Fascination Street

Sărmanul nostru prieten patruped… tratat ca un fel de Courage de către evil Eustache. :)) Genială faza ! Întorşi la autocar, am început să ronţăim nişte biscuţi de-ai lui Şefu, care aveau în interior o steluţă de ciocolată. “Mâncaţi mă numa’ steluţa, aruncaţi biscuitele la câine !”… s-a apucat şi Vlad să facă mişto. :))))))))

Am ajuns într-un final şi la Satu Mare, unde am oprit la sediul agenţiei de turism pentru a face nişte xerox-uri şi pentru toaletă, evident. Lobi a trimis-o pe Dia undeva peste drum, să-i cumpere Jurnalul Naţional, şi toată gaşca a însoţit-o.

eu : “Dă că-i duc io jurnalu’…”

Toată gaşca a tăcut, Dia mi-a pasat ziarul, şi m-a întors în spate, unde (ca să vezi…) era Lobi. Ei au început să râdă, eu mă simţeam penibil… nu ştiam de cât timp era în spatele meu. Bine că n-am mai zis şi altceva… :) Mi-a fost imposibil cam în întreaga excursie să-mi dau seama unde e Lobi… geacă de piele, bluză de trening, blugi, ciupică (imprimată cu Juventus… :)) ) – cam asta-i era vestimentaţia în excursie – versus sacou, pantaloni de stofă, uneori şi blugi – vestimentaţia de şcoală.

Am ieşit şi din ţară, cu chiu, cu vai, fiindcă vameşei drăguţe, blonde cu ochi albaştri, nu prea i-a venit să creadă că Vlad din paşaport e acelaşi cu Vlad din realitate (“Vezi dacă ţi-ai lăsat părul lung ?” am incheiat citatul din Lobi), dar ungurii ne-au ţinut vreo două ore până să ne lase să pătrundem pe teritoriul lor. Ceva incredibil, nimeni nu mai avea răbdare. Toţi vorbeau de cât de ghinonişti suntem până acum… primul ghionion (sau prima “ţapă”, în limbajul nostru) a fost datorită autocarului, neoplanul, care a devenit întâi deltaplan, pentru că eu şi Dia nu puteam reţine prefixul “neo”, apoi bubble bus, pentru că-l recunoşteam după bulinuţe, şi în cele din urmă gay bubble bus cu şofer ciudat, probabil criminal, cu scaune sub care poate se află părţi ale corpului din cadavre putrezite. :)))))))) Nici nu mai ştiu cine a debitat-o aia… probabil Vlad.

Întâi ne-am oprit la un duty free, să ne aprovizionăm cu băutură… :D

Acela e Vlad, foarte mulţumit de achiziţionarea unei sticle de whiskey. În spatele lui se vede şi deltaplanul nostru… :)) Aşaaaa… să vă zic puţin de Ungaria, văzută din bubble bus. Trebuie să recunosc că au autostrăzi mişto, circulaţie fluentă, şosele impecabile, care nu brăzdează toate localităţile, cum e în România, ci pe cât posibil, le ocoleşte. Au plantaţii întregi de copaci horror, aşezaţi ordonat în rând, cu nişte crengi lungi şi ramificate, cu aspect de gheare… înfricoşători copaci, pe bune, şi-i întâlniţi în toată Ungaria, pe orice câmp. Îmi pare rău că nu le-am făcut poză; nu prea puteam, cu deltaplanul în mişcare…

Din ciclul “Roxa, nota 10 pentru tupeu”, o fază cu Dobreanu, profa de francă. :)) La o oprire aleatoare pentru toaletă, în timp ce stăteam cu Dia la o coadă imensă pentru a ne… ehm, face nevoile, apare Dobreanu, ţinându-se de cap.

Dobreanu : “Simt că mi se coace capu’…”

eu (spontană, cu umor sec gen Lobonţ, fără nici o expresie a feţei) : “Se coace, după care se usucă şi cade.”

:))))))))))) Dia a făcut nişte ochi mari, am izbucnit apoi toate în râs, inclusiv Dobreanu, care (OMG !) m-a şi îmbrăţişat. Îmi permit să am incă dubii referitoare la faptul că s-ar fi prins de ce-am spus… :)))))

Cumva, am ajuns şi în Budapesta, iar acolo m-am convins, pentru a mia oara, de cât de naţionalişti sunt maghiarii. Dacă nu le cunoşti limba, poţi liniştit să te rătăceşti. Nu au nici măcar o reclama, un indicator tradus în engleză, NIMIC ! Parcă n-ar fi intrat în (m)UE, nu ştiu ce se-ntâmplă… Mă rog, ca aspect, Budapesta mi-a lăsat un gust foarte plăcut; podul peste Dunăre a fost apogeul mirării mele.

Trecuţi de Ungaria, am ajuns la graniţa cu Austria, unde am coborât toţi cu paşapoartele la vizat. A fost, de departe, cea mai tâmpită experienţă din toată călătoria. Stăteau toţi la rând, Vlad primul, apoi Lobi, şi Dobreanu, profa de francă. Erau aşezaţi destul de haotic, şi vameşul tot zbiera ceva din încaperea lui, dar nimeni nu înţelegea ce vroia de fapt. Am stat puţin să ascult, totuşi, ştiu ceva germană, dar cred că era ceva dialect austriac, cu mulţi de h, şi foarte, foarte urât. Nu l-am prea băgat în seamă, ci m-am strecurat cumva până la Vlad, în faţa lui Lobonţ. Când a-ncercat şi Dia să facă la fel, Dobreanu s-a luat de ea, iar eu, simţindu-mă cu musca pe căciulă, am început să fluier nevinovată ( :-” ), gest observat de Lobi, care-a zâmbit şi el… :) Deodată vameşul a început să urle de-a binelea, şi, nervos, a ieşit afară şi a început să vorbească folosind aceeaşi limbă urâtă cu mulţi de h, dar într-un debit dezlănţuit. Vlad cred că s-a speriat, s-a dat la o parte şi s-a pus în urma mea, eu primind astfel toate îmbrâncelile vameşului şi izul de tărie ce venea din gura sa imensă ce zicea necontenit “zuruck, zuruck !”… atât am înţeles şi eu, şi am încercat să mă conformez, dar eram foarte contrariată de comportamentul brutei. Şi, ca şi cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, nervii mei s-au întins la maxim când am auzit-o pe Dobreanu, în spate : “Înapoi, pe un singur rând şi înapoi, ce nu înţelegeţi ?”. GOD ! Ce oameni ! :)

Cumva, am ajuns şi la Viena, noaptea pe la 11, şi eram pur şi simplu fascinaţi de ceea ce vedeam. Cu cât înaintam mai mult în frumoasa capitală, cu atât mai români cred că ne simţeam. Hotelul unde am fost cazaţi era pe o străduţă foarte liniştită şi arăta absolut bestial. Curat, aranjat, băi impecabile, pe care le-am folosit pe rând, după care ne-am retras într-o sală frumos amenajată, la parter, unde gaşca juca biliard cu profa de română (singura din tabăra profilor care a venit să stea puţin cu noi în seara aceea; are un punct roşu de la mine pentru asta).

După ce cam toată lumea a tras pe dreapta, eu şi Dia, jurând că nu vrem să dormim în noaptea aceea, ne-am înarmat cu aparatele foto, am ieşit din hotel şi am pornit pe străduţă, să facem poze. Dar Dia, văzându-se pe strada pustie, mai slabă de înger, n-a vrut să ne îndepărtăm, aşa că ne-am făcut amândouă poze cu o pereche de ochi din apropiere…

Poza mea e absolut la fel, nu mai are rost s-o postez. :) Ne-am întors la hotel şi restul nopţii am petrecut-o în sala cu masa de biliard, rămasă pustie. Am început să ne facem poze, să povestim, timpul trecea, pe coridor nu circula nimeni, până la ora 3 sau 4 AM, când doi masculi feroce au pătruns în încăpere, unul adormind pe canapea instantaneu, iar celălalt chinuindu-se să facă la fel, lângă el. :)) Cu tupeul meu extraordinar, l-am filmat pe cel care dormea cum sforăie, iar cu celălalt am avut o imitaţie de conversaţie. Se pare că gagiul nu ştia nici germană, nici engleză. Nici nu mai ştiu cum îl chema de fapt, ceva cu A (n-am înţeles bine), iar pe cel care dormea Carlo. Era frumos, vorbeam cu Dia-n româneşte, făcând aprecieri deloc ortodoxe la adresa posterioarelor vecinilor de sală, cu limbaj explicit, fiind 100% sigure că ei nu pricepeau o iotă… Cam aşa ne-am petrecut întreaga noapte, hilizindu-ne încontinuu.

Pe la 7 AM, am fost primele în sala de mese, să servim micul dejun… Şi ce mai mic dejun ! (vezi ziua a II-a)