţinut minte:

The writer Umberto Eco belongs to that small class of scholars who are encyclopedic, insightful, and nondull. He is the owner of a large personal library (containing thirty thousand books), and separates visitors into two categories: those who react with “Wow! Signore professore dottore Eco, what a library you have! How many of these books have you read?” and the others — a very small minority — who get the point that a private library is not an ego-boosting appendage but a research tool.

Acestea fiind zise, priviţi şi vă minunaţi de ce mi-am mai luat. În primul rând, un pachet imens de la Taschen.

Rock Covers e cu şi despre artwork-ul albumelor rock. O carte bună de ţinut pe măsuţa de cafea şi pe care s-o răsfoieşti zilnic. Singura problemă e că nu găseşti măsuţă care să susţină ditamai tancul. M-a îndoit de spate pe ruta Livezeni-Dâmbu. So fuckin’ worth it.

doar aşa pot zice c-am văzut un tanc în staţia din Livezeni sat…

Un Klimt pe scurt şi un Dalí – pretty self-explanatory. Probabil oamenii mei preferaţi din tot ceea ce înseamnă arte plastice.

Iar Keel’s ‘Simple Diary e un deliciu. Nu doar că sintetizezi tot ce ţi se-ntâmplă zilnic şi extragi ce-i mai important, dar are şi tot felul de giumbuşlucuri care te ajută să-ţi pui propria personalitate în perspectivă. E ca un fel de oracol cu întrebări şi aluzii de adulţi.

mai multe nu v-arăt, că devine personal ca un blog :P

Mai departe. Am cedat, mi-am luat Diary of a Wimpy Kid 1-9 + DIY book. Ce colorate şi mişto sunt! Iar ilustraţiile – mega haioase, n-avea rost să le stric privindu-le doar pe Kindle. Vedeţi că sunt reduse aproape la jumătate pe okian.ro – iar oamenii ăştia au lichidare de stoc şi alte oferte tari pentru oameni cu mai mult spaţiu în casă decât mine. Check them out!

şi de când voiam să m-apuc de propriul comic…

Şi nu în ultimul rând, am primit ceva ce-mi doream de mult: Istoria frumuseţii, să-ncheiem rotund tot cu Eco. :) Mulţumesc, F!

Overall, what a lovely bookish week. Păcat că eu am timp doar să avansez cu un capitol din A Song of Ice and Fire pe zi. :))

3 Comments

Ce ne facem, dom’le, cu filologia?

Dacă mai era nevoie, săptămâna care tocmai s-a-ncheiat mi-a dovedit încă o dată că ceva-i greşit cu absolvenţii terminatorii de Litere. La lucru, pe biroul meu aterizase un proof. Pentru cei pe care soarta i-a ferit de meserii în edituri, proof-ul este un fel de preview al unei cărţi, care soseşte prin curierat de la tipografie pentru ca tu, responsabil de proiect, să verifici dacă totul e OK, începând de la culori până la înşiruirea paginilor pe coli etc.

În fine, nu vreau să intru-n prea multe detalii tehnice. Ideea e că am văzut un 3. în dreapta-sus, pe coperta din faţă, şi m-am dus la tehnoredactori să vedem ce-i de făcut. Ce-a urmat e halucinant.

Eu:
– E un 3. pe copertă; o să creadă lumea că e volumul 3 din ceva serie şi nu mai cumpără cartea. Induce în eroare, hai să-l scoatem.
DTPist 1:
– Ioi, da’ nu mi se pare aşa mare greşeală, nici nu se vede pe fundalul ăsta…
DTPist 2:
– Plus că e greu să faci în Photoshop să rămână dedesubt fix la fel, e copertă.
Eu:
– Dar chiar nu e OK…
DTPist 2 (întoarce foaia):
– Pff, pe coperta IV e invers!
Eu:
– Thulai, ăştia or dat pe spate flip la 3.!
DTPist 1 şi 2:
– Nu se poate să rămână aşa, mai ales pe spate.
Eu:
– CE?! Pe spate pare un semn oarecare, în faţă e clar un 3. De ce-i mai grav ăla de pe spate?
DTPist 1 şi 2:
– Pentru că e un 3 scris greşit.
Eu:
– …

cam aşa ceva…

Până la urmă s-au hotărât că dacă-l scot pe ăla grav, fac un efort să nu rămână nici ăla mai puţin grav. Iar io, ca să nu mor proastă, am întrebat alţi doi DTPişti care-i faza.

DTPişti 3 şi 4:
*explică doct acelaşi lucru ca DTPiştii 1 şi 2, doar că în mai multe cuvinte*

Eu:
– Hm, tre’ să-l întreb şi pe DTPistul 5, pare mai normal ca voi…

Concluzie nu este alta decât că filologii sunt greşiţi, având în vedere că doar în birou la mine am găsit susţinere. :)) Cumva, chestia asta mi-a amintit de vizitele anuale din perioada Şcoala Altfel. Ăştia mici au în fiecare an o săptămână în care fac tot felul de activităţi practice, care implică şi vizite la firme, să vadă ce să (nu) se facă atunci când vor fi mari. Aşa ajung şi la noi în bătătură, iar the boss lady, de fiecare dată când le face turul editurii, ne prezintă astfel:

– Ăsta e biroul de corectură. Aici se fac texte, aşa că nu prea aveţi ce vedea. HAIDEŢI SĂ MERGEM LA ILUSTRATORII CARE DESENEAZĂ COLORAT PE PLĂCI, YEEEY! \:D/

Iar noi râdem, normal. Naiv să fii să crezi că, pe măsură ce omul de rând se dezvoltă, textele vor deveni vreodată mai interesante pentru el decât ilustraţiile. Ceea ce nici nu mă deranjează foarte mult; aşa e în firea lucrurilor, aşa e natural. Impactul vizual şi auditiv sunt imediate, textul trebuie procesat şi trecut prin filtrul gândirii pentru a mişca ceva în tine.

Anul trecut, chiar după plecarea prichindeilor, colega de bureaux mestecă sictirită nişte chec ars şi se trezeşte grăind:

– Pff, ce chec naşpa. Apăi… *îndeasă tot checu-n gură* la filologie mere… ¯\_(ツ)_/¯

… însumând astfel condiţia omului de Litere în societate şi tot ce n-o să pricepem veci când vine vorba de logică în lupta cu designerii.

2 Comments

Limba în sexting

Chestia asta a avut de două ori succes răsunător în rândul gagicilor în weekendul ăsta… şi nici măcar n-am povestit-o live. Aşa că hai, bine, fie, prinde bine printre-atâtea boceli…

Acu’ vreo doi ani am făcut ce-am făcut şi am reuşit să mă cuplez cu un ungur. Şi fiind încă-n faza de teasing, sms-urile erau sfinte. După ce ne-am mai văzut o dată, texting-ul s-a transformat, fireşte, în sexting… sau a încercat, căci încurcate-s căile limbilor materne. :))

La-nceput nu mi s-a părut mare filosofie şi n-am prea luat în seamă faptul că nu pricepeam nimic. Ca orice gagică vag prinsă, eram convinsă că masculul nu făcea altceva decât să fie foarte timid şi mai ales subtil. M-am prins io că ce zicea trebuia să fie ceva sexy, aşa că până la urmă am lăsat politeţurile deoparte şi i-am descris foarte simplu ce se petrece, să fiu sigură că pricepe chiar dacă româna nu-i limba lui maternă. Răspunsul? De geniu: “Îmi scot acum sula”. =)) What the…?!

Şi aşa s-a închis fereastra temporală cea magică, iar eu am revenit cu picioarele pe pământ şi-am început să râd cu lacrimi. Iar el, frustrat că nu m-a putut vrăji chiar în seara aia şi io nu mai percutam de râs la nicio tentativă ulterioară, s-a enervat şi mi-a scris cel mai tare mesaj pe care l-am primit vreodată de la un tip, indiferent de etnie: “Ooo, îmi bag pula, io nu ştiu să fut româneşte!”.

deja mi-l şi imaginez reproşându-mi (din nou) asta dacă nimereşte din greşeală pe-aici… :))

2 Comments

Fac un efort

…Să mai dau ceva din mine şi după ce-mi port sufletul pe mânecă la muncă, în fiecare zi. Chestia asta cu ţesutul cuvintelor literare e mai solicitantă decât aş vrea să recunosc, mai satisfăcătoare decât las să pară, dar şi mai apăsătoare pe termen lung decât mi-ar plăcea. Chiar vorbeam astăzi cu cineva – una dintre puţinele persoane pe care le mai am în preajmă care pot să cuprindă pe deplin noţiunea de traducere – despre cum pare treaba asta din exterior: ai un text într-o limbă, te apuci şi scrii acelaşi lucru în limba cerută. Nu-i o cine ştie ce piatră filosofală. Da’ până la urmă nu-i chiar aşa. Procesul presupune de fapt o agonie pe care eu, una, o gust cu nesaţ – o goană din calea limbii de lemn, a repetiţiilor, a facilului, înspre muzicalitatea frazei. (Chiar astăzi am găsit, în lista de 100 de cărţi preferate ale lui Bowie, una bazată pe o idee pe cât de faină, pe atât de plauzibilă: limbajul a evoluat din muzică.) Dar, în timp, mai presupune şi un alt fel de performance anxiety, cu apogeul într-un cerc vicios de nopţi nedormite şi sete de artă. Şi uite-aşa, din link în link, am ajuns la două chestii mişto pe care nu le ştiam… cu şi despre păsări.

    • Bluebirds – Păsări albastre care nu trăiesc în Europa, dar care, de mii de ani, apar prin cântecele şi poezii ca simbol al fericirii şi speranţei. Nord-americanii cântă şi scriu despre ele des şi colecţia voastră de muzică rock v-o poate dovedi.
    • Swan song – Asta e o chestie care mi-a plăcut la nebunie şi pe care-am găsit-o într-un comentariu rătăcit la o piesă – aţi ghicit – tot a lui Bowie: “Lazarus was his swan song”. E o idee antică: lebăda e o pasăre care tace toată viaţa numai pentru a cânta superb în clipa morţii. Iar imaginea de mai jos e deja pe perete.

Şi aşa, gândindu-mă şi fiind profund marcată c-am fost contemporană cu ziua morţii lui Bowie, mi-a tot sărit azi în ochi coperta noului său album, Blackstar. Încă având acel swan song insistent în cap, mă întrebam unde mai văzusem, acum doar câteva zile, ceva asemănător care parcă durea şi mai tare? Tot aşa, doar că o stea albă pe fond negru. Pe-o căciulă:

So long, you talented fuckers, and thanks for all the music.

No comment

Lumea noastră s-a schimbat

“Toată lumea mea s-a schimbat”, zicea Adi Despot la câteva zile după dezastru.

În vinerea aia am picat ca secerată pe la 5 după-masa, după o săptămână de lucru din iad combinată cu dureri de spate. Undeva pe la miezul nopţii au început să curgă notificări pe telefon. Pe la 1 juma’ m-am trezit nemaiputând să le ignor. Încă buimacă, am deschis primul link dintr-un mail. M-a săgetat ceva pe şira spinării şi nu era durerea mai sus amintită. Am dat cumva de linkul evenimentului de pe Facebook. Aşa cum credeam, plin de prieteni care dăduseră “attending” şi un wall mustind a disperare. Până să ajung în camera cu televizorul, îmi şiroiau lacrimile şi tremuram a groază. Breaking news, girofaruri, imagini blurate, liste scrise de mână, Arafat, Oprea (?!), într-un târziu şi Piedone. Pe Facebook făceam inventarul prietenilor şi cunoscuţilor, iar la tv pe cel al nesimţirii. Pe la 3-4 dimineaţa am rugat pe cineva mai puternic decât mine să sune la numerele puse la dispoziţie. Aş vrea să spun c-am început atunci să fac şi inventarul neputinţei, dar acel sentiment s-a dovedit infinit şi omniprezent. N-a trecut nici acum.

Nu vreau să precizez câţi dintre ei s-au dus şi câţi au mai rămas. Nu vreau să vorbesc despre ei în termeni statistici. Vreau doar să ne întoarcem un pic în timp, pe vremea când mai lucram în Bucureşti. Ultimul şi cel mai longeviv job pe care l-am avut a fost să scriu, printre altele, şi despre concerte. Făceam asta de ceva vreme pe blog, aşa că a fost uşor să ajung să scriu despre muzică pe bani. Îmi iubeam munca şi sper că reuşeam să transmit asta în fiecare cronică. Doar că la un moment dat am fost nevoită să plusez: mi se pusese în mână un aparat foto.

Pe lângă “tunurile” de mii de euro ale colegilor de la alte publicaţii, când eram în photo pit, al meu părea de jucărie. Unde mai pui că nici nu ştiam prea bine să-l folosesc şi… sincer, nici nu mă pasiona; eu eram omul cuvântului, nu al imaginii. Azi aşa, mâine aşa, până când am observat că oamenii din faţa scenei erau cam aceiaşi. Cu toate că la început mi s-a părut că mă privesc cam circumspecţi (şi cu aparatul ăla, nici nu-i condamn), între noi s-a format un fel de complicitate transformată apoi, cu câţiva dintre ei, în ceva mai mult decât un salut politicos. I-am urât de multe ori pentru îmbrânceli, coate şi atitudini dubioase pe fondul oboselii acumulate la festivaluri de două-trei zile, dar i-am respectat întotdeauna pentru pasiunea lor pentru muzică şi fotografie. Ei erau acolo pentru cele mai frumoase cadre, pentru că o imagine valorează cât o mie de cuvinte. Eu eram acolo sperând ca mia mea de cuvinte şi un cadru mai şui să reuşească să le egaleze profesionalismul.

Contrar tuturor lucrurilor care se discută astăzi pe zeci de canale media, concertele de club erau preferatele noastre. Nu cele în aer liber – la care arde soarele, apa are preţuri nesimţite şi trebuie să te lupţi cu organizatorii ca să te lase să faci poze din faţa scenei, de parcă nu ar fi şi promovarea lor în joc. Nici cele din Sala Radio, Sala Palatului sau localuri mai de doamne-ajută (Tribute, Hard Rock, Fratelli). Nu cred că se simţea cineva mai bine în nişte vestigii comuniste în care făceam poze stând – nu glumesc – în genunchi timp de trei piese per artist. Nu mai vorbesc de Arena Naţională, unde-am fost la Red Hot Chili Peppers şi am străbătut kilometri întregi – ia aparatul, lasă aparatul, întoarce-te pe la altă intrare etc.

Nu. Cele mai faine concerte erau cele de club, când te mutai nestingherit dintr-o parte-ntr-alta a scenei, spre disperarea celor din primele rânduri; când eram toţi acolo şi nu ne presa timpul; când dansam cu aparatul foto într-o mână şi cu berea pe marginea scenei; când ne strigam nu după nume, ci după numele site-ului sau publicaţiei pentru care lucram. Atunci vorbeam, râdeam şi eram ca-ntr-o familie. Niciodată nu ne-a păsat cu adevărat cât de şubredă era cârciuma sau în ce speluncă nesigură ne aflam. De fapt, la siguranţă nu s-a gândit niciunul dintre noi. Nu ne-am uitat niciodată după stingătoare, nu ne-au speriat scările netrainice sau faptul că dura o jumătate de oră până noi, cei din faţă, apucam să ieşim din local. Concertele de club reprezentau unele dintre puţinele momente când în universul nostru se făcea ordine. Acolo, într-un cadru intim, cu formaţia la doi paşi şi publicul căţărat pe noi, uneori la propriu, acolo eram acasă.

După Colectiv, în locul sentimentului aceluia de apartenenţă au apărut dorul şi durerea. Era o seară obişnuită; câte n-au fost exact aşa? Zeci, poate sute. Puteam fi oricare dintre noi acolo. Dar de-atunci, lumea noastră s-a schimbat. Nimic nu o să mai fie la fel de-acum înainte. Pot să spun aproape sigur că nu mă mai văd făcând asta niciodată, şi nu din cauza lipsei totale de talent la mânuirea unui aparat foto. La concerte de club voi mai merge, dar cu mari reţineri şi nu fără o strângere de inimă. Atunci când o să se-ntâmple asta, sper să fiu alături de toţi cei care mi-au făcut viaţa în Bucureşti mai uşoară şi mai frumoasă.

Nu v-am rugat niciodată nimic pe voi, cei care mai aruncaţi câte-un ochi aici, dar am s-o fac acum. Trei dintre cei despre care vă povesteam mai sus au nevoie de bani, sume oricât de mici, pentru lunga recuperare care-i aşteaptă.

Pentru Cristi Mitroi:
IBAN – RO53RNCB0318024734640001
Banca – BCR (Banca Comercială Română)
Titular de cont – Mitroi Maria Elisabeta

Pentru Miluţă Flueraş:
IBAN – RO12UGBI0000762002799RON
Banca – GARANTI BANK S.A.
Titular de cont – Ana-Maria Gavrila (fara diacritice)
Pentru cei din afara României, codul SWIFT este UGBIROBU, iar filiala băncii este Agenţia DRUMUL TABEREI.

Pentru Mihai Anghel (Max):
IBAN – RO28INGB0000999905438518
Banca – ING
Titular de cont – Mihai Iulian Anghel

Informaţiile se pot verifica uşor cu ajutorul unui search pe Google.

Sigur, veţi citi despre alţii care o duc şi mai rău, cazuri cu care veţi empatiza probabil mai mult. Cât de descurajant o fi să alegi până şi cui să-i întinzi o mână de-ajutor? Dacă vreţi să-i ajutaţi pe toţi, Universal Music România donează victimelor banii strânşi din vânzarea albumelor Goodbye to Gravity (link) şi Up to Eleven (link). De la Cărtureşti, livrarea în România e gratuită.

***

Încă ceva. Lumea noastră s-a schimbat. Şi apropo de proteste, şi lumea lor s-a schimbat. Hai să încercăm s-o schimbăm un pic mai mult, să-i mai dăm un ghiont şi-un bobârnac, pentru că nu se mai poate aşa. Nu mai vreau să mă sune prietenii plecaţi în străinătate şi să-mi spună: “Dacă vrei să faci ceva cu viaţa ta, pleacă de-acolo”. Aţi văzut, se poate.

No comment

Regina neîncoronată a gafelor

Eu sunt. Şi pentru ultima merit mai mult decât o coroană. Merit tronul şi cele şapte regate, plus dragonii.

1. Ajung azi mai târziu ca şeful la muncă – şef care mă căuta, fireşte. Nu-i bai, e luni şi taxiurile sunt aşa de rare de zici că trăiesc în NYC. N-apuc bine să alung pâcla weekendului de pe creier cu nişte muncă creativă, că o şi comit.

– Ahhh, ceapa lui de Google! Tot încerc să-mi dau seama cum îi zice la dall sheep în română şi numa’ Dolly sheep îmi sugerează. Plus că doar poze cu berbeci găsesc. Berbecul n-are capră?
– Ăla-i ţap, tu! se hăhăie colega.
– Are şi capră, da’ depinde cum stă oaia! e pe fază şi Buburuza.
– Pfoaai, trăzni-o-ar zoologie… murmur încălecat în timp ce astea se hlizesc de mine.

D’oh, Roxo, dacă-ţi ascultai mai cu-atenţie masculii moldoveni, pe numele lor Zdubii, trebuia să ştii:

Câte fete-n sat la noi –
Fă-le, Doamne, toate oi
Şi pe mine-un berbecuţ,
Să le fac câte-un mieluţ!

2. Se face ora de plecat acasă şi mă preling uniform accelerat către staţia din Livezeni, unde soarele arde pătimaş chiar şi la 20 de grade. După ce remarc asta cu glas tare spre deplina dezaprobare a tuturor colegilor, încerc s-o mai dreg:

– Mă ştiţi, veşnic nemulţumită.
– Eh, o să se termine şi asta, mă consolează colega de bureaux.
– Pă lumea ailaltă, zic.
– Nu-ţi doresc prea curând…
– Prea curând? Cum adică PREA curând? Adică-mi doreşti, da’ mă mai păsuieşti? :))

Ca de-obicei când îşi deschide gura filologia, restul colegilor sunt pe spate. Unul îşi aminteşte cum o colegă unguroaică i-a urat cuiva “Un sfârşit plăcut!”, uitând partea cu “de săptămână”. Şi-atunci îmi amintesc şi io de-o altă colegă şi-o gafă mai gravă. Yours (ş)truly!

– Fix pix! Când se operase don’şoara şi se pregăteau ăştia s-o mute de la terapie intensivă, mai ţii minte ce i-am urat? “Sper să ajungi într-un loc mai bun!” :|

3. Asta nu-i de azi, da’ de fiecare dată când dau cu bâta-n baltă, gândul c-am mai făcut-o de mămăligă o dată se întoarce ca bumerangul la acea primăvară. Colega de birou tocmai se-ntorsese dintr-o săptămână de concediu nasoală. Murise taică-so. Eu, ca un om pe care te poţi bizui oricând, mai ales când vine vorba de chiul întru îmbărbătarea persoanei cu care-ţi împarţi biroul opt ceasuri pe zi, am scos-o prin sătuc la plimbare. Şi mugurii dădeau în pârg, şi lalelele aşteptau albinele cu pocaluri de nectar, şi păsărelele gângureau a veselie… Şi-n tot universul ăla ferit de orice atingere citadină, am auzit un papagal! Noah, futu-i madlena proustiană.

M-apuc să-i înşir colegei poveşti nostalgice despre verzăciunile mele şi cum s-au stins ele rând pe rând. Iar ea, naivă, a pus ÎNTREBAREA. Genul ăla de interogaţie specifică unui om care nu prea a avut de-a face cu animale de companie şi care oricum e greşită oricând şi în orice circumstanţă, dar pe care puteam s-o las să treacă. Puteam să las de la mine. Totuşi, situaţia nu era prea roz. Da’ te poţi pune cu gura mea spartă? Zi, te poţi?

– Şi de ce nu-ţi iei alt papagal? mă-ntreabă.
– Da’ tu de ce nu-ţi iei alt tată?

Cortina!

4 Comments