III
Auzeam, ca prin vis, telefonul… ştiam că l-am pus să sune la 7:30 AM. Mi-am adus aminte de Vulc, care cu o seară înainte ne-a instruit să coborâm la micul dejun la 8, pentru ca la 9 să putem pleca deja prin Praga. Am încercat să ignor enervantul sunet, în duet cu sforăitul cuiva, dar cum n-am reuşit, fără să-mi deschid ochii, am început să pipăi bezmetic noptiera; după apăsarea butonului salvator, s-a făcut mai linişte. Se auzea doar sforăitul. Cu coada ochiului am privit în patul din stânga, am văzut-o pe Dia, iar în dreapta, pe Cynthia, sora lui Şefu. Mdeah, Dia… Am ridicat din umeri, m-am întors pe partea cealaltă şi am adormit la loc. Nu vă puneţi cu mintea mea dimineaţa. :)
După vreo trei sferturi de oră, am auzit soneria uşii; atunci am dat deşteptarea. Hm, ciudat, parcă nu era vocea mea. “Haideţi, că-i târziu…”. Tuşesc o dată, tuşesc de două ori, convulsiv, îmi reglez tonul vocal… rezultatul acelaşi. Clar, îngheţată de la români drăguţi cu patroni italieni mi-a trebuit. Eram răguşită, abia puteam scoate două cuvinte pe gură, spre amuzamentul fetelor. Mă tot scuzam c-am oprit telefonul şi nu am dat deşteptarea mai devreme, în timp ce Dia râdea, zicându-mi că-n seara trecută a aţipit la un moment dat cu aparatul foto în mână… :)))) Am coborât să mâncăm, eram cam ultimele care făceau lucrul acesta… am mâncat puţin şi pe fugă, să nu ni se facă scandal că întârziem şi dăm peste cap excursia. Între timp am aflat că am pierdut nişte discuţii despre muzică, rock, manele şi Dumnezeu în noaptea trecută. Mi-era somn, ce să fac ?
Grabă mare, mic dejun fuşărit, Dia mâncându-şi felia de pâine cu gem în lift… agitată dimineaţă… pentru ce ? Păi, urmându-şi deja tradiţionalul curs, excursia a fost întârziată de “Niculescu x 2” (vorba lui Lobi despre verişoarele sale), Roxana (nu eu, ci alta, blondă :) ) şi Mădălina. Când toţi am fost prezenţi, am pornit din nou la drum, spre centrul Pragăi. Lucru ce l-am observat şi în Viena : clădirile sunt pline de desene graffiti urâte, cu nimic artistic în ele…
După ce am schimbat câţiva euro în coroane, am pornit spre Mala Strana, centrul vechi al oraşului. Ca să ajungem acolo, am fost nevoiţi să trecem peste podul Charles (după ce întâi am trecut pe la ceasul astronomic), peste Vâltava (Vltava, sau cum scriu cehii), un pod fără trafic, pe care se trecea doar pe jos. Extraordinar pod, plin de statui în stil baroc cu personaje biblice şi nu numai (vreo 30 în total, dacă ţin bine minte). Normal, cei mai “credincioşi” dintre noi, şi-au făcut poze… unul cu Iisus…
… şi cealaltă cu fecioara (fecioarele ?) :)
Mai era un lucru interesant pe acel pod : statuia lui Nepomuk (un sfânt aruncat de pe acel pod, cică), la fel de neagră ca şi toate celelalte, avea o mică parte aurită, pe care toată lumea o atingea, punându-şi o dorinţă. Prinde bine la turişti. :)
Tot pe pod, am făcut o poză foarte artistică, m-a prins febra alb-negrului. Personajul principal : Vulc, profu’ de geogra, poate cea mai frumoasă apariţie pe lentila aparatului meu foto… ever. :)
Aşa, să-mi revin… :)) Din centrul vechi am urcat spre Catedrala Sfântul Vitus (sper să nu mă înşel, nu reţin denumirile) din interiorul castelului şi aproape în vârful pantei ce-am tot urcat-o, am mai făcut o poză care s-a dovedit a fi artistică…
Modificate puţin culorile în Photoshop, ar ieşi operă de artă, mai ales că e înceţoşată natural, vremea anunţându-se nu prea blândă în Praga. Vulc a plătit, apoi ne-a lăsat şi pe noi să privim Praga de sus prin acel uhm… binoclu ? Nu, nu binoclu, nu e “bi”. :))) OK, nu ştiu cum se numeşte, dar se vedea superb din el, chiar dacă era ceaţă. :))
Catedrala era construită în stil baroc, prea multe culori, statui turcoaz, cu acoperiş aurit, nu prea plăcut ochiului. Cel puţin mie nu-mi place stilul. Arhitectural însă, în interior, era ceva deosebit, într-adevăr. Am văzut şi sarcofagul de argint al lui Nepomuk, şi mormintele familiei regale (cred), dar partea heavy abia acum urmează. Ca să ajungi în vârful acelui imens turn care-ţi înfăţişează o privelişte panoramică asupra Pragăi, trebuie să urci 287 de scări (Dia a numărat doar 282, dar totuşi, 16 scări are un etaj…), şi nu oricum; spaţiul e îngust, iar scările sunt circulare. Nu vezi nici în sus, nici în jos, iar senzaţia este o ameţeală bizară datorită faptului că, de fapt, urcând, te tot învârţi, ca un fel de câine în jurul cozii. Acum sincer, am crezut că mă prăbuşesc şi nu mă mai ridic pe parcursul eroicei “escaladări”. :))))))) Aproape toţi mi-au luat-o-nainte, eram ameţită, obosită, încă mă mir cum de-am avut ambiţia necesară să urc scările acelea sinistre. Am (şi) îmbătrânit, ştiu. Până şi Lobi m-a depăşit, în timp ce eu îmi trăgeam sufletul…
Lobi : “Mai poţi, Truţa ?”
eu (sfârşită) : “Nu…”
Oh well, cu chiu, cu vai, m-am târât şi eu până în vârf… şi n-am să regret niciodată. Priveliştea de deasupra Pragăi era fantastică.
Se vedeau şi marginile mai multor stadioane; Vulc şi Lobi “făceau concurs” de descoperit stadioane, chiar. :)))) Îmi plăceau la nebunie casele cu mansarde… adică majoritatea caselor ce se vedeau din turn. Dacă voi avea vreodată o casă, aşa mi-aş dori să fie. În scurt timp am coborât, ameţind din nou pe scări, după care ne-a cuprins o oboseală cruntă, pe mine şi pe Dia, cel puţin. Abia umblam prin biserică, şi tot din cauza oboselii, râdeam din orice, fără motiv.
Lobi : “Sunteţi în biserică, totuşi.”
eu : “Dar nu suntem foarte… credincioase.”
Lobi : “Fiţi mai serioase, măcar din respect pentru alţii.”
Mda, după cum veţi observa, de-aici înainte, mi se va închide gura la fiecare replică; dacă până la Praga micile sâcâieli erau în favoarea mea, de aici, s-a-ntors roata. :) Din acel moment, de câte ori eram cu Dia şi era Lobi prin preajmă, făceam eforturi vizibile să fim serioase, chiar dacă nu eram în biserică. Până la urmă tot izbucneam în râs, dintr-un motiv sau altul… :)))
Am fost şi pe uliţa de aur, o străduţă foarte îngustă unde a locuit şi marele filosof şi scriitor Franz Kafka (scrie bestial omu’!), iar la ieşirea de pe ea, am întâlnit un monument uhm… cel puţin interesant, în orbita căruia am avut curajul să-mi introduc mâna, fără să-mi fie scârbă de locul unde “a fost un ochi”. :))))
Şi aşa, “răbegiţi de frig şi hămesiţi de foame”, am avut parte de o pauză de masă, după care, din cauza ploii şi a frigului, aveam de gând să ne întoarcem la hotel. În acea pauză de masă, am fost la McDonald’s, şi pe când să-mi comand un Big Mac mie şi unul lui Dia (după un Happy Meal care s-a dovedit a fi insuficient), am fost surprinsă de neaşteptata întrebare a vânzătorului… Noroc cu Dia, de lângă mine, care chiar dacă ştie mai puţină engleză, mi-a tradus… :))
eu : “Two Big Mac, please.”
vânzătorul : “Meniung ?”
eu (facând ochii mari) : “…”
vânzătorul : “Meniung ?”
eu : “Hă ?” – apoi către Dia : “Ce ‘mnezeu mă-ntreabă ăsta ?”
vânzătorul (vizibil nedumerit de ce nu-nţeleg eu) : “Meniung ???” – după care îmi arată desenul cu Big Mac-ul.
eu (încurcată) : “Yes, Big Mac, please…”
Dia : “Cred că te-ntreabă dacă vrei tot meniul.”
eu : “Ooooh, aia-nseamnă ‘meniung’ !” – apoi cu ironie, către vânzător : “Yes, meniung, two of them, please.”
Am cerut un Cola şi un Ice Tea, dar el a-nţeles Ice Tea în loc de Cola. Şi am zis eu cumva că vreau gheaţă cu suc în loc de suc cu gheaţă ? Nu era destul de frig afară, mai trebuia să-mi pună şi cinci pumni de cubuleţe-ngheţate în suc. Cred că fiecare din noi a-njurat McDonald’s-ul, aşa străin cum era; singurele motive pentru care am poposit mai mult în el au fost frigul şi ploaia de afară, care ne-au afectat vizibil şi drumul spre autocar, înapoi peste pod. Parcă mi-ar fi trecut toată oboseala, aşa de repede mergeam, încheiată la geacă şi cu gluga pusă, ca un pinguin. Într-un moment de respiro, pe pod sau înainte de el, nu mai ţin exact minte…
Lobi (dârdâind) : “Ce faci, eleva Truţa Roxana ?”
eu (cu un zâmbet oarecum şters, dârdâind la rândul meu) : “Bine, domn’ profesor Lobonţ Dorin. Dumneavoastră ?”
Lobi : “Îngheţ.”
:)))))) S-a făcut o oprire de cumpărături la magazinul Bila, de unde am cumpărat şi vin pentru seara ce urma, consultându-ne cu Vulc asupra denumirilor scrise în cehă, din care nu înţelegeam care e sec, demi-sec sau demi-dulce. Oh, altă partidă de râs în magazin. Fetele, în frunte cu Dia, îşi cereau scuze destul de interesant oamenilor în care se băgau, dezechilibrându-se (de la oboseală :D), zâmbind binevoitoare : “Sorry, prostule.” … sau şi mai grav. :)))) Şi normal că bieţii cehi le răspundeau prin gesturi de bun simţ, habar n-aveau ce vorbe dulci şi de bine le ziceau fetele… :) Spre ieşirea din magazin, eu şi Vlad am ochit un pub în care se cânta live în fiecare seară tot felul de genuri de muzică, de la blues până la mai multe tipuri de rock, şi brusc ne-a încolţit ideea să ne petrecem noaptea în acel pub, cu profa de română, fiind singurii care înţeleg cât de cât chitara, dintre persoanele aflate-n excursie. Normal, nu s-a putut materializa ideea, nu din cauza profei, care părea destul de deschisă unei ieşiri, ci din motive ce nu depindeau de noi, gen ajuns la hotel târziu, distanţa mare de la hotel la pub, şi aşa mai departe. La sfârşitul orei de shopping, eram toţi “înarmaţi” cu plase galbene Bila, plimbându-me pe stradă spre autocar. Un grup de 40 şi ceva de oameni… ce publicitate mai bună îţi trebuie ? Mi-a şi zburat automat gândul la cei de la Maggi, nu ştiu de ce… ;)
La un magazin de încălţăminte, lumea s-a împărţit în două. Unii au intrat să-şi cumpere papuci, ceilalţi şi-au continuat drumul spre autocar, urmându-l pe ghid. Şi nu ştiu cum, în toată povestea asta, m-am trezit singură la un moment dat, în Praga. În faţă nimeni, în spate nimeni. Cu toate că stau destul de prost cu orientarea, am ghicit drumul spre hotelul Hilton, de cinci stele, unde trebuia să ne întâlnim cu toţii. Acolo era cam un sfert din întregul grup, inclusiv ghidul. Am aşteptat cât am aşteptat, după care am început să ne îngrijorăm; credeam că restul s-au rătăcit. Şi ne-am găsit două viteze, eu şi profa de română, să pornim în căutarea lor. :)) Pe când am început să-i scriu un sms profului de mate (că cenţi de sunat în străinătate nu mai aveam), plasele galbene au început să se ivească, rând pe rând, la intersecţie… :) Şi cam aşa a început perioada în care vreo 40 de români, zgribuliţi şi uzi, s-au adăpostit sub un hotel de cinci stele, în aşteptarea deltaplanului salvator.
Cred că Vlad e cel mai reprezentativ pentru ceea ce v-am spus mai sus… foarte expresivă poza, trebuie să recunosc. :) Am mai zgribulit puţin, până când Artur a avut geniala idee de a desface o sticlă de vin, să ne mai încălzim. Nu era tărie, dar i-am apreciat originalitatea (era vin, d’oh) şi am început să gravităm în jurul lui… eu, Lobi (căruia cred că nu i-a ţinut de cald tehnica step dance-ului cântând “supărarea când imi vine, rup cămaşa de pe mine” :))))))))) ), profa de română şi încă vreo doi-trei. Deci, indirect, am cam băut cot la cot cu ei… :))) În condiţiile acelea, nimic nu mă mai miră… :)
Vă dau voie să râdeţi. :))) Cred că am băut vin pe stradă pentru prima oară, la adăpostul unui hotel de 5 stele… :) Cumva, cu greu, a ajuns şi bubble bus-ul, primit cu urale şi aplauze de către unii. Am ajuns la hotel, dar nici nu ştiam ce fel de noapte va urma… sau eu, ce fel de noapte voi rata, parţial. De fapt trebuie să recunosc că iar nu m-a lăsat în pace ghinionul, şi am cam ratat tot ce-a fost frumos, intrând, în schimb, în bucluc şi făcând tot felul de alte chestii aiurite. Mda, mă cheamă Roxa, nici nu se putea altfel… :/ Să-ncep cu începutul, deşi poate încurc ordinea cronologică a evenimentelor şi o transform, automat, în dezordine. Îmi cer scuze de pe acum. :)
Profesorii mai tineri (profa de română, Vulc, Lobi şi încă alte două persoane) s-au adunat la poveşti în camera de lângă cea a lui Gufy şi Pedigree, şi anume cea în care noi petreceam, de obicei. Din câte am înţeles, pentru că nu eram prin preajmă (mă pregăteam pentru duş), careva adult (înţepat şi prost informat, aş putea adăuga) a făcut o remarcă destul de supărătoare pentru Vulc, organizatorul principal al excursiei, şi anume… “Cum e posibil ca elevii să-şi cumpere mai multă băutură decât profesorii ?”. Nu ştim câtă băutură aveau profii, dar noi, pentru că am sfinţit-o pe a lui Artur în faţă la Hilton, am rămas cu exact două butelii de vin şi două sticle de bere, care trebuiau să ajungă la exact… 13 persoane. :)) Probabil, în urma presiunii exercitate de întrebarea aceea, Vulc pur şi simplu ne-a confiscat plasa cu vin şi bere. Eu n-am văzut, mă pregăteam de duş, pe care până la urmă l-am amânat datorită agitaţiei iscate de lipsa băuturii pentru noaptea aceea. :) Vulc, pentru că nu se simţea bine, s-a dus jos, la etajul 7, să se odihnească, iar plasa a rămas pe mâna celorlalţi profesori din cameră, aşa că Artur a încercat, prin diverse metode, să-l convingă pe Lobi să ne dea înapoi ceea ce ne aparţinea. Chiar i-a luat cartea despre Praga (de la Ioana, nu de la el), iar când Lobi a ieşit în uşa camerei, crezând ca e Ioana…
Artur : “Domn’ profesor, când ne daţi înapoi vinul, vă dau cartea…”
Lobi : “Hai dă-o-ncoace, nu te mai prosti.”
Artur (zâmbind) : “Nu glumesc, domn’ profesor.”
Lobi : “Artur, mai ai un semestru, te las corigent.”
Artur (ironic) : “Păi să vedem… pe primu’ am 6, acum mi-aţi mai dat un 8, deci nu prea cred.”
Lobi (zâmbind şi el) : “Artur, nu te las să intri în bac !”
Stăteam în uşa camerei cu Şefu (aveam o nouă tentativă de a face un duş… fără Şefu, el era în uşa camerei lui. :)) ), şi nu-mi venea să cred. Lobi aproape a început să fugă după Artur. Trebuia să pozez sau să filmez faza, dar ştiam că aparatul meu nu mai are baterii, aşa că m-am îndreptat spre uşa larg deschisă de pe coridor, crezând că intru în camera cu “party”-ul…
eu : “Ioi mă, repede, daţi-mi un aparat, o cameră, ceva, asta trebuie… ” – şi brusc mi-am dat seama că am intrat în camera profilor – “…filmată. Uhm, mă scuzaţi, am greşit camera.”
Şi am ieşit ca din puşcă. Cred că eram vişinio-albastră de ruşine… :))))) Noroc că erau acolo doar profa de română şi încă o profă care nu-mi predă mie. PE-NI-BIL !!! :)))))) Le-am povestit faza celorlaţi şi, în frunte cu Dia, au râs de n-au mai putut… Fuck ! :) Lobi şi-a recuperat cumva cartea, şi profii s-au reînchis în cameră, cu vinul nostru. Am stat pe coridor o bucată de vreme, cu Dia, Cynthia şi copilul unei tipe din Cluj, pe care n-o cunoşteam… destul de sfătos copilul, cred că el a “copt” faza că Vlad ar umbla cu pistruiata, colega ciumpalacului de la Unirea… :)) În fine, cumva, am reuşit şi eu să fac duş, după care m-am întors în cameră, şi văzându-i pe toţi atât de deprimaţi în legătură cu vinul, m-am decis să vorbesc şi eu cu Lobi, poate-poate. Mare greşeală, n-ar fi trebuit. În primul rând, nu el le-a confiscat, şi-n al doilea rând, îmi sare repede ţandăra, lucru ce nu l-am luat în calcul când mi-am făcut curaj să bat la uşă. Ah, să nu mai zic de voce… cred că aşa răguşită n-am fost niciodată.
eu (din uşă) : “Domn’ profesor, nu veniţi puţin să vorbesc ceva cu dumneavoastră ?”
Lobi (era într-un cot, întins pe un pat) : “Aici nu se poate ?”
eu (închizând uşa după mine) : “Ba da.”
Lobi : “Dacă e vorba de vin, n-are rost.”
eu : “Ba de vin e vorba.”
Lobi : “Nu, nici nu se discută.”
eu : “De ce ? Nu înţeleg ce are.”
Lobi : “Nici eu nu înţeleg ce e cu goana asta a tinerilor după băutură.”
eu : “Păi nu e vorba de băutură, vrem doar vinul; avem şi whiskey şi nu ne atingem deloc de el, vrem vinul.”
Lobi (zâmbind) : “Da ? Adu-l şi pe ăla aici.”
eu (minţind cu seninătate) : “E în altă cameră, închis. Are legătură cu faza de ieri, cu tipul de la Unirea ? E un caz izolat, şi ştiţi bine. Plus că suntem o grămadă, avem doar două sticle de vin, ce ni se poate întâmpla ? Ar veni cam un pahar de fiecare.”
Bine, n-am zis eu toate astea aşa cursiv, m-a mai întrerupt şi el, şi profesoara care nouă nu ne predă, am mai zis şi că vinul e considerat aliment, dar în zadar. Nici vocea nu mă prea ajuta să fiu convingătoare…
Lobi : “Dacă asta e tot, îţi doresc o noapte plăcută.”
eu (zâmbind, rănită-n orgoliu, dezamăgită): “Ah, deci pot să ies afară… Noapte bună.”
Practic, a fost… aproximativ o ceartă. :) Şi da, rău am făcut, ştiu. Nu mi-a plăcut deloc cum am vorbit cu el, deşi tind să cred că nu am fost obraznică (exceptând faza de la sfârşit, în care i-am cam zis în faţă că am prins aluzia datului afară… :)))) ). Am mai stat puţin în cameră cu restul găştii, după care m-a cuprins depresia. Stăteam şi mă uitam cum ceilalţi s-au dus deja la un magazin de lângă hotel şi au cumpărat vin, deci pentru mine toată mentalitatea profilor a devenit brusc o prostie. N-au reuşit decât să ne facă să dăm bani în plus pe alt vin, poate mai mult decât cel pe care ei ni l-au confiscat in the first place. :))
Au apărut Lobi şi Vulc, la un moment dat, în cameră, să vadă ce facem… Dia se uita la Vulc cu gura deschisă, cu capul în palmă, iar Vulc nu s-a putut abţine, pufnind în râs : “Uitaţi şi la Diana, ce privire pierdută are.” :))))))))))) De atunci Dia a rămas “fata cu privire pierdută” pentru toată lumea. După nici 3 minute, profii au plecat… care pe unde a putut.
Am băut un pahar, două, după care m-am retras în cameră, singură, m-am pus în pat şi, datorită febrei ce-o aveam din cauza gâtului, am adormit, simţind oboseala prin toţi muşchii. Când m-am trezit… era deja ora 2, gălăgie mare, râsete. A apărut Dia şi mi-a povestit că Vulc a venit la ei în cameră cu o sticlă de vin din cele confiscate, şi a promis că următoarea o vom avea la ora 3, dar că oricum nu mai bea lumea. În gândul meu… şi normal, la câte butelii s-au băut înainte de aia… :) Şi cum gândeam eu profund la ora aia, mi-am zis că nu se va mai întâmpla nimic ce merită să fie luat în considerare în noaptea aceea, aşa că m-am mai pus la o tură de somn. Când m-am trezit, cred că era cam 5 AM. M-am dus dincolo, în cameră, unde se pare c-am ratat cele mai tari faze.
Prima… a venit Vulc, la 3, cu vinul, şi a stat cu ei cam o oră de poveşti; discuţii despre sistemul de învăţământ din România, mentalitatea profesorilor şi multe alte lucruri. Nu puteam să cred că am ratat discuţiile de genul acesta ! O oră-ntreagă de astfel de subiecte delicate despre care chiar mi-ar fi făcut plăcere să vorbesc cu cineva ca Vulc, un profesor deloc asemănător cu restul. Oh well, am ratat şi prestaţia live a rapperilor, pe care Vulc i-a pus să cânte… :) Tot în timpul acesta şi-au pus toţi porecle, dacă până atunci doar câţiva aveau : Vlad – Cenuşăreasa, Dia – Altrex sau Zâmbilici, sau “fata cu privire pierdută”… :))))), eu – Zâmbirici, Ioana – Climă, Cynthia – Iarbă (good one), Şefu – Nesquick, Mădă – Cheia, Dan – Pedigree sau Bilă, Andrei – Snax, Cristi – Gufy, cealaltă Roxana – blo sdfmsdfjherfj… adica numai Pedigree poate să pronunţe… :)))))) Vlad cică nu demult s-ar fi dus să doarmă, de tot… pentru că înainte nu prea a fost lăsat. De ce ? Mie asta mi se pare cea mai tare fază dintre toate. :)))))) Cam ameţit de atâta whiskey pe tot parcursul nopţii, al nostru rocker, s-a luat şi s-a dus să se culce, ca orice om normal după tărie întreaga noapte. Gaşca, după un timp, după el. L-au mânjit cu pastă de dinţi pe sub nas şi apoi au turnat apă. Vlad dormea însă, în continuare… :) O parte din ei s-au ascuns într-o încăpere protejată de văzul lumii de către o perdea, iar Şefu şi Artur, ca să pară totul natural, s-au pus în paturile lor prefăcându-se că dorm, după ce, în prealabil, au dat drumul la o manea pe un telefon. Vlad s-a trezit, nervos… ca un rocker forţat să asculte manele, şi a încercat să le şteargă de pe telefon. :))) N-a reuşit, aşa că s-a mulţumit să închidă telefonul. A fost la baie să se spele de pasta de dinţi… timp în care celor de după perdea le era tot mai dificil să nu izbucnească în râs… cu Dia acolo, nu mă mir. :))) Vlad a revenit în cameră, nervos, şi le-a pus pastă de dinţi pe cap lui Şefu şi Artur, apoi s-a pus din nou în pat să doarmă, când, brusc, o sticlă de apă l-a lovit în spate. :))) Crezând ca a fost Artur (de fapt a venit de după perdea), Vlad a luat sticla şi a turnat toată apa pe cei doi din pat; erau leoarcă. :))))))))) Artur, bine-nţeles, s-a enervat…
Artur : “Ai figuri în cap ? Mă crezi că bat de 4 ori din palme şi sar mascaţii ?”
Ahahahaha, bestială idee ! A bătut de 4 ori din palme şi, cam nesincronizaţi şi dezorganizaţi au sărit toţi în mijlocul camerei. Vlad nu s-a speriat, normal, dar în schimb au urmat hohote de râs, şi după umila mea părere, aveau şi de ce. :)))))))
Cam asta s-a-ntâmplat cât timp eu am dormit. Revenită în cameră, asistam la un show pe cinste. Adică nah, era totul foarte comic, dar românu’, tot român… :))) S-au apucat să arunce sticlele goale de vin pe geam, de la etajul 8, iar cum ateriza o sticlă, toţi făceam o linişte de mormânt, stingeam lumina şi ne trânteam în pat… în cazul în care apărea vreun profesor. :)))) După câteva aruncări, în care s-au convins că profii dorm, au continuat să le arunce lejer.
Pedigree (lângă geam, cu mâna ridicată şi o sticlă-n ea) : “Io o arunc pe asta…”
Gufy (smulgându-i sticla din mână lui Pedigree) : “Cum s-o arunci, mă ? Nu-i voie ! Cum poţi să faci aşa ceva ?” – după care a aruncat el sticla peste Pedigree, pe geam… :)))))))))))
A mai trecut ceva vreme, au mai sunat ăştia pe la uşile profilor, spunând că dacă le deschide Dobreanu, îi vor face o declaraţie de dragoste (ahahaha), ne-am mai distrat, după care, prin nu ştiu ce minune, pe lângă Dia, Cynthia şi cu mine, la noi în cameră au ajuns să doarmă şi Şeful, Pedigree şi Gufy. :)))) Iniţial Şefu stătea pe patul Cynthiei, eu în al meu, iar Gufy şi Pedigree în patul lui Dia, iar Dia şi Cynthia în fotolii… :)))))) Dia, însă, conştientizând incomoditatea fotoliului, a venit să mă înghesuie pe mine în pat… :)) Oh well, măcar am putut dormi şi noi liniştiţi vreo două ore.
