Monthly Archives: April 2006
Quotidian

Mai la vest -> ziua a V-a
Noroc că era prea frig pentru muşte. :))))) Eh, în ultima zi nu s-a prea întâmplat nimic amuzant… poate şi datorită faptului că eram toţi extenuaţi şi am dormit în cea mai mare parte a timpului. Totuşi, dimineaţa ne-am oprit în Ungaria pentru cumpărături la un supermarket gen Selgros şi Metro, dar nu mai ţin minte cum se numea. Eram din nou cu Vlad, amândoi somnoroşi, aşa că ne-am cumpărat un pahar de Pepsi şi am stat degeaba cam o oră la o masă (până se deschidea casa de schimb valutar), râzând copios de restul de l-am primit după cumpărarea unui pachet de gumă Orbit… adică monedele maghiarilor. În centrul atenţiei : moneda de un forint. :))))))))))) E la fel de mică precum unghia degetului meu mic… :))) Nu cred că există ban mai micuţ în întreaga lume… în plus, şi celelalte monede erau ciudate. Cea de 100 de forinţi era mult mai mică decât cele de 20 şi 50 de forinţi… :)
Am schimbat mărunţişul în forinţi şi am pornit prin magazin. Ne-am luat tot felul de lucruri de mâncare, adica junk food, pe care l-am mâncat doar acasă… pe drum am dormit mai mult. :) Am văzut, la un moment dat, un ambalaj de ciocolată Dots, şi fericită, l-am luat în mână să văd cu ce aromă e. Spre marea mea frustare, denumirea nu era “Dots”, ci ceva în maghiară… mama lor de unguri, până şi denumirea unei ciocolate trebuie să o traducă ! :/ De nervi, am aruncat ciocolata cât colo şi mi-am luat o Milka. La ieşire, ne-am făcut plinul cu drops-uri Airwaves… vânzătoarea cred că se săturase de noi, am chemat-o-napoi de cel puţin 3 ori. :)))) Plus că nici noi nu ştiam maghiară, nici ea engleză…
După acea oprire, ne-am continuat drumul prin Ungaria… Mădă dormea mai tot timpul, iar când s-a trezit, la o oprire pentru schimbare de şoferi, primul lucru care l-a zis, cu pleoapele încă închise şi o figură foarte aiurită, a fost : “Mda, da… suntem la vamă…”. Aahhahaha :)))))))
Am ajuns, în curând, şi la vamă… iar s-a stat multicel, dar în cele din urmă, am ajuns în România. Până la Cluj am dormit, apoi ne-am mutat bagajele în aceeaşi mocăniţă ce ne-a adus în prima zi de la Tg. Mureş, şi ne-am luat rămas bun de la grupul din Cluj. L-am pupat pe Adi, ghidul, din inerţie mai mult (am fost şi singura care a făcut asta). :)))
Din Cluj am pândit un moment bun de a-mi cere scuze faţă de Lobonţ pentru ce-am zis în a 3-a noapte. Acesta s-a ivit când Vulc s-a dus să stea de vorbă cu o tipă…
eu : “Domn’ profesor, mai sunteţi supărat ?”
Lobi (cu cea mai blândă privire şi zâmbet) : “Nu, şi nici n-am fost.”
eu (surprinsă) : “Nu ?”
Lobi : “Nu. De ce, vroiai să-ţi ceri scuze ?”
eu (încurcată şi fericită-n acelaşi timp că nu mai trebuie să rostesc cuvinte ce nu-mi plac) : “Uhm… da…”
Lobi : “Nu-i nevoie.”
eu : “N-am vrut să spun tot ce am zis atunci… adică am vrut, dar n-am vrut să sune aiurea… Am fost mai… impulsivă.”
Lobi : “Aşa eşti tu.”
Apoi am mai îngânat ceva, dar eram extrem de plăcut surprinsă de răspunsul ce mi l-a dat ca să mai fiu coerentă. Adică el ştie că eu sunt impulsivă… şi nu-mi condamnă acţiunile tocmai din cauza asta… :)
Ce alt mod mai frumos de a încheia excursia există, altul decât cu zâmbetul pe buze ? :)
[ THE END ]
Bine, nu se putea să ajung acasă şi să n-o fac de oaie, din nou… :) Făcând referire la ce a zis la Bratislava, i-am trimis un mail (!!!) lui Lobi cu următoarea poză…
… şi i-am zis… “dacă tot v-aţi plâns că nu am făcut poze cu dumneavoastră, sper să fiţi mulţumit acum”. :))))))))))) Nu ştiu de unde le scot, nu-s tocmai normală.
Eh… şi cam asta a fost prima excursie cu Sanitarul în care m-am dus. Următoarea se anunţă pe la jumătatea lui mai, în ţară, dacă mai vrea vreun profesor să mă ia şi pe mine, după tot ce s-a scris aici… :)) Îmi cer scuze dacă cineva s-a simţit ofensat pe parcursul acestui text; vă asigur că nu a fost intenţia mea. M-am simţit bine şi sper că vom mai avea parte de asemenea ieşiri înainte de terminarea anilor de liceu.
Aşadar, petrecerea continuă, undeva prin mai. :))))
Mai la vest -> ziua a IV-a


Pe când să mai fac o poză cu împrejurimile castelului…
Cu toate că n-are picioare, cap şi o mână (cum se plângea el despre altă poză), îl puteţi recunoaşte… e profu’ de mate. Am râs, am zis un “oh noah !”, şi am plecat apoi cu profa de română în căutarea ghidului de la castel, să facem poze cu el… şi ei i se părea drăguţ. :))) Eu chiar avusem tupeul să-i cer fularul lui portocaliu, în glumă, când am ieşit din castel, el spunându-mi că îi este frig fără el. :)))))) Heh, şi l-am găsit, avea cele 7 chei ale castelului în mână, pe care le-am ţinut şi eu, şi profa, pe rând. Chiar mă întrebam atunci dacă este vreo legătură între albumul celor de la Helloween – Keeper Of The Seven Keys şi castelul de la Karlstein… păcat că nu l-am întrebat pe ghid.
Mă uit la poze şi simt un ocean de salivă în juru-mi. :)))))))) Am avut cam o oră de shopping pe străduţele pe care coboram înapoi spre autocar, iar eu am fost cu profa de română. Mi-am luat multe lucruri mai mărunţele, dar cel mai important : de-acolo mi-am achiziţionat (şi sunt mândră de asta) un hanorac cu Metallica – Ride The Lightning cu imprimeu superb, de calitate. Ne-am întors de la Karlstein în Praga, unde trebuia să vizităm cartierul evreiesc (nu chinezesc, cum a spus, din greşeală, Lobi :))))) ), să facem o plimbare de-a lungul Vâltavei şi să facem o sesiune lungă de shopping în zona comercială a Pragăi. Prima oprire, a fost însă, la cererea publicului : magazinul de încălţăminte unde, se pare, nu s-a stat destul în ziua precedentă. :)) Deja Adi, ghidul, era exasperat de cererile de opriri pentru shopping. Nu mai ştiu la ce biserică dintre cele vizitate, enervat chiar de lipsa de interes a grupului, a spus : “Şi biserica aceasta a ars… săraca !”. Aahahaha, a fost chiar amuzant.
Mă rog, eu nu prea am febra cumpărăturilor în mine (pot să zic că urăsc să fac cumpărături, dar fiind femeie n-am credibilitate, nu ?), aşa că nici nu am intrat la magazinul de încălţăminte. N-am fost în Praga să-mi cumpăr papuci. În schimb, afară, mi-au atras atenţia două afişe… ce formaţii vin la ei şi nu vin la noi… şi mă tot chinuiam să le prind întregi în poză.
Nu prea aveam loc de o maşină parcată chiar în dreptul lor, iar dacă treceam de ea, ajungeam în stradă. Nici aşa nu era prea bine. Lobi, ieşind din magazin, arătându-mi maşina : “Vezi că se porneşte alarma.” … :) Am răspuns scurt “Sper să nu.”, mă gândeam că cine ştie ce va ieşi, n-am vrut să-i răspund tot sarcastic. Am profitat de ocazie, era şi Vulc acolo, şi l-am întrebat despre accentul lui, i-am spus că nu mi se pare a fi din Mureş… sau din Ardeal. A râs, a intervenit şi Lobonţ în discuţie şi a spus că lui i se pare că Vulc are cel mai ardelenesc accent dintre ei (profesori, bănuiesc), apoi mi-a spus că el a stat în Bistriţa 20 de ani. Normal, a trebuit să-l întreb de ce a ales Tg. Mureşul… :)) Atunci mi-a spus că e undeva la mijloc… soţia lui fiind din Sighişoara. :))
După ce toată lumea a cumpărat ceva (sau şi-a clătit privirea măcar), am primit o pauză de masă de o oră, nu înainte de…
Lobi : “Marinescu ! Cei pentru care am semnat, de la Marinescu, vin cu mine.”
Noi ne uitam cam urât la el, ce-i drept… restul aveau voie să meargă oriunde, să se plimbe, să caute, să vadă, noi trebuia să stăm pe lângă el, să fim prin zonă. Într-un fel era şi de-nţeles, responsabilitatea era mare, mai ales că majoritatea erau minori, numai eu şi Şefu având peste 18 ani. Dar pe moment, ca de obicei, eram destul de nervoasă, şi pentru asta mi s-a-nchis gura. :))
o profesoară (către Lobonţ) : “Măi Dorine, chiar aşa ? Îi porţi după tine pe copii ?”
Lobi : “Lasă că ştiu eu ce ştiu. Când ‘or avea 18 ani, pot să se tot ducă.”
eu (mă-ntorc către el, oarecum furioasă) : “AM 18 ani.”
Lobi (calm şi cinic) : “Bine Truţa, atunci tu poţi să te duci singură să te plimbi prin Praga, bine ?”
… :) No comment. :)))) Ne-am despărţit cumva de profi, noi (inclusiv ciumpalacu’) rămânând la un restaurant chiar din centrul Pragăi, unde fiecare a comandat câte un meniu, preferatul fiind “menu 2”, pe care l-am ales şi eu. Chelnerii ştiau foarte bine engleză şi se mişcau foarte repede; simţeam că nu sunt în România, dar m-am apucat să fac un lucru ce a stârnit râsul în jurul meu :
Yeap, în ditamai restaurantul din centrul Pragăi, Roxa îşi număra monedele… împărţite pe categorii : lei, forinţi, coroane, euro. :))) Am fost serviţi cu o promptitudine fermă; felul întâi : ciorbă de cartofi cu ciuperci. Cam ciudat amestecul, a ieşit ceva cremos şi verde, dar la stomacurile deranjate ce le aveam după atâtea zile de junk food, ni s-a părut cea mai bună ciorbă pe care am mâncat-o vreodată. :) Felul 2 : un hamburger imens pe nu-l puteam cuprinde cu două mâini, dar măcar s-a dovedit a fi mult mai bun şi implicit, mai sănătos, decât cel de la McDonald’s, plus o porţie de cartofi pai. Desertul : îngheţată cu frişcă. Şi pentru toate astea am plătit foarte puţin, chiar şi cu bacşişul chelnerilor, care i-a cam dat de furcă lui Şefu, rămânând ultimul… a fost nevoit să plătească şi pentru câţiva din cei ce au plecat înainte (de data asta, noi am continuat tradiţia şi am întârziat), dar până la urmă totul s-a rezolvat. Adică, mă rog… Şefu n-a primit acei bani nici până în ziua de astăzi, dar nu-i cere pentru că nu are nevoie de ei. :)))))))))
Fiind toată lumea sătulă, ne-am îndreptat către cartierul evreiesc, unde arhitectura era vizibil schimbată faţă de restul Pragăi.
Clădirea mai neagră este sinagoga evreilor. Am dat şi peste faimoasa steluţă cu şase capete…
Ce să zic… mi-a zburat gândul automat la Hitler şi la imbecilii din ziua de astăzi care încă-l mai venerează, mai ales dintre rockeri. Cum poate un om retardat mental ca Hitler, care credea că el face parte dintr-o rasă superioară, şi care a omorât milioane de oameni (şi ce dacă erau evrei ?) să devină un fel de erou pentru cineva ? Trist că mai există asemenea mentalităţi.
După ce-am ieşit din cartierul evreiesc, a urmat o relaxantă plimbare pe lângă Vâltava care arăta cam aşa :
Pe când meditam mai profund asupra minunatei privelişti ce mi se înfăţişa în faţa ochilor…
Vlad (rânjind pierdut) : “Hm… ce mult s-ar complica toată excursia dacă eu aş sări acum în apă.”
Din nou nu vreau să comentez, dar trebuie să zic că i-am dat dreptate. :) Nu după mult timp am ajuns în cea mai comercială şi plină de magazine zonă din Praga, piaţa Wenceslas, unde am avut la dispoziţie două ore pentru shopping. Eu şi Vlad am ochit un magazin de rock stuff, aşa că, prima dată, acolo ni s-au îndreptat paşii. Am studiat, ne-am orientat, după care ne-am decis să dăm, totuşi, o tură prin toată piaţa, poate mai găsim ceva interesant. Am avut mare noroc cu Vlad, altfel mă pierdeam pe acolo, eu cu simţul meu de orientare… :)))))) Pe lângă mult lux, multe vitrine strălucitoare, magazine pline, am mai văzut şi altfel de lucruri.
N-am avut curajul să intru să întreb ce sunt de fapt acele “fresh crocodille sandwiches”… :))) N-am găsit nimic pe gustul nostru, aşa că ne-am întors la rock store-ul iniţial, şi am “scăpat” şi de ultimele coroane pe care le aveam. Eu mi-am luat o… chestie din bumbac pentru încheietura mâinii, albă cu scheleţi negri, şi un tricou (singurul!!) cu Pantera, destul de mărişor pentru mine, adică lung, dar purtabil; Vlad şi-a luat o cruce (rock style) de pus la gât, pentru că tricou avea (cu Motorhead) de unde mi-am luat şi eu hanoracul, şi un fel de lanţ multifuncţional pentru chei şi look şmecher. :)) Ne-am făcut plinul şi am pornit spre locul de întâlnire. Acolo, în scurt timp (pentru că noi am ajuns mai repede şi îngheţam de frig, bătea un vânt extraordinar), s-au adunat toţi. Adică aproape toţi. Dia, Şefu, Cynthia, Roxana şi Mădălina nu apăreau nicicum. Toată lumea, în prim stadiu, îi cam făcea cu ou şi oţet… era foarte frig şi nu puteam porni fără ei, nici autocarul nu putea fi chemat decât atunci când grupul era complet. După un sfert de oră, Dia, Cynthia şi Şefu au apărut, spunând că nu ştiu nimic de Roxana şi Mădălina, ei au întârziat din cauza cumpărăturilor. Pentru că nu erau ultimii, lumea n-a prea avut treabă cu ei… însă când au apărut Roxana şi Mădălina, după încă vreun sfert de oră, toţi s-au pornit, inclusiv Vulc. Destul de aiurea, Roxana plângea (mai mult pentru că nu şi-a putut cumpăra nimic decât pentru că s-a zbierat la ea), noi dârdâiam, din nou, în aşteptarea bubble bus-ului… care până la urmă a venit; ne îndreptam spre casă.
Ne-am jucat cărţi pe autocar, pe pedepse, Ioana a trebuit să pupe ciumpalacu’ (după ce în prealabil i-a cerut numărul de telefon :))))))) ), eu încercam să dorm, dar mă deranja lumina ce o ţineau ei aprinsă ca să se poată juca, aşa că moţăiam intermitent… :)) Cumva am ajuns la Bratislava, un oraş micuţ, de doar 450.000 de locuitori; cam puţin pentru o capitală. Am coborât să vedem OZN-ul (ca formă), un restaurant suspendat, pe 3 piloni uriaşi, deasupra şoselei, unde se putea ajunge doar cu liftul. I-am făcut poză, dar în lipsă de stativ, n-a prea ieşit… Când ne-am întors la autocar, Dia a intrat în vorbă cu Lobi, spunându-i că trebuie neapărat, în Ungaria, să facem poză cu el… la care Lobi : “Păi da, că şi-n Viena, şi-n Praga, n-aţi vrut să faceţi poze cu mine şi m-am simţit jignit. Bine c-aţi făcut poze cu negrii, chinezi, ghizi cu fular portocaliu – aia mă viza pe mine, n.a. -, şi cu mine deloc.” :)) După ce-am ajuns la autocar, cam toată lumea a dormit… nici măcar în Budapesta nu ne-am mai dat jos… o parte din adulţi s-au dus să vadă Dunărea, dar noi eram prea leneşi pentru aşa ceva. Aşa că am continuat să dormim… duşi.
Mai la vest -> ziua a III-a

… şi cealaltă cu fecioara (fecioarele ?) :)
Mai era un lucru interesant pe acel pod : statuia lui Nepomuk (un sfânt aruncat de pe acel pod, cică), la fel de neagră ca şi toate celelalte, avea o mică parte aurită, pe care toată lumea o atingea, punându-şi o dorinţă. Prinde bine la turişti. :)
Tot pe pod, am făcut o poză foarte artistică, m-a prins febra alb-negrului. Personajul principal : Vulc, profu’ de geogra, poate cea mai frumoasă apariţie pe lentila aparatului meu foto… ever. :)
Aşa, să-mi revin… :)) Din centrul vechi am urcat spre Catedrala Sfântul Vitus (sper să nu mă înşel, nu reţin denumirile) din interiorul castelului şi aproape în vârful pantei ce-am tot urcat-o, am mai făcut o poză care s-a dovedit a fi artistică…
Modificate puţin culorile în Photoshop, ar ieşi operă de artă, mai ales că e înceţoşată natural, vremea anunţându-se nu prea blândă în Praga. Vulc a plătit, apoi ne-a lăsat şi pe noi să privim Praga de sus prin acel uhm… binoclu ? Nu, nu binoclu, nu e “bi”. :))) OK, nu ştiu cum se numeşte, dar se vedea superb din el, chiar dacă era ceaţă. :))
Catedrala era construită în stil baroc, prea multe culori, statui turcoaz, cu acoperiş aurit, nu prea plăcut ochiului. Cel puţin mie nu-mi place stilul. Arhitectural însă, în interior, era ceva deosebit, într-adevăr. Am văzut şi sarcofagul de argint al lui Nepomuk, şi mormintele familiei regale (cred), dar partea heavy abia acum urmează. Ca să ajungi în vârful acelui imens turn care-ţi înfăţişează o privelişte panoramică asupra Pragăi, trebuie să urci 287 de scări (Dia a numărat doar 282, dar totuşi, 16 scări are un etaj…), şi nu oricum; spaţiul e îngust, iar scările sunt circulare. Nu vezi nici în sus, nici în jos, iar senzaţia este o ameţeală bizară datorită faptului că, de fapt, urcând, te tot învârţi, ca un fel de câine în jurul cozii. Acum sincer, am crezut că mă prăbuşesc şi nu mă mai ridic pe parcursul eroicei “escaladări”. :))))))) Aproape toţi mi-au luat-o-nainte, eram ameţită, obosită, încă mă mir cum de-am avut ambiţia necesară să urc scările acelea sinistre. Am (şi) îmbătrânit, ştiu. Până şi Lobi m-a depăşit, în timp ce eu îmi trăgeam sufletul…
Lobi : “Mai poţi, Truţa ?”
eu (sfârşită) : “Nu…”
Oh well, cu chiu, cu vai, m-am târât şi eu până în vârf… şi n-am să regret niciodată. Priveliştea de deasupra Pragăi era fantastică.
Se vedeau şi marginile mai multor stadioane; Vulc şi Lobi “făceau concurs” de descoperit stadioane, chiar. :)))) Îmi plăceau la nebunie casele cu mansarde… adică majoritatea caselor ce se vedeau din turn. Dacă voi avea vreodată o casă, aşa mi-aş dori să fie. În scurt timp am coborât, ameţind din nou pe scări, după care ne-a cuprins o oboseală cruntă, pe mine şi pe Dia, cel puţin. Abia umblam prin biserică, şi tot din cauza oboselii, râdeam din orice, fără motiv.
Lobi : “Sunteţi în biserică, totuşi.”
eu : “Dar nu suntem foarte… credincioase.”
Lobi : “Fiţi mai serioase, măcar din respect pentru alţii.”
Mda, după cum veţi observa, de-aici înainte, mi se va închide gura la fiecare replică; dacă până la Praga micile sâcâieli erau în favoarea mea, de aici, s-a-ntors roata. :) Din acel moment, de câte ori eram cu Dia şi era Lobi prin preajmă, făceam eforturi vizibile să fim serioase, chiar dacă nu eram în biserică. Până la urmă tot izbucneam în râs, dintr-un motiv sau altul… :)))
Am fost şi pe uliţa de aur, o străduţă foarte îngustă unde a locuit şi marele filosof şi scriitor Franz Kafka (scrie bestial omu’!), iar la ieşirea de pe ea, am întâlnit un monument uhm… cel puţin interesant, în orbita căruia am avut curajul să-mi introduc mâna, fără să-mi fie scârbă de locul unde “a fost un ochi”. :))))
Şi aşa, “răbegiţi de frig şi hămesiţi de foame”, am avut parte de o pauză de masă, după care, din cauza ploii şi a frigului, aveam de gând să ne întoarcem la hotel. În acea pauză de masă, am fost la McDonald’s, şi pe când să-mi comand un Big Mac mie şi unul lui Dia (după un Happy Meal care s-a dovedit a fi insuficient), am fost surprinsă de neaşteptata întrebare a vânzătorului… Noroc cu Dia, de lângă mine, care chiar dacă ştie mai puţină engleză, mi-a tradus… :))
eu : “Two Big Mac, please.”
vânzătorul : “Meniung ?”
eu (facând ochii mari) : “…”
vânzătorul : “Meniung ?”
eu : “Hă ?” – apoi către Dia : “Ce ‘mnezeu mă-ntreabă ăsta ?”
vânzătorul (vizibil nedumerit de ce nu-nţeleg eu) : “Meniung ???” – după care îmi arată desenul cu Big Mac-ul.
eu (încurcată) : “Yes, Big Mac, please…”
Dia : “Cred că te-ntreabă dacă vrei tot meniul.”
eu : “Ooooh, aia-nseamnă ‘meniung’ !” – apoi cu ironie, către vânzător : “Yes, meniung, two of them, please.”
Am cerut un Cola şi un Ice Tea, dar el a-nţeles Ice Tea în loc de Cola. Şi am zis eu cumva că vreau gheaţă cu suc în loc de suc cu gheaţă ? Nu era destul de frig afară, mai trebuia să-mi pună şi cinci pumni de cubuleţe-ngheţate în suc. Cred că fiecare din noi a-njurat McDonald’s-ul, aşa străin cum era; singurele motive pentru care am poposit mai mult în el au fost frigul şi ploaia de afară, care ne-au afectat vizibil şi drumul spre autocar, înapoi peste pod. Parcă mi-ar fi trecut toată oboseala, aşa de repede mergeam, încheiată la geacă şi cu gluga pusă, ca un pinguin. Într-un moment de respiro, pe pod sau înainte de el, nu mai ţin exact minte…
Lobi (dârdâind) : “Ce faci, eleva Truţa Roxana ?”
eu (cu un zâmbet oarecum şters, dârdâind la rândul meu) : “Bine, domn’ profesor Lobonţ Dorin. Dumneavoastră ?”
Lobi : “Îngheţ.”
:)))))) S-a făcut o oprire de cumpărături la magazinul Bila, de unde am cumpărat şi vin pentru seara ce urma, consultându-ne cu Vulc asupra denumirilor scrise în cehă, din care nu înţelegeam care e sec, demi-sec sau demi-dulce. Oh, altă partidă de râs în magazin. Fetele, în frunte cu Dia, îşi cereau scuze destul de interesant oamenilor în care se băgau, dezechilibrându-se (de la oboseală :D), zâmbind binevoitoare : “Sorry, prostule.” … sau şi mai grav. :)))) Şi normal că bieţii cehi le răspundeau prin gesturi de bun simţ, habar n-aveau ce vorbe dulci şi de bine le ziceau fetele… :) Spre ieşirea din magazin, eu şi Vlad am ochit un pub în care se cânta live în fiecare seară tot felul de genuri de muzică, de la blues până la mai multe tipuri de rock, şi brusc ne-a încolţit ideea să ne petrecem noaptea în acel pub, cu profa de română, fiind singurii care înţeleg cât de cât chitara, dintre persoanele aflate-n excursie. Normal, nu s-a putut materializa ideea, nu din cauza profei, care părea destul de deschisă unei ieşiri, ci din motive ce nu depindeau de noi, gen ajuns la hotel târziu, distanţa mare de la hotel la pub, şi aşa mai departe. La sfârşitul orei de shopping, eram toţi “înarmaţi” cu plase galbene Bila, plimbându-me pe stradă spre autocar. Un grup de 40 şi ceva de oameni… ce publicitate mai bună îţi trebuie ? Mi-a şi zburat automat gândul la cei de la Maggi, nu ştiu de ce… ;)
La un magazin de încălţăminte, lumea s-a împărţit în două. Unii au intrat să-şi cumpere papuci, ceilalţi şi-au continuat drumul spre autocar, urmându-l pe ghid. Şi nu ştiu cum, în toată povestea asta, m-am trezit singură la un moment dat, în Praga. În faţă nimeni, în spate nimeni. Cu toate că stau destul de prost cu orientarea, am ghicit drumul spre hotelul Hilton, de cinci stele, unde trebuia să ne întâlnim cu toţii. Acolo era cam un sfert din întregul grup, inclusiv ghidul. Am aşteptat cât am aşteptat, după care am început să ne îngrijorăm; credeam că restul s-au rătăcit. Şi ne-am găsit două viteze, eu şi profa de română, să pornim în căutarea lor. :)) Pe când am început să-i scriu un sms profului de mate (că cenţi de sunat în străinătate nu mai aveam), plasele galbene au început să se ivească, rând pe rând, la intersecţie… :) Şi cam aşa a început perioada în care vreo 40 de români, zgribuliţi şi uzi, s-au adăpostit sub un hotel de cinci stele, în aşteptarea deltaplanului salvator.
Cred că Vlad e cel mai reprezentativ pentru ceea ce v-am spus mai sus… foarte expresivă poza, trebuie să recunosc. :) Am mai zgribulit puţin, până când Artur a avut geniala idee de a desface o sticlă de vin, să ne mai încălzim. Nu era tărie, dar i-am apreciat originalitatea (era vin, d’oh) şi am început să gravităm în jurul lui… eu, Lobi (căruia cred că nu i-a ţinut de cald tehnica step dance-ului cântând “supărarea când imi vine, rup cămaşa de pe mine” :))))))))) ), profa de română şi încă vreo doi-trei. Deci, indirect, am cam băut cot la cot cu ei… :))) În condiţiile acelea, nimic nu mă mai miră… :)
Vă dau voie să râdeţi. :))) Cred că am băut vin pe stradă pentru prima oară, la adăpostul unui hotel de 5 stele… :) Cumva, cu greu, a ajuns şi bubble bus-ul, primit cu urale şi aplauze de către unii. Am ajuns la hotel, dar nici nu ştiam ce fel de noapte va urma… sau eu, ce fel de noapte voi rata, parţial. De fapt trebuie să recunosc că iar nu m-a lăsat în pace ghinionul, şi am cam ratat tot ce-a fost frumos, intrând, în schimb, în bucluc şi făcând tot felul de alte chestii aiurite. Mda, mă cheamă Roxa, nici nu se putea altfel… :/ Să-ncep cu începutul, deşi poate încurc ordinea cronologică a evenimentelor şi o transform, automat, în dezordine. Îmi cer scuze de pe acum. :)
Profesorii mai tineri (profa de română, Vulc, Lobi şi încă alte două persoane) s-au adunat la poveşti în camera de lângă cea a lui Gufy şi Pedigree, şi anume cea în care noi petreceam, de obicei. Din câte am înţeles, pentru că nu eram prin preajmă (mă pregăteam pentru duş), careva adult (înţepat şi prost informat, aş putea adăuga) a făcut o remarcă destul de supărătoare pentru Vulc, organizatorul principal al excursiei, şi anume… “Cum e posibil ca elevii să-şi cumpere mai multă băutură decât profesorii ?”. Nu ştim câtă băutură aveau profii, dar noi, pentru că am sfinţit-o pe a lui Artur în faţă la Hilton, am rămas cu exact două butelii de vin şi două sticle de bere, care trebuiau să ajungă la exact… 13 persoane. :)) Probabil, în urma presiunii exercitate de întrebarea aceea, Vulc pur şi simplu ne-a confiscat plasa cu vin şi bere. Eu n-am văzut, mă pregăteam de duş, pe care până la urmă l-am amânat datorită agitaţiei iscate de lipsa băuturii pentru noaptea aceea. :) Vulc, pentru că nu se simţea bine, s-a dus jos, la etajul 7, să se odihnească, iar plasa a rămas pe mâna celorlalţi profesori din cameră, aşa că Artur a încercat, prin diverse metode, să-l convingă pe Lobi să ne dea înapoi ceea ce ne aparţinea. Chiar i-a luat cartea despre Praga (de la Ioana, nu de la el), iar când Lobi a ieşit în uşa camerei, crezând ca e Ioana…
Artur : “Domn’ profesor, când ne daţi înapoi vinul, vă dau cartea…”
Lobi : “Hai dă-o-ncoace, nu te mai prosti.”
Artur (zâmbind) : “Nu glumesc, domn’ profesor.”
Lobi : “Artur, mai ai un semestru, te las corigent.”
Artur (ironic) : “Păi să vedem… pe primu’ am 6, acum mi-aţi mai dat un 8, deci nu prea cred.”
Lobi (zâmbind şi el) : “Artur, nu te las să intri în bac !”
Stăteam în uşa camerei cu Şefu (aveam o nouă tentativă de a face un duş… fără Şefu, el era în uşa camerei lui. :)) ), şi nu-mi venea să cred. Lobi aproape a început să fugă după Artur. Trebuia să pozez sau să filmez faza, dar ştiam că aparatul meu nu mai are baterii, aşa că m-am îndreptat spre uşa larg deschisă de pe coridor, crezând că intru în camera cu “party”-ul…
eu : “Ioi mă, repede, daţi-mi un aparat, o cameră, ceva, asta trebuie… ” – şi brusc mi-am dat seama că am intrat în camera profilor – “…filmată. Uhm, mă scuzaţi, am greşit camera.”
Şi am ieşit ca din puşcă. Cred că eram vişinio-albastră de ruşine… :))))) Noroc că erau acolo doar profa de română şi încă o profă care nu-mi predă mie. PE-NI-BIL !!! :)))))) Le-am povestit faza celorlaţi şi, în frunte cu Dia, au râs de n-au mai putut… Fuck ! :) Lobi şi-a recuperat cumva cartea, şi profii s-au reînchis în cameră, cu vinul nostru. Am stat pe coridor o bucată de vreme, cu Dia, Cynthia şi copilul unei tipe din Cluj, pe care n-o cunoşteam… destul de sfătos copilul, cred că el a “copt” faza că Vlad ar umbla cu pistruiata, colega ciumpalacului de la Unirea… :)) În fine, cumva, am reuşit şi eu să fac duş, după care m-am întors în cameră, şi văzându-i pe toţi atât de deprimaţi în legătură cu vinul, m-am decis să vorbesc şi eu cu Lobi, poate-poate. Mare greşeală, n-ar fi trebuit. În primul rând, nu el le-a confiscat, şi-n al doilea rând, îmi sare repede ţandăra, lucru ce nu l-am luat în calcul când mi-am făcut curaj să bat la uşă. Ah, să nu mai zic de voce… cred că aşa răguşită n-am fost niciodată.
eu (din uşă) : “Domn’ profesor, nu veniţi puţin să vorbesc ceva cu dumneavoastră ?”
Lobi (era într-un cot, întins pe un pat) : “Aici nu se poate ?”
eu (închizând uşa după mine) : “Ba da.”
Lobi : “Dacă e vorba de vin, n-are rost.”
eu : “Ba de vin e vorba.”
Lobi : “Nu, nici nu se discută.”
eu : “De ce ? Nu înţeleg ce are.”
Lobi : “Nici eu nu înţeleg ce e cu goana asta a tinerilor după băutură.”
eu : “Păi nu e vorba de băutură, vrem doar vinul; avem şi whiskey şi nu ne atingem deloc de el, vrem vinul.”
Lobi (zâmbind) : “Da ? Adu-l şi pe ăla aici.”
eu (minţind cu seninătate) : “E în altă cameră, închis. Are legătură cu faza de ieri, cu tipul de la Unirea ? E un caz izolat, şi ştiţi bine. Plus că suntem o grămadă, avem doar două sticle de vin, ce ni se poate întâmpla ? Ar veni cam un pahar de fiecare.”
Bine, n-am zis eu toate astea aşa cursiv, m-a mai întrerupt şi el, şi profesoara care nouă nu ne predă, am mai zis şi că vinul e considerat aliment, dar în zadar. Nici vocea nu mă prea ajuta să fiu convingătoare…
Lobi : “Dacă asta e tot, îţi doresc o noapte plăcută.”
eu (zâmbind, rănită-n orgoliu, dezamăgită): “Ah, deci pot să ies afară… Noapte bună.”
Practic, a fost… aproximativ o ceartă. :) Şi da, rău am făcut, ştiu. Nu mi-a plăcut deloc cum am vorbit cu el, deşi tind să cred că nu am fost obraznică (exceptând faza de la sfârşit, în care i-am cam zis în faţă că am prins aluzia datului afară… :)))) ). Am mai stat puţin în cameră cu restul găştii, după care m-a cuprins depresia. Stăteam şi mă uitam cum ceilalţi s-au dus deja la un magazin de lângă hotel şi au cumpărat vin, deci pentru mine toată mentalitatea profilor a devenit brusc o prostie. N-au reuşit decât să ne facă să dăm bani în plus pe alt vin, poate mai mult decât cel pe care ei ni l-au confiscat in the first place. :))
Au apărut Lobi şi Vulc, la un moment dat, în cameră, să vadă ce facem… Dia se uita la Vulc cu gura deschisă, cu capul în palmă, iar Vulc nu s-a putut abţine, pufnind în râs : “Uitaţi şi la Diana, ce privire pierdută are.” :))))))))))) De atunci Dia a rămas “fata cu privire pierdută” pentru toată lumea. După nici 3 minute, profii au plecat… care pe unde a putut.
Am băut un pahar, două, după care m-am retras în cameră, singură, m-am pus în pat şi, datorită febrei ce-o aveam din cauza gâtului, am adormit, simţind oboseala prin toţi muşchii. Când m-am trezit… era deja ora 2, gălăgie mare, râsete. A apărut Dia şi mi-a povestit că Vulc a venit la ei în cameră cu o sticlă de vin din cele confiscate, şi a promis că următoarea o vom avea la ora 3, dar că oricum nu mai bea lumea. În gândul meu… şi normal, la câte butelii s-au băut înainte de aia… :) Şi cum gândeam eu profund la ora aia, mi-am zis că nu se va mai întâmpla nimic ce merită să fie luat în considerare în noaptea aceea, aşa că m-am mai pus la o tură de somn. Când m-am trezit, cred că era cam 5 AM. M-am dus dincolo, în cameră, unde se pare c-am ratat cele mai tari faze.
Prima… a venit Vulc, la 3, cu vinul, şi a stat cu ei cam o oră de poveşti; discuţii despre sistemul de învăţământ din România, mentalitatea profesorilor şi multe alte lucruri. Nu puteam să cred că am ratat discuţiile de genul acesta ! O oră-ntreagă de astfel de subiecte delicate despre care chiar mi-ar fi făcut plăcere să vorbesc cu cineva ca Vulc, un profesor deloc asemănător cu restul. Oh well, am ratat şi prestaţia live a rapperilor, pe care Vulc i-a pus să cânte… :) Tot în timpul acesta şi-au pus toţi porecle, dacă până atunci doar câţiva aveau : Vlad – Cenuşăreasa, Dia – Altrex sau Zâmbilici, sau “fata cu privire pierdută”… :))))), eu – Zâmbirici, Ioana – Climă, Cynthia – Iarbă (good one), Şefu – Nesquick, Mădă – Cheia, Dan – Pedigree sau Bilă, Andrei – Snax, Cristi – Gufy, cealaltă Roxana – blo sdfmsdfjherfj… adica numai Pedigree poate să pronunţe… :)))))) Vlad cică nu demult s-ar fi dus să doarmă, de tot… pentru că înainte nu prea a fost lăsat. De ce ? Mie asta mi se pare cea mai tare fază dintre toate. :)))))) Cam ameţit de atâta whiskey pe tot parcursul nopţii, al nostru rocker, s-a luat şi s-a dus să se culce, ca orice om normal după tărie întreaga noapte. Gaşca, după un timp, după el. L-au mânjit cu pastă de dinţi pe sub nas şi apoi au turnat apă. Vlad dormea însă, în continuare… :) O parte din ei s-au ascuns într-o încăpere protejată de văzul lumii de către o perdea, iar Şefu şi Artur, ca să pară totul natural, s-au pus în paturile lor prefăcându-se că dorm, după ce, în prealabil, au dat drumul la o manea pe un telefon. Vlad s-a trezit, nervos… ca un rocker forţat să asculte manele, şi a încercat să le şteargă de pe telefon. :))) N-a reuşit, aşa că s-a mulţumit să închidă telefonul. A fost la baie să se spele de pasta de dinţi… timp în care celor de după perdea le era tot mai dificil să nu izbucnească în râs… cu Dia acolo, nu mă mir. :))) Vlad a revenit în cameră, nervos, şi le-a pus pastă de dinţi pe cap lui Şefu şi Artur, apoi s-a pus din nou în pat să doarmă, când, brusc, o sticlă de apă l-a lovit în spate. :))) Crezând ca a fost Artur (de fapt a venit de după perdea), Vlad a luat sticla şi a turnat toată apa pe cei doi din pat; erau leoarcă. :))))))))) Artur, bine-nţeles, s-a enervat…
Artur : “Ai figuri în cap ? Mă crezi că bat de 4 ori din palme şi sar mascaţii ?”
Ahahahaha, bestială idee ! A bătut de 4 ori din palme şi, cam nesincronizaţi şi dezorganizaţi au sărit toţi în mijlocul camerei. Vlad nu s-a speriat, normal, dar în schimb au urmat hohote de râs, şi după umila mea părere, aveau şi de ce. :)))))))
Cam asta s-a-ntâmplat cât timp eu am dormit. Revenită în cameră, asistam la un show pe cinste. Adică nah, era totul foarte comic, dar românu’, tot român… :))) S-au apucat să arunce sticlele goale de vin pe geam, de la etajul 8, iar cum ateriza o sticlă, toţi făceam o linişte de mormânt, stingeam lumina şi ne trânteam în pat… în cazul în care apărea vreun profesor. :)))) După câteva aruncări, în care s-au convins că profii dorm, au continuat să le arunce lejer.
Pedigree (lângă geam, cu mâna ridicată şi o sticlă-n ea) : “Io o arunc pe asta…”
Gufy (smulgându-i sticla din mână lui Pedigree) : “Cum s-o arunci, mă ? Nu-i voie ! Cum poţi să faci aşa ceva ?” – după care a aruncat el sticla peste Pedigree, pe geam… :)))))))))))
A mai trecut ceva vreme, au mai sunat ăştia pe la uşile profilor, spunând că dacă le deschide Dobreanu, îi vor face o declaraţie de dragoste (ahahaha), ne-am mai distrat, după care, prin nu ştiu ce minune, pe lângă Dia, Cynthia şi cu mine, la noi în cameră au ajuns să doarmă şi Şeful, Pedigree şi Gufy. :)))) Iniţial Şefu stătea pe patul Cynthiei, eu în al meu, iar Gufy şi Pedigree în patul lui Dia, iar Dia şi Cynthia în fotolii… :)))))) Dia, însă, conştientizând incomoditatea fotoliului, a venit să mă înghesuie pe mine în pat… :)) Oh well, măcar am putut dormi şi noi liniştiţi vreo două ore.
Mai la vest -> ziua a II-a

Aceia suntem eu şi Vlad… riding on the metroooo, vorba celor de la System Of A Down. De fapt melodia lor am avut-o-n cap pe parcursul tuturor celor 5 staţii… :) După încă o tură de mers pe jos, am ajuns la palatul Schönbrunn, o adevărată bijuterie arhitecturală şi nu numai. În interior n-am avut voie să facem poze, d’oh, dar din exterior vă pot arăta câte ceva…
Uuuh, acesta este deja faimosul prof de mate, Lobonţ, aka Lobi. :) Mi-am luat inima-n dinţi şi-am dat cu close up-ul. După zâmbet, se pare că nu l-a deranjat. :)) Ce l-a deranjat însă, înainte de intrarea în palat, au fost remarcile profei de franca, Dobreanu, extrem de nervoasă din cauză că nu puteam intra doar cu biletele mici şi roşii ce le aveam, ci trebuia încă un bilet mare pentru tot grupul, pe care ghidul trebuia să-l achiziţioneze; şi cum ghidul (Adi, sau mă rog, pingu’ – vă veţi da seama mai târziu de ce) era de negăsit, la fel ca şi Vulc şi câţiva elevi, Dobreanu a-nceput… taca taca, suntem dezorganizaţi, ar trebui să stăm împreună, unde-i Vulc, unde-i Adi, bla bla. Peste încă vreo două propoziţii s-a luat şi de Lobi, dar cam atât i-a trebuit. A fost o ceartă destul de tensionată, fiecare a zbierat, însă Dobreanu observ că-şi pierde din argumente şi luciditate pe parcursul unei certe, şi oricum nu ea avea dreptate. Am vrut să-i spun “aveţi puţintică răbdare”, dar cred că avea de gând să mă jupoaie dacă mă… uhm, introduceam în discuţie. La un moment dat, n-a mai zis nici unul nimic, Lobonţ privea în gol, şi din senin…
Lobi : “Truţa, tu cu cine ţii ?”
eu : “De data asta, cu dumneavoastră… serios.”
Lobi : “Mulţumesc.”
Nimic mai adevărat, deşi-mi era greu să recunosc, el avea dreptate. N-avea cum să fie mereu cu ochii-n patru, să păzească pe fiecare în parte. În fine, până la urmă s-a rezolvat (Lobi a luat-o de după gât pe Dobreanu : “Tot colega mea eşti…” :))))))) ) şi am intrat la palat, în cele din urmă. Am avut audioguide pentru camerele numerotate, am aflat multe lucruri, unele interesante, altele mai puţin, dar partea cu adevărat frumoasă a palatului se afla afară, în spate, unde, după grădini, mi se înfăţişa în faţa ochilor o privelişte ruptă din basme, din care am pozat doar superba fântână. Tot ce mi-a lipsit acolo a fost un mp3 player cu albumul lui Zakk Wylde – Book Of Shadows… ah, şi probabil un pătuţ.
În drum spre ea, am oprit cu Dia nişte japoneze, pentru Lobi (cică el nu are curaj, e timid… :)))) ), să facem poze, dar când l-am strigat (era undeva mai în faţă, cu Vulc), nu cred ca s-a prins de fază, sau nu a vrut să se mai deplaseze înapoi atâta distanţă, şi nu a venit. Damn ! După ce m-am chinuit să le explic domnişoarelor ce vreau… “Hello, we’re very fond of Asian people. We like you very much. Can we take a picture with you ?” … Noroc cu Vulc, care-a fugit şi ne-a făcut nouă poze, până la urmă… :) Ar trebui să i le cer la şcoală; să-mi amintească cineva, vă rog… la ţinerea mea de minte, uit până trec la următoarea idee. :))
Ieşind de la palat, am dat peste un vânzător de îngheţată (destul de drăguţ, mi-am zis), pe care ne chinuiam să-l întrebăm cât costă, pe engleză. Ne-am înţeles cumva, 1 euro cu o singura “căciulă”, 1,5 euro cu două “căciuli”. Mare mi-a fost mirarea când, întoarsă către Dia s-o-ntreb dacă e mult sau puţin, vânzătorul m-a întrebat dacă suntem români, şi nu oricum, ci pe româneşte. :)) Era un tip din Vaslui, plecat din România (nici nu mă mir…), cu patron italian… patron extraordinar ! Am vorbit cam de toate cu el, pe toate limbile; germană, italiană, spaniolă, engleză. :))) Am făcut o poză cu vânzătorul…
… iar italianul a fugit după noi, la autocar, mi-a dat carte de vizită, mi-a pus şepcuţa lui albă-n cap, şi a insistat să facem poză cu el… :) Poză făcută de Lobi, pe care italianul l-a întrebat dacă el e şoferul autocarului, iar el i-a răspuns că nu, dar că are faţă de şofer… :))))
Înainte să plecăm de la Schönbrunn, s-a-ntâmplat un lucru universal valabil pe durata întregii excursii, dar cu personaje diferite. De data asta, doi tipi de la Unirea, un el şi o ea, au întârziat… nu o oră, dar aproape. Nici până-n momentul de faţă nu ştiu cum îi cheamă, fiind marginalizaţi oarecum, dar ştiu că Şefu a inventat porecla pentru el… şi anume ciumpalacu’ (ahaha), iar ea era pistruiată, aşa că n-are rost să mai dau nici un fel de detaliu, nu ? :) Odată ce am fost toţi, număraţi şi renumăraţi, am pornit spre centrul Vienei. Full de turişti, culorile care predominau erau albul şi galbenul, respectiv portocaliul (faţă de eternul gri românesc), curăţenie, lux, totul strălucea, totul era în mişcare, eram oarecum ameţită, aglomeraţia în contrast cu relaxarea… noroc cu Adi, ghidul, ne puteam da seama pe unde s-o luăm după floarea lui roz (acesta-i era şi scopul).
Flower power ! Arată destul de gay, ştiu, dar a fost infinit folositoare, altfel probabil n-aş fi acum, acasă, povestindu-vă ce s-a-ntâmplat. :)
În spatele lui Adi e catedrala Sfântul Ştefan… după ce s-a stabilit ora de întâlnire, am plecat către ea. Lăsând la o parte religia şi credinţa, ca arhitectură şi grandoare e impresionantă. În interior are multe vitralii superb colorate, precum şi o orgă absolut imensă. Sunt curioasă dacă se mai foloseşte, şi dacă da, cât de tare sună. Probabil că nu voi afla niciodată.
Tot până la ora de întâlnire am văzut o groază de lucruri : clovni care făceau lucruri cu forme diferite din baloane, artişti care pictau, “roboţei” care dansau, un violonist, Gucci, Dior, Versace, până şi sediul Reader’s Digest din Viena (cea mai bine vândută revistă din S.U.A.). Păcat că eram de una singură, restul au dispărut după ce a început programul liber. Mă rog, ei s-au întâlnit cu moartea, şi eu nu. Am scăpat şi de data asta… ;) L-am ales pe Gufy pentru poză, e singurul care nu zâmbea. :)
În scurt timp am pornit spre Cehia. Eu şi Dia, nedormite de vreo 50 de ore, am leşinat mai mult decât adormit pe deltaplan. Nu ştiu ce fel de somn a fost acela; din 5 în 5 minute-mi pica mâna pe care dormeam de pe “pervazul” geamului. Mă trezeam, înjuram ceva în gând (că-n real life îmi era prea lene) şi aţipeam la loc. Oricât de incomod ar suna, cred că Vlad îmi râvnea mult locul de la geam, el neavând pe ce să-şi sprijine capul. Dar dacă n-a zis nimic, aşa am ţinut-o până la Praga, unde am ajuns noaptea. Ah, da, ne-am oprit într-o benzinărie de unde am cumpărat bere (bună) cu 30 eurocenţi sticla (!!!). 30 eurocenţi, oameni buni. Mai are rost să comentez ceva ?
Hotelul de două stele unde trebuia să fim cazaţi nu arăta deloc primitor. Pe dinafară. :) Deja ne-au trecut tot felul de variante de mic dejun prin cap… pastă de gândaci, salam de şobolani, dar înăuntru era chiar curat. Camerele erau de 2 sau 3 persoane, uşile multe şi apropiate, aşa că am fost cazaţi aproape toţi la etajul 8, ultimul etaj al clădirii. La 7 erau Lobi şi Vulc, şi Adi, ghidul, cred. Gaşca a făcut duş şi a pornit la plimbare, eu am mai întârziat, udă fiind pe cap (de data asta intenţionat, fără efectul evil shower din Viena… duşul cu apă rece pe care nu-l puteam opri. :) ). Când am vrut şi eu să ies, pustiu. Nimeni, nimic. Oh well, am închis camera, am pus cheia-n buzunar şi am ieşit în faţa hotelului, unde-am cugetat vreo 5 minute, până am observat un grup apropiindu-se pe străduţă. Credeam că e gaşca, în realitate era gaşca… de profi. :) M-am furişat lângă profa de română şi totul a fost relativ ok dup-aceea. Erau adulţi, şi ce ? Cred c-am făcut faţă conversaţiei (în limita bunului simţ… totuşi, erau profesorii mei !), până când, în josul străzii, ne-am întâlnit cu Dia, Şefu, Vlad şi restul. Deja începeau să se împrietenească, au apărut şi porecle : Snax, Pedigree, Gufy, Nesquick (Şefu)… :) Cum nu aveam euro schimbaţi în coroane, nici baruri deschise la-ndemână, am hotărât să ne-ntoarcem la hotel. Pe drum înapoi, am început să mă hilizesc cu Dia şi să fim foarte cârcotaşe. Încercam să ne dăm seama care-a băut ceva şi care nu… ni se părea că Lobi umblă în zig zag. :))) De fapt, era doar obosit, şi eu tind să umblu foarte aiurea când sunt aşa. Ceea ce n-a sesizat el era faptul că circula aproape pe lângă linia întreruptă a şoselei… poate din cauză că pe trotuar era înghesuială, iar traficul era aproape nul. Mie atât mi-a lipsit, şi cum bateriile tupeistice erau reîncărcate, am zis pe un ton naiv : “Domn’ profesor, de ce mergeţi pe mijlocul drumului ?”. Nici în clipa asta nu pot să cred că am întrebat aşa ceva. Nu m-a băgat în seamă, cred că şi-a dat seama de ironie, dar nici de ciudă nu a revenit pe trotuar. :))
Am ajuns la hotel, iar Lobi, Şefu şi încă vreo câţiva au făcut rost de coroane, folosind carduri. Bun, deci aveau ( aveam :D ) coroane, era timpul să găsim un bar. Se pare că Lobi a ochit unul la mică distanţă de hotel, aşa că ne-am îndreptat, în grupuleţ restrâns, spre acel bar. Era şi un beţiv ciudat pe stradă, pe care doar Lobi şi încă vreo 3 l-au ocolit. Adrenalină mare, mergeam către un bar, Lobi singurul profesor, puteam să-mi ating scopul, să am o conversaţie serioasă cu el, aşa că n-am putut să evit expunerea “ghearelor”.
eu : “De ce v-aţi speriat, domn’ profesor ?”
Lobi : “Nu m-am speriat…”
eu : “Eh nu, l-aţi ocolit.”
Lobi (referindu-se la beţiv) : “Păi nu trebuie băgat în seamă.”
Ne apropiam de bar, şi exact în momentul în care mă gândeam că sigur mă va urmări ceva dâră de ghinion şi de data asta, în spatele nostru Pedigree a început să zbiere ca un descreierat la Gufy (cei doi au şi o trupă de rap, sunt şi colegi de clasă), folosind limbaj explicit, încercând să-i explice printre urlete ce răscoleau liniştea Pragăi, cum a rămas singur cu ciumpalacul care a băut prea mult whiskey pe stomacul gol şi vomita pe coridor în neştire, fiind aproape de comă alcoolică. Cred că nu mi-am dat seama de gravitatea situaţiei, gândul meu era tot la barul spre care încă ni se întreptau paşii. Lobi n-a zis nimic (ciumpalacul nu era din liceul nostru), l-a atenţionat pe Pedigree în privinţa limbajului (de parcă înţelegea vreun ceh…) şi tonului, şi drumul spre bar a continuat încă vreun minut, în care eu mă bucuram c-am scăpat şi de obstacolul acesta. Când am ajuns, surpriză… barul închis. Am fost perplexă… ironic, mi-a venit în minte faza din Ice Age : “There goes our last female…” (schimbaţi ‘female’ cu ‘chance’). Ne-am întors la hotel şi priveliştea era de-a dreptul sinistră. Ciumpalacu’ pe coridor, urme de vomă, un şerveţel cu sânge şi Vulc cu proful de la Unirea făcând eforturi vizibile să-l ducă în cameră (era şi rotunjel, al dracu’ ciumpalac!). L-au ajutat să vomite, după care l-au culcat pe burtă, în pat. Mi-l amintesc pe Vulc, tremurând tot. De nervi, de stres, dezgust, nu ştiu, cert e că nu l-am văzut niciodată aşa. Destul de afectată de întreaga scenă, şi de planurile mele date peste cap din cauza unui adolescent depresiv puţin anormal, provocat şi batjocorit, m-am dus în cameră, am luat berea de 30 eurocenţi şi am revenit pe coridor. Puţin mi-a păsat de Lobi şi ceilalţi care probabil se uitau ciudat la mine (am început să beau după ce-am văzut ce-a provocat alcoolul), mi-era poftă de bere, aveam nevoie… şi antrenament, aşa că n-am păţit nimic. Să bem pentru asta !
Mai târziu, ne-am retras în camera lui Pedigree şi Gufy, şi am început să bem… unii vin, alţii bere, Vlad whiskey (îl apreciez enorm pentru că s-a ţinut de tărie pe durata excursiei :) ); alţii fumau, eu şi Dia înfăţişam efectele zâmbinolului…
Am mai discutat, am mai râs, am mai băut, am mai fost de vreo două ori cu Vlad să ne asigurăm că ciumpalacu’ îşi continuă dulcele somn pe burtă, nu pe spate, să se înece cumva cu vomă (ce mod stupid de a muri, şi totuşi, câte celebrităţi n-au păţit aşa), după care, pe la 1 AM, eu şi Dia n-am mai rezistat, ne-am retras în camera noastră. Eu m-am schimbat în pijamaua cu Tweety (demnă de o rockeriţă, ştiu), nefolosită în noaptea din Viena (d’oh), ea şi-a luat pijamaua ei roz, şi ne-am pus fiecare în patul ei, eu pe spate, ea pe burtă, uitându-se la pozele de pe aparatul ei. Povesteam, dar la un moment dat n-am mai putut, am aţipit. Nu pentru mult timp, pentru că Dia a pufnit în râs, uitându-se la nu ştiu ce poză…
eu : “Hai Dia, închide ochii, las’ că ne uităm la poze şi dimineaţă…”
Dia : “Ahahaha, da’ uite tuh ce faţă am aici ! Doamne fereşte !”
Trece ce trece, aţipesc din nou, se repetă faza…
eu : “Dormi, femeie, că mâine iar picăm în bot.”
Dia : “Ahahaha, ioi tuh cum am ieşit în poza asta, groaznic !”
Închid ochii, aţipesc iar, tresar…
eu : “Dia, for fuck’s sake, dormi !”
Dia : “Ahahahaha, Doaaamne ce faţă am ! Poza asta o şterg !”
:)))))) Eram exasperată, dar aţipeala următoare a fost şi ultima. Eram out cold, nu mai auzeam nici Dia, nici nimic… până în dimineaţa următoare.
Mai la vest -> ziua I

Sărmanul nostru prieten patruped… tratat ca un fel de Courage de către evil Eustache. :)) Genială faza ! Întorşi la autocar, am început să ronţăim nişte biscuţi de-ai lui Şefu, care aveau în interior o steluţă de ciocolată. “Mâncaţi mă numa’ steluţa, aruncaţi biscuitele la câine !”… s-a apucat şi Vlad să facă mişto. :))))))))
Am ajuns într-un final şi la Satu Mare, unde am oprit la sediul agenţiei de turism pentru a face nişte xerox-uri şi pentru toaletă, evident. Lobi a trimis-o pe Dia undeva peste drum, să-i cumpere Jurnalul Naţional, şi toată gaşca a însoţit-o.
eu : “Dă că-i duc io jurnalu’…”
Toată gaşca a tăcut, Dia mi-a pasat ziarul, şi m-a întors în spate, unde (ca să vezi…) era Lobi. Ei au început să râdă, eu mă simţeam penibil… nu ştiam de cât timp era în spatele meu. Bine că n-am mai zis şi altceva… :) Mi-a fost imposibil cam în întreaga excursie să-mi dau seama unde e Lobi… geacă de piele, bluză de trening, blugi, ciupică (imprimată cu Juventus… :)) ) – cam asta-i era vestimentaţia în excursie – versus sacou, pantaloni de stofă, uneori şi blugi – vestimentaţia de şcoală.
Am ieşit şi din ţară, cu chiu, cu vai, fiindcă vameşei drăguţe, blonde cu ochi albaştri, nu prea i-a venit să creadă că Vlad din paşaport e acelaşi cu Vlad din realitate (“Vezi dacă ţi-ai lăsat părul lung ?” am incheiat citatul din Lobi), dar ungurii ne-au ţinut vreo două ore până să ne lase să pătrundem pe teritoriul lor. Ceva incredibil, nimeni nu mai avea răbdare. Toţi vorbeau de cât de ghinonişti suntem până acum… primul ghionion (sau prima “ţapă”, în limbajul nostru) a fost datorită autocarului, neoplanul, care a devenit întâi deltaplan, pentru că eu şi Dia nu puteam reţine prefixul “neo”, apoi bubble bus, pentru că-l recunoşteam după bulinuţe, şi în cele din urmă gay bubble bus cu şofer ciudat, probabil criminal, cu scaune sub care poate se află părţi ale corpului din cadavre putrezite. :)))))))) Nici nu mai ştiu cine a debitat-o aia… probabil Vlad.
Întâi ne-am oprit la un duty free, să ne aprovizionăm cu băutură… :D
Acela e Vlad, foarte mulţumit de achiziţionarea unei sticle de whiskey. În spatele lui se vede şi deltaplanul nostru… :)) Aşaaaa… să vă zic puţin de Ungaria, văzută din bubble bus. Trebuie să recunosc că au autostrăzi mişto, circulaţie fluentă, şosele impecabile, care nu brăzdează toate localităţile, cum e în România, ci pe cât posibil, le ocoleşte. Au plantaţii întregi de copaci horror, aşezaţi ordonat în rând, cu nişte crengi lungi şi ramificate, cu aspect de gheare… înfricoşători copaci, pe bune, şi-i întâlniţi în toată Ungaria, pe orice câmp. Îmi pare rău că nu le-am făcut poză; nu prea puteam, cu deltaplanul în mişcare…
Din ciclul “Roxa, nota 10 pentru tupeu”, o fază cu Dobreanu, profa de francă. :)) La o oprire aleatoare pentru toaletă, în timp ce stăteam cu Dia la o coadă imensă pentru a ne… ehm, face nevoile, apare Dobreanu, ţinându-se de cap.
Dobreanu : “Simt că mi se coace capu’…”
eu (spontană, cu umor sec gen Lobonţ, fără nici o expresie a feţei) : “Se coace, după care se usucă şi cade.”
:))))))))))) Dia a făcut nişte ochi mari, am izbucnit apoi toate în râs, inclusiv Dobreanu, care (OMG !) m-a şi îmbrăţişat. Îmi permit să am incă dubii referitoare la faptul că s-ar fi prins de ce-am spus… :)))))
Cumva, am ajuns şi în Budapesta, iar acolo m-am convins, pentru a mia oara, de cât de naţionalişti sunt maghiarii. Dacă nu le cunoşti limba, poţi liniştit să te rătăceşti. Nu au nici măcar o reclama, un indicator tradus în engleză, NIMIC ! Parcă n-ar fi intrat în (m)UE, nu ştiu ce se-ntâmplă… Mă rog, ca aspect, Budapesta mi-a lăsat un gust foarte plăcut; podul peste Dunăre a fost apogeul mirării mele.
Trecuţi de Ungaria, am ajuns la graniţa cu Austria, unde am coborât toţi cu paşapoartele la vizat. A fost, de departe, cea mai tâmpită experienţă din toată călătoria. Stăteau toţi la rând, Vlad primul, apoi Lobi, şi Dobreanu, profa de francă. Erau aşezaţi destul de haotic, şi vameşul tot zbiera ceva din încaperea lui, dar nimeni nu înţelegea ce vroia de fapt. Am stat puţin să ascult, totuşi, ştiu ceva germană, dar cred că era ceva dialect austriac, cu mulţi de h, şi foarte, foarte urât. Nu l-am prea băgat în seamă, ci m-am strecurat cumva până la Vlad, în faţa lui Lobonţ. Când a-ncercat şi Dia să facă la fel, Dobreanu s-a luat de ea, iar eu, simţindu-mă cu musca pe căciulă, am început să fluier nevinovată ( :-” ), gest observat de Lobi, care-a zâmbit şi el… :) Deodată vameşul a început să urle de-a binelea, şi, nervos, a ieşit afară şi a început să vorbească folosind aceeaşi limbă urâtă cu mulţi de h, dar într-un debit dezlănţuit. Vlad cred că s-a speriat, s-a dat la o parte şi s-a pus în urma mea, eu primind astfel toate îmbrâncelile vameşului şi izul de tărie ce venea din gura sa imensă ce zicea necontenit “zuruck, zuruck !”… atât am înţeles şi eu, şi am încercat să mă conformez, dar eram foarte contrariată de comportamentul brutei. Şi, ca şi cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, nervii mei s-au întins la maxim când am auzit-o pe Dobreanu, în spate : “Înapoi, pe un singur rând şi înapoi, ce nu înţelegeţi ?”. GOD ! Ce oameni ! :)
Cumva, am ajuns şi la Viena, noaptea pe la 11, şi eram pur şi simplu fascinaţi de ceea ce vedeam. Cu cât înaintam mai mult în frumoasa capitală, cu atât mai români cred că ne simţeam. Hotelul unde am fost cazaţi era pe o străduţă foarte liniştită şi arăta absolut bestial. Curat, aranjat, băi impecabile, pe care le-am folosit pe rând, după care ne-am retras într-o sală frumos amenajată, la parter, unde gaşca juca biliard cu profa de română (singura din tabăra profilor care a venit să stea puţin cu noi în seara aceea; are un punct roşu de la mine pentru asta).
După ce cam toată lumea a tras pe dreapta, eu şi Dia, jurând că nu vrem să dormim în noaptea aceea, ne-am înarmat cu aparatele foto, am ieşit din hotel şi am pornit pe străduţă, să facem poze. Dar Dia, văzându-se pe strada pustie, mai slabă de înger, n-a vrut să ne îndepărtăm, aşa că ne-am făcut amândouă poze cu o pereche de ochi din apropiere…
Poza mea e absolut la fel, nu mai are rost s-o postez. :) Ne-am întors la hotel şi restul nopţii am petrecut-o în sala cu masa de biliard, rămasă pustie. Am început să ne facem poze, să povestim, timpul trecea, pe coridor nu circula nimeni, până la ora 3 sau 4 AM, când doi masculi feroce au pătruns în încăpere, unul adormind pe canapea instantaneu, iar celălalt chinuindu-se să facă la fel, lângă el. :)) Cu tupeul meu extraordinar, l-am filmat pe cel care dormea cum sforăie, iar cu celălalt am avut o imitaţie de conversaţie. Se pare că gagiul nu ştia nici germană, nici engleză. Nici nu mai ştiu cum îl chema de fapt, ceva cu A (n-am înţeles bine), iar pe cel care dormea Carlo. Era frumos, vorbeam cu Dia-n româneşte, făcând aprecieri deloc ortodoxe la adresa posterioarelor vecinilor de sală, cu limbaj explicit, fiind 100% sigure că ei nu pricepeau o iotă… Cam aşa ne-am petrecut întreaga noapte, hilizindu-ne încontinuu.
Pe la 7 AM, am fost primele în sala de mese, să servim micul dejun… Şi ce mai mic dejun ! (vezi ziua a II-a)
Self-photo session
Sorry for the home-wearing clothes. :P
Testament, for I`ll be gone

-
my guitar -> it goes to Cotoara, he especially asked for it ( dunno why, he has one, a little old, but it`s a guitar… )
-
my computer -> _ADI_, to use it for his company, I`m sure he won`t refuse it. ;)
-
my movies collection -> Csabi, he`s the only person I know to collect DVDs and literally take care of them.
-
my clubbing music collection, including original CDs -> Ioana, big big ATB fan.
-
my rock music ( small ) collection -> my cousins, to have something to begin with :)
-
my book collection -> Ionuca, I`m sure she`ll have a lot to read… ;)
-
my old, but working phone, actually my only mobile phone -> Tziru, maybe your battery will last now…
-
my sea-landscaped big wall calendar -> rainforest, you go with the sea…:)
-
my huge pooh dog -> Auras… take a ‘real’ friend, forget the imaginary ones… :))
-
my Mr. Drake duck toy -> Alex duck, my ex…
-
my Winnie the Pooh stickers -> Ivett, she needs cutties around her room :)
-
my already old System Of A Down T-shirt -> Pavel, you`re the only one who likes`em enough to deserve it. :D
-
a Turbo chewing gum and a Polar ice-cream -> Andrew, I guess he misses the real Romanian things… =)) =)) =))
And that`s about all my fortune… my dreams, hopes, ideas, thoughts, feelings, depressions, will go down with me, if I die. Don`t read this and stare and the monitor like that, it`s a joke, I mean it started like a joke at school, don`t worry, I hope you I won`t have to be giving away my stuff. :))) OK now, this is as serious as it could be : if I seriously die, seriously… cremate me and spread me in the sea, don`t dig a whole and put me in some wooden box underground. :/
Well, won`t look behind. :P Bye guys, see ya soon.
Vorbe-n vânt…

Nu renunţ la ideea cum că lumea ar fi de fapt total invers faţă de cum ar trebui să fie. Am învăţat mult despre oameni în ultimii ani, în ultimul timp… Cei ce par total lipsiţi de griji, distanţi, închişi într-o lume a lor, sunt de fapt cei plini de mânie, ură, resentimente şi tristeţe. Cei ce ameninţă cu ce e mai rău sunt neputincioşi în a atrage atenţia. Nu zic nimic despre cei lipsiţi de inteligenţă, mă zdruncină o milă exagerată pentru omenire.
Îmi fuge rapid gândul la cel mai milos dintre noi toţi ( yeah, right… ), Dumnezeu. Oare dacă aş fi eu Dumnezeu, cel mai bun spirit şi cel mai fără de păcat din întregul univers, aş fi procedat la fel ? Aş fi creat viaţă pe o singură planetă ? M-aş fi jucat cu creaţia mea după bunul meu plac ? I-aş fi stârnit, amăgit, ameninţat mereu ? I-aş fi lăsat să moară de foame în mizerie ? I-aş fi lăsat să se ucidă între ei ? Aş fi semănat mărul discordiei între cei ce cred în mine fără dovezi palpabile şi cei care s-ar întreba încontinuu dacă exist cu adevărat ?
Nu ştiu ce vreau. Nu ştiu decât că, din nou, nu pot să dorm. Şi că mi-ar face o deosebită plăcere să pot vorbi, din nou. Sau să comunic.