Ieri a fost o zi de comă… în sensul bun al cuvântului. Demenţă totală, absolut bestial. Ajung la concluzia că, din nou, nu-s tocmai întreagă la nivelele superioare. Dar mă rog, i se poate întampla oricui, cred. :))
La ora de geogra, de la ora imposibilă – 7, am stat în bancă alături de Ioana. Vulc ne preda, eram foarte atente, ca la orice altă oră de geografie, profu’ ştie cum să facă să ni se pară totul interesant, şi predă foarte bine în general. Nimic deosebit până aici. Până când ne-a dictat ceva despre umiditate în caiet, pe care-a zis s-o prescurtăm cu “u.”. Aaahahha, şi de-aici dă-i râs. A fost de ajuns o scurtă intersectare de priviri între mine şi Ioana, deja ne-am înroşit şi râdeam înfundat, pentru că în clasă era o linişte deplină. :))) Am mai avut o tentativă de râs necontrolat la situaţii de genu’ când profa de bio, foarte senină, zicea în loc de “stomac” “st.”. :))))))
Partea foarte interesantă era că nu ne puteam opri din râs. Eram cu mâinile la gură, să nu scot nici un sunet, roşie, îmi curgeau lacrimile, transpiram toată, simţeam cum efectiv mă lasau toate puterile. Se scutura şi banca cu mine, şi cum am obiceiul să râd pe nas, din când în când se mai auzea şi un sufocat icnet de tras mult aer în piept pentru o altă tură de râs. Mă uitam cu coada ochiului la Ioana, la fel de roşie ca mine, întoarsă aproape cu spatele, prefăcându-se din când în când că-şi suflă nasul, apoi muşcându-şi un deget, pentru a se putea opri din râs… Toate astea se-ntâmplau în deplină linişte, şi cu cât liniştea era mai apăsătoare şi proful dicta ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla, nouă ne venea să râdem şi mai tare. Pe când să devenim serioase, una din noi îşi amintea din nou de “u.” şi râdea şi mai înfocat, iar cealaltă continua pe măsură. Apoi iar liniştea, iar suflat de nas, transpiraţia, mişcarea sacadată a băncii, degetul, “u.”, profu’ prea îngăduitor, “u.”, linişte, “u.”, “u.”, “u.”… =)))))))) Ahahaha, după vreo 10 minute în care am ţinut-o tot aşa, eu am început şi să sughit, scoţând un sunet mult mai ascuţit decât cel normal, după care pur şi simplu m-am izbit cu palma peste faţă, în semn de “n-am vrut”, stârnind involunar o nouă serie de râsete abia înnăbuşite. Apoi râdeam de alte prescurtări ale profului care altădată ni s-ar fi părut perfect normale, banale chiar : “a.î”, “=>” şi o ultimă perlă a profului… “faceţi semnul de mare”, care nu era nici un termen de comparaţie… Trebuia să facem semnul MARE. Ce semn are “mare” anyway ? :))))))))
Am ţinut-o aşa 15 minute, jur. La sfârşitul orei, profu’ amuzat : “Două persoane s-au distrat tare bine azi”. :))))))) Nici nu am îndrăznit să-l privesc în ochi, aşa de ruşine-mi era faţă de el. :))) În pauză am râs până n-am mai putut… ne-am spus că în curând profa de bio va prescurta “sternocleidomastoidianul” cu “s.”… ahahahaha :))))))
Mă gândeam să pun aici o poză cu mine râzând, de acum câţiva ani, dar m-am răzgândit, prea compromiţătoare. ;) Keep laughing, it’s good.
