Clipe

  • Ziua în care a spus, pentru prima oară în viață, “I love you”. Mai mult cântat decât rostit, cu aceeași intonație jucăușă cu care i-l mărturisesc și eu englezește, într-un amestec adorabil de nedeslușit, fonfănit, bâlbâit și bebelușesc. Dar zis cu toată gura întinsă de la o ureche la alta, într-un stil Cheshire infantil.
  • Am vrut să trec peste cuvântul îndoliat și să sting candela în casa în care, așa cum se spune elegant în zilele noastre, ”făceam curățenie”. După ce am vânat cu gheara ascuțită a speranței amintiri prin toate sertarele — scrisori, vederi, albume, timbre, poze, medalii, cupoane și liste cu punctajul la partide de rummy — și am înțeles, în cel mai dureros mod posibil, că astea sunt singurele lucruri cu adevărat valoroase pe care le lăsăm în urmă, voiam să torn chihlimbar peste toată casa și să apropii lupa către insecta prinsă acolo în orice moment din viitor în care mă va fi pălit dorul. Nu mai voiam să mișc nimic, să iau nimic, să sortez nimic… și mai ales nu mai voiam să simt nimic. Am mai vrut doar să sting candela, ca să nu se mai insinueze în gânduri, ca mucegaiul în pereți, nici măcar o vagă bănuială a unei alte pierderi. Dar candela nu s-a lăsat stinsă și a ripostat. Și am înțeles, o dată, că-mi doresc să mă bântuie, și doi, că sunt dublu irațională, fiindcă dragă spirit, ai câștigat, îți și las candela, și mai și aleg să cred în tine că n-o să asmuți nicio flacără asupra insectei din chihlimbarul meu. (Beșica de pe deget se vindecă frumos și nicio veste de la pompieri).
  • De la etajul 8 cobor privirile spre întunericul aleii și văd zgâmba roz pășind hotărât către stradă. Și atât. Doar ea spre trafic. Niciun însoțitor delegat, niciun bunic grijuliu, nicio prezență liniștitoare. Era atât de negru, încât era una cu întunericul. Poate nu chiar cele mai cumplite 15 secunde din viața de părinte, dar cu siguranță în top 3.

Exercițiu de compasiune

Toți bătrânii tăi au fost cândva bebeluși pufoși cu ochi supradimensionați.

Băbuța dinspre care răzbate un vag iz de urină și care te face să simți că eternitatea s-a născut la coada de la farmacie? A fost cândva un bebeluș adorat, al cărui iz de caca stârnea numai zâmbete.

Moșneagul care răsuflă din greu păcănind cu un cadru metalic pe asfalt? A fost cândva un bebeluș cu picioare dolofane și dornice de explorare.

Continue reading

Maternitate, creativitate, absurditate

A scris Alexia Udriște un articol despre cum se disociază maternitatea, creativitatea și productivitatea, și citindu-l am simțit nevoia să scriu și eu câteva cuvinte pe marginea subiectului.

Sunt un om care simte nevoia să creeze, să se exprime, să aștearnă gânduri și idei. E o nevoie aproape fizică, asemănătoare cu o presiune pe piept. După ce totul a scăpat din mine spre lume, respir mai bine. Nu e o metaforă, așa sunt.

De cele mai multe ori, fac poze și scriu, mai nou, despre bețele frumos colorate și cochete care nu fac altceva decât să transforme gânduri și idei în linii și curbe vesele sau triste. Stilourile și cerneala – pasiuni moștenite, dar nu mai puțin iubite decât omul de la care le-am absorbit și care mi-a deschis poarta spre o lume cu totul necunoscută și fascinantă, pe care nu mă mai satur s-o explorez.

Apoi sunt versurile, nebunia temporară de a face haz de necaz. Astea se transformă în poezioare semihazlii inspirate din viața de zi cu zi, de la cum mi-a intrat o pasăre în casă până la cartoful solitar pe care îl cresc pe balcon. Un fel de postări pe blog mai condensate, mai artistice, și de ce nu, mai nătângi. :))

Și apoi, firește, mai sunt cărțile. Alfa și omega, hrană spirituală și mintală, pâinea și sarea, salvarea și condamnarea, microbul de o viață, necesar pentru viață.

Iar acum un an, tot universul ăsta clădit pe nevoie a fost zguduit din temelii de un boț de om, care a adus cu sine o altă nevoie, tot fizică, de permanentă apropiere, interacțiune, atenție și dragoste.

Un copil iubit, dorit, care mi-a potrivit tacticos o pâclă de nesomn pe minte, un nor de negură pe gânduri și mi-a ascuns eul interior într-o ceață groasă. În primele șase luni nu am mai avut trecut sau viitor, doar prezent. Și sentimente cât munții, abrupți și greu de escaladat. Nu gândeam, doar eram. Nu visam fiindcă nu intram niciodată în REM. Nu visam nici cu ochii deschiși, fiindcă cei ai minții erau veșnic închiși.

Dar apoi, insesizabil, viața a început să se așeze, somnul să se lege, puiul de om să crească și să dea în pârg. La început câțiva licurici, apoi un far, și-n cele din urmă a răsărit soarele și pe ulița prăfuită din capul meu. Și frustrarea a pălit.

Iar acum, nevoile se țes frumos ca-n jocul omonim din copilărie. Iau telefonul să scriu ca să nu fugă armăsarul sălbatic (sau iapa costelivă, nu discriminez :)) ) ce mi-a trecut prin minte. Sunt mamă fără să crâcnesc, fără să-mi doresc să fiu singură cu foaia-n față. Iau de unde pot, cum pot, cât pot. Frumos, armonios, câte un mic pas, câte un minut, câte o oră nedormită.

Somnul ei de prânz e portalul meu spre lăuntric, oaza mea de idei, de frumusețe, de creativitate și de împlinire. Sunt două ore în care mă străduiesc. Nu am mai mult, așa că e un șut în fund să pot. E o constrângere de timp pentru o libertate absolută a sinelui. O strângere cu ușa pentru fericire. Oximoronul mămiciei. Absurd, dar adevărat.

Așadar, ce vreau eu să zic, de fapt? Că maternitatea face casă bună cu creativitatea. Disciplina și maleabilitatea sunt elefanții din încăpere.

Ah da, aproape uitasem: am creat ceva (sper) frumos pentru voi și pentru (iar sper) lumea întreagă. Când am putut, puțin câte puțin. Detalii în lunile viitoare (al treilea sper). :)

Pomana tortului

De ziua pruncei, Ju s-a apucat să încropească un tort baby-friendly din zece rețete amestecate, fiindcă Ju e vizionar, nu bucătar. (Evident, sărind peste mult-hulita rețetă leneșă cu pepenele învelit în cremă, căci, se știe, pepenele nu-i tort.) Fiecare detaliu, de la îndulcirea blatului cu sirop de arțar, la pasarea căpșunelor ca să le poată înghiți, până la decojirea caiselor că nu-i plac cu puf – toate au fost gândite cu dragoste, grijă și plăcerea de a-i face o plăcere. Nu asta fac părinții?

De gura lumii și fără prea mare tragere de inimă, am trimis două bucăți de tort la celălalt capăt al aleii. La o zi distanță și marcând altă zi de naștere, am primit și noi, la rândul nostru, tort din sens opus. Un fel de ping-pong cu torturi în susul și-n josul aleii.

Dar tortul ăsta nu e ca oricare altul, ci un tort-oglindă. A ajuns la noi într-o cutie în care era o masă amorfă de blat mult prea însiropat amestecat cu cremă și cu fructe. Nici măcar nu își păstrase forma de felie la transport.

Muma face tortul ăsta de cel puțin 20 de ani. Nu mi-o amintesc încercând vreodată altă rețetă. După un an sau zece în care i-a ieșit excelent, a început să fie un tort clasic, cu care mergea la sigur și care rareori apuca a doua zi după aniversarea sărbătoritului, întrucât suntem o familie de gogoașe și hapsâni. Dar de-a lungul anilor, rețeta a suferit modificări.

Prima dată s-a dus blatul, că nu merită osteneala dacă se găsesc atâtea tipuri în comerț. Pe urmă s-a dus și frișca, fiindcă e mai simplu să-nvârți cu mixeru-n Dr. Oetker. Iar în ultimii ani a devenit tot mai pregnant siropul. O zeamă bună de altfel, dar umedă, ca orice zeamă. Și care distruge blatul, deși oricum nu era mare lucru de capul lui ales de pe-un raft de supermarket. Dar chiar și așa, blatul e fundația, iar fundația e sub ape.

Tortul-oglindă reflectă degradarea, înecarea și shopping-ul ca ultimă plăcere. Nu mai e de mult făcut cu grijă, dragoste și plăcere, ci din inerție, din obligație și cu pasiv-agresivitatea convingerii că e mai bun ca tortul baby-friendly. E un tort trist, dărâmat de drumul lui “așa se cade”, de la un capăt al aleii la celălalt. E un tort necerut, nedorit, nesimțit prin simplul fapt că există în ciuda tuturor insistențelor să nu.

Dar ca în fiecare an, a sosit ziua când trebuie să accept pomana tortului.

Luptă foc cu foc

Titlul de mai sus e expresia aia hipercunoscută din limba engleză, fight fire with fire, tradusă absolut peste tot anapoda ca luptă foc cu foc, de stă mâța-n coadă și boul la poarta nouă. :/ Nu tu răspunde cu aceeași monedă, nu tu ochi pentru ochi și ceva cu dantură. Desigur.

Iar această postare cu care nici nu mai țin minte ce voiam să zic a fost un draft început înainte de pandemie, de copil, de tot ce e urât și frumos acum pe lume.

Așa că nu știu nici ce să zic, nici ce voisem să zic. Doar că poate nu merită să ne gândim la răzbunări înflăcărate, că-i destul rău pe lume. Și că încă nu mă lasă sufletul să las în urmă locul ăsta de pe internet.

Floră și faună la sala de fitness

Un fel de Teamă și scârbă în Las Vegas.

A trecut un an de când am început să merg constant la sală, unde pot să alerg liniștită vara hackuind de pe telefon aerul condiționat și iarna îmbrățișând caloriferul.

Nu frecventez cine știe ce sală exclusivistă; nu-i nici cea mai populară, nici cea mai apropiată, ci una relativ micuță și liniștită, unde garantat se eliberează cel puțin o bandă de alergat până apuc să-mi deznod firele de la căști (a se citi o eternitate mai târziu). Da, știu, căști cu fire, sunt o gym babushka…

Ați crede, cum au mai crezut și alții, că de-a lungul unui an în mod cert s-au înfiripat prietenii, că ajung acolo și bat palma cu lumea, că după antrenamente ieșim în gașcă la pizza shakeuri proteice sau că, măcar o dată ca-ntre muieri, am făcut schimb de povești de viață prin vestiare. Aiurea! Eu sunt acolo ca să îmi dau duhu’. Nu văd, nu aud, doar transpir. OK, OK, mă mai holbez uneori la niște țesuturi fibroase străbătute estetic de vinișoare sau la posterioare dodoloațe ca bomboanele gumate, dar numai fiindcă toate aceste diversiuni mă apucă de ochi și trag de ei până se fac ca la melci… În rest, zero interacțiune.

Asta nu înseamnă că nu cunosc personajele, fie frecventatoare cu regularitate, fie ocazionale – dar nu mai puțin marcante. De exemplu, tipul ăla musculos care pune mereu greutate maximă la aparate și apoi răsună toată sala de răgete, icnete sau microgângureli. Sau tipa-șnur care face două ore numai exerciții pentru poponeț. Sau mămica cool care-i povestește mereu instructoarei despre fascinantele sale concedii, dintre care unul anume a reușit să-mi provoace o adevărată călătorie a ochilor în jurul capului:

– A fost groaznic, o singură zi am reuşit să înotăm, atât a fost de rece apa! Dar ne-am rezervat al doilea concediu în Egipt doar de ciudă, şi îl scot şi pe ăla micu’ o săptămână de la şcoală.

Sau acel Popeye triunghiular, cu bicepși umflați și picioare spaghete, care a mormăit “PIZZA!!!!!!!” în timp ce ridica așa, cam cât un Matiz. Sau acea statuie grecească spoită cu glet, care se plimba pe banda alăturată crănțănind batoane în timp ce eu flămânzeam lângă ea cu 9 km/h.

Sau tăntica gogoșică ce mereu eșuează în vestiar ca o matrioșcă de nervi, oftaturi și pufnituri, în care cea mai mică păpușă e un ultraardelenesc și suferind “IOOOI”.

Cireașa de pe tort a acestei scurte dar cuprinzătoare treceri în revistă? Să încercăm să ignorăm și să trecem foarte-foarte repede peste nemaipomenitul moment în care, ca să nu congelez ca un pui de Crăiești, am fost nevoită să dezbrăc bustiera leoarcă la vestiar înconjurată de cel puțin zece copiluțe din clasele primare, care se holbau cu fălcile pe podea la murele mele degerate și gata de tăiat sticla… Nu, hai să NU. :(

Iar în prima mea zi de sală ever știți ce-am făcut? Oroarea de pe lume. AM CĂZUT DE PE BANDĂ. DE FAȚĂ CU TOATĂ LUMEA.

P.S. Dacă vă-ntrebați “bine bine, da’ ce-i cu titlul?”, ceva nu faceți corect dacă ajungeți la sală o halcă sănătoasă de carne și nu plecați de-acolo o biată legumă inaptă, cu brațe și picioare ca niște lujeri ofiliți.


E bine să ne respectăm

N-am nici cea mai vagă idee de ce am lăsat platforma asta să se ducă dracului. Lucrurile nu mai stau la fel ca acum vreo 15 ani. Am job, am responsabilităţi, am pasiuni ca să nu o iau razna, am de menținut sau măcar de nescăpat din frâu o greutate greu obținută, mai nou am şi Ju (de la Jumătate) – am de toate, mai puţin timp de scris.

Nu știu nici să mai folosesc WordPress, mă înghesuie ăștia într-un dreptunghi minuscul pe un ecran. Ca orice altceva în viață, totul cu moderație, inclusiv spațiul de scris online…

De fapt voiam să povestesc mai pe larg despre baba de deasupra, că tot lăsasem un crâmpei de povestire pe Twitter. Căci ce altceva dacă nu vecinul de bloc comunist să te îmbie să deschizi platforma nefolosită ani la rândul? :)) Patologic, nu alta.

Ajung și eu ca omul muncitor de la serviciu, dezbrac salopeta de sclav și-mi pun șorțul de gospodină, adică mă apuc conștiincios de spălat roșii mărunte cât afinele și dulci ca strugurii, să nu-mi scape printre degete dimineața, când sunt chioară de somn. În ușă se aud bătăi ușoare.

– E cineva la ușă? îl întreb pe Ju.
– Nu cred.

Bocăne mai tare. Se duce să verifice și în secunda doi năvălesc în casă toți turcii și tătarii și însumarea tuturor triburilor sălbatice de pe întreg cuprinsul lumii întrupate în baba de deasupra, care se năpustește înăuntru cu tot cu potaia-șoarec în brațe. Și o mătură, mă gândesc că pentru mijloc de transport. Eniuei. Câinele ăsta miniatural și hâd are o coadă ca biciul vitelor, plesnește parchetul deasupra și la 4 dimineața. Apoi îi sună babei alarma pusă pe vibrații, firește că tot pe parchet. Așa, cu vreo 20 de minute înaintea alarmei noastre, să mijească întâi ochii vezicile pline. :D

Pe scurt, baba e foarte panicată că a scuturat pe geam pământ, se disculpă vag cu “doar unde să arunc și eu?” (în budă, în cadă, în coșul de gunoi?!) și se duce ață la geamul din bucătărie să-și recupereze cârpa scăpată în complexul proces de igienizare. Ju deschide fereastra și baba dă iute să-și strecoare moaștele mâinile prin plasa de insecte. Ho cu tata, că încă tot n-am aflat unde se duc muștele iarna! Pe pervaz nimic… în afară de pământ. Ce contează, desfaceți plasa! Se pare că-i o cârpă importantă.

Ulterior am aflat că plasa funcționează pe bază de scai, nu de lipici cum crezusem până atunci, dar pe moment bucureșteanca din mine se trezise ca monstrul din poveste și făcea bulbuci interiori, calmată doar de amabilitatea nezguduită a lui Ju, care medic fiind e obișnuit să aibă răbdare cu babe.

Cârpa nu-i și nu-i, degeaba. Baba bate atunci în retragere după ce-l atinge pe Ju de vreo două ori, bunicește dar suspicios, și îl întreabă cum merge rezidențiatul, pe care nu-l pronunță însă așa, ci un pic dislexic. Băbește. Cu aceeași răbdare neprefăcută i se răspunde la tot. Cu păreri de rău pentru cârpă.

Ca să fie tacâmul complet, vine acasă și colegul de apartament, hai să-i zicem Ieon, care-i alergic la orice blănoșag patruped. Da’ culmea, și el tratează baba cu aceeași candoare ardelenească. Baba mai că dă să-l ciupească de încântare, dar pleacă mulțumindu-ne și încheind cu eternul:

– E bine să ne respectăm.

Auzi că e bine să ne respectăm. Dacă nu v-ați dat seama, singura care nu a interacționat cu ea am fost eu. Cred că-n ochii mei se citea vâltoarea sufletească produsă de o vagă amintire a pervazului pe timpul verii, când la fel credeam că plasa e lipită, nu prinsă, și când acolo trona glorios un bol alimentar scăpat din gură.

– Nu ai de unde să știi că a fost ea! zice Ju.

Noroc c-a sosit toamna. E bine să fie toamnă și să ne respectăm.



Mi-am făcut blog de cărţi! :)

Îl găsiţi aici, sub forma unei ramificaţii a Fascination Street. Temă de blog nouă, idei noi, multe cărţi. :D

Explic acolo de ce l-am făcut şi am scris chiar şi despre o primă carte cu un porcuşor rozaliu şi durduliu pe nume Rostogol. :D

Nu, nu va fi doar despre cărţi pentru copii şi nu, asta nu înseamnă că n-o să mai scriu pe-aici – chiar din contră. Aveam însă nevoie de un mediu unde să scriu des despre pasiunea asta, transformată ulterior şi-n meserie, fără să vă agasez pe voi. Ne citim (şi) dincolo! :)

Sigur n-am fost la camera ascunsă?

E greu. E greu să mai găseşti ceva CU ADEVĂRAT amuzant când te distrezi zi de zi cu nişte colegi brici, cel puţin la capitolul poante. E chiar dificil să mai râzi de-un filmuleţ de pe YouTube când ţi se perindă pe sub geam cei mai macho colegi din firmă, suflând balonaşe de săpun sau călătorind artistic pe-un stivuitor ca-n scena de pe prora Titanicului.

E greu şi când stai în oraşu’ ăsta bilingv şi plin de trolli nesimţiţi (dar nu mai puţin amuzanţi). Venise-ntr-o zi o colegă şi, foarte îngrijorată că tre’ să-şi povestească păţania mai departe şi ratează tocmai esenţialul, ne-ntreabă:

– Cum se zice-n română la porc de sex feminin?

Noi… :|

– A fost un domn la Profi şi i-a cerut vânzătoarei, care era unguroaică, crenvurşti de scroafă, apoi s-a luat de ea că nu ştia ce-i cere.

Asta e lumea-n care trăim. În acelaşi univers (deloc paralel, din păcate), primesc vineri un telefon într-un moment inoportun, din care eu am înţeles doar că mă căuta cineva de la Billa (de ce?!), iar acel cineva a înţeles că tre’ să revină altădată. Azi sună iar telefonul; aceeaşi duduie:

– Bună ziua, de la Billa vă sun… Aveţi un moment să… ?
– De unde aveţi numărul ăsta? mă răstesc eu.
– Dvs. l-aţi completat când v-aţi făcut cardul Billa.
– Eu nu mi-am făcut niciodată un card Billa, am doar un chiţibuş de reduceri de la părinţii mei, aşa că nu se poate.
– Ba da. Vă numiţi Corbuţa Perfida?
– Cor… cum? întreb, crezând că n-am auzit bine.
– CORBUŢA PERFIDA, îşi pierde gagica răbdarea.
– Hahahaha… hahahaha!! =)) Nu, nu mă cheamă aşa.
– C… o… r… Sau Corobuţa? descifrează ea nedumerită de pe foaie. Nu, Corbuţa!
– LOL, cum să mă cheme aşa?!
– Nu sunteţi din Iaşi?
– Doamnă, am eu accent de Iaşi?
– Este mai puţin relevant, poate v-aţi mutat recent…

Mie-mi jucau deja lacrimile-n ochi, la mine-n birou era strânsă mai multă lume care privea scena amuzată, da’ cel mai frapant lucru era că tipa de la celălalt capăt al (ne)firului nu părea deloc să se sinchisească. De parcă să te cheme Corbuţa Perfida e cel mai normal lucru din univers.

– Deci nu sunteţi Cor…
– NU! NU SUNT! Şi uitaţi de numărul ăsta de telefon! închid io-n cele din urmă, să pot râde-n pace.

Acum aştept să apară înregistrarea pe undeva, că sigur e o farsă. Nu de alta, da’ refuz să cred că-n lumea asta există cineva care are numele de familie Perfida. Sau că şi-ar boteza cineva copilul Corbuţa (oricât de mare fan Game of Thrones ar fi!).