După vreo oră m-am dus spre cort, însă nici urmă de Raluca, Laura sau Teddy… în schimb cei doi dormeau încă duşi acolo. M’kay, plan B. Am fost în vizită la cortul Mediaş, le-am luat pe toate trei şi am pornit spre scenă unde se desfăşurau cei de la Blackbeers. Cum le-aş putea defini stilul ? Celtic e prea puţin spus. Am simţit că trebuie să fiu neapărat îmbrăcată-n verde, să am fustă (modelul solistului) şi un trifoi prins la şapcă. :)) Au sunat foarte bine, m-am înveselit, dar mai multă prezenţă scenică din partea lor n-ar fi stricat.

simpaticii Blackbeers

Chiar după recitalul lor, s-a pornit ploaia, aşa că am fugit către corturi şi ne-am adăpostit acolo, râzând, mâncând biscuiţi cu Finetti şi “adăpându-ne” cu vin tare de casă, după care eu urlam ca bezmetica din cort “Anatheeeeema !!!!!”, cu toate că nu-s fană şi nici măcar n-ascult, dar… :”>

plouată, cu ochelarii Dianei pe nas

După ploaie ne-am echipat gros şi am pornit în reasearch, pozând panoul cu graffiti şi pseudo-stencil-uri şi ascultând un cover după Muse – New Born de la scenă (interpretat de Oliver care chiar sunau bine). Toată lumea foarte sobră şi serioasă, eu dădeam din cap şi săream de una singură. :)

pe panou, numai lucruri inteligente

preferata mea

Apoi, aţă spre scenă, unde concertau cei de la Bio, o trupă din… Timişoara. Surpriza a fost să-l văd pe Freaky, chitaristul de la I.P.R., pe scenă cu ei. Habar n-aveam că mai activează şi pe la alte trupe. :) Oricum, mi-au plăcut enorm Bio, cu toate că solistul era puţin cam turmentat. Vocea era perfectă şi varia foarte bine alături de stilurile abordate de formaţie, adică de la indie până la metal clasic şi/sau alternativ. A doua surpriză plăcută legată de Bio a fost cover-ul după “Another Brick In The Wall”, care a sunat foarte interesant; au folosit un distors ce nu l-am mai auzit în niciun alt cover după piesa asta (şi sunt multe, trust me). O copie mai originală, ca să zic aşa. :) All in all, big up. De reţinut.

liţă chiţă lo =))

În timpul concertului celor de la Bio eram chiar în faţă, alături de un tip înalt, cu păr imens făcut rasta… mă uitam la el ca la înaltul cerului. Nu ştiu, probabil că i-am căzut cu tronc, fiindcă la un moment dat mi-a întins şi mie berea din care a băut el, şi o tot pasam de la unul la celălalt, urmărind Bio, fără a schimba două cuvinte. La scurt timp după ce-a dispărut, mi s-a părut că l-am văzut în backstage… După un alt interval de timp mi-am dat seama că tocmai am băut bere cu chitaristul de la Subscribe. :)

e singurul unghi din care l-am prins fără să atrag atenţia

Au urmat Coma, fără Hefe de data asta – cică e acasă, bolnav… oh really ? Hm, nu pot să zic c-au sunat rău, dar ştiu că e mai bine cu Hefe, din deschiderea concertului Deftones. Oricum, am fost la al doilea concert de-al lor în vara asta, şi tot nu sunt convinsă. N-am simţit niciun imbold de-ai asculta acasă (ceea ce nu s-a întâmplat şi cu Crize, cărora le-am şi cumpărat albumul). Totuşi, calitatea vocilor celor doi solişti e, indiscutabil, indiscutabilă. :))

the hardcore voice

Între Coma şi Subscribe, hardcoreală nereuşită, adică Sart, nişte indivizi îmbrăcaţi toţi în treninguri albe de fâş. Nimic impresionant, mai ales că urmau almighty Subscribe ce mi-au plăcut enorm la Deftones. Maghiarii nu s-au ferit de show, de mişcare şi o prezenţă scenică extraordinară. Totuşi, la Deftones au dat tot din ei. De data asta, basistul n-a mai fost pe jos, cu picioarele-n sus, slap-uind bass-ul, ci s-a rezumat la adevărate alergări pe scenă într-un spectacol în forţă. Stilul de alternativ agresiv îmbinat cu de toate, de la punk şi hardcore până la raggae ( adică fusion, mai pe scurt :)) ) a impresionat întrega populaţie rockistă, şi era de aşteptat. Ruperile de ritm şi vocile soliştilor întregeau peisajul. Rasta predomina în look-ul lor şi era un atuu pentru un headbanging impresionant. În spaţiul dintre grilaj şi scenă s-au strâns toţi organizatorii, voluntarii şi artiştii să urmărească prestaţia maghiarilor, headline la festival de altfel. Mihnea se uita mereu la reacţia publicului şi bănuiesc că era foarte ridicat în slăvi şi felicitat de toată lumea pentru alegerea făcută – şi anume aceea de a-i invita pe Subscribe acolo. Ce pot să zic ? I had the time of my life şi nu eram singura. Toţi din jurul meu, inclusiv Braşovul, erau foarte încântaţi şi surprinşi, iar eu aveam o alură impunătoare de “told you”. :)) Păcat că Raluca a avut nişte ehm… divergenţe de opinie cu un beţiv 24 din 24 şi aproape s-a iscat un mini-scandal pe acolo, până când a renunţat la încăpăţânare şi a fost de acord să stau eu acolo, fiind mai puţin fragilă şi foarte obişnuită cu tot felul de îmbrânceli. Dacă am supravieţuit la Deftones şi la Altar (Peninsula session), puteam face orice. Hah. Să mă văd la un concert Slipknot/Sepultura/Soulfly, eu, marea vitează salvatoare, marea eroină altruistă. :))

În timpul concertului celor de la Subscribe, un tip împărţea la grilaj stickere cu ei. Erau de două feluri şi fiecare primea unul singur. Eu am primit două diferite. :)) I’m so fucking lucky. Să nu mai spun că… solistul s-a dat jos de pe scenă şi a venit la public. Ghiciţi unde ! :))) Am dat mâna cu el, dar nu oricum, ci ne-am prins aşa, cu degetele unu-ntr-altul, o perioadă destul de lungă de timp. Cred că toată lumea mă invidia at the time. ;)) Am lipici, dar nu la public, ci la artişti. :))

Subscribe

După show-ul (că simplu concert nu-l pot numi) celor de la Subscribe, au urmat Altar despre care v-am vorbit de atâtea ori… Neobositul Andy Ghost a pus pe jar mulţimea care totuşi, spre imensa mea surprindere, a fost mult mai paşnică decât la Luna Amară. Ştiu, e foarte greu de crezut. Nu mi-au plăcut pentru că i-am mai văzut de două ori anul acesta şi au avut acelaşi playlist. Nu mă interesează dacă ţin neapărat să cânte aceleaşi piese, dar măcar să le mai schimbe ordinea, for fuck’s sake. Asta cu precizarea că au cântat “La noi” şi la Peninsula nu. ;) Yey. Oh, şi la Peninsula, “Atitudine” n-a fost cântată alături de Mihnea de la Luna Amară. Acela a fost un moment uhm… cum să-l numesc… orgasmic. :)) În plus, Andy Ghost a apărut cu o plasă plină de brăţări şi zgarde din piele cu care a aruncat în public. Am prins o brăţară, e destul de urâtă (deşi el are pe mână una la fel), dar e bună de amintire. Lucky again. :D

faza cauzatoare de polemici cu Braşovul

Andy şi Mihnea… ;)

Apoi au urmat… Implant Pentru Refuz, cu Vita la voce ! :) Ah, cât am aşteptat să-i văd. A trecut prea mult timp din iunie. Deşi la Deftones au avut o sonorizare mult mai bună, concertul a fost unul… de milioane. Într-adevăr, “hardcore pentru cei ce vor altceva decât trupe de decor”, vorba cântecului. Cum ce cântec ? “I.P.R. Gherila”, pe care Vita din nou a coborât în public, din nou lângă mine, a treia oară-n festival. :)) Ar fi trebuit să mă obişnuiesc, nu ? Da’ de unde… m-am înmuiat toată când l-am văzut venind spre mine, strângându-mi mâna şi întrebându-mă (DA !!! omul acela… corzile vocale care încântă mii de fani… s-au obosit pentru mine ! aer !): “Tu ai fost aici şi seara trecută la Blazzaj, nu ?” Nu vreau să mă gândesc ce expresie stupidă a feţei aveam, nici ce ochi de mărimea ouălor de gâscă, nici ce faţă de culoare purpurio-trandafirie, când am spus un “da…” tremurat. :)) Hmpf… Nu mai aveam voce la sfârşitul concertului. “Sub zero”, “În interior” şi noua piesă “Sidef (Dedicat)” le-am cântat/zbierat toate cap-coadă cât m-au ţinut plămânii. Aceasta din urmă încă mi se pare una din cele mai bune piese lansate anul acesta în peisajul muzical autohton. Bow to the Romanian gods of hardcore, de la versuri până la sunet.

shades of Vita

După I.P.R. abia mai puteam umbla şi vorbi, aşa că m-am îndreptat spre cort. Zâmbeam tâmp, numai Vita aveam în cap. :)) Le-am povestit totul braşovenilor care râdeau ori de entuziasmul meu, ori de vocea mea, nu ştiu nici până-n ziua de azi. :) Oricum, orice aveam eu, s-a molipsit. Am ascultat recitalul Guerrillas din cort, au sunat foarte bine, ca-ntotdeauna, piesa cu Anexa 1 e reuşită, apoi… Teddy a început să ne spună povestea underground-ului muzical românesc, plus cea a lui Cristi Minculescu de la Iris. Totul a început cu un copil gras din clasa a 7-a B, neînţeles, care scria poezii, etc. Noi puteam să jurăm că e vorba de Mihnea, până-n momentul în care “elefănţelul *buf buf buf* s-a-ntâlnit cu un ciudat cu cioc”. Cât am putut să râdem! Se cutremura cortul cu noi. În rest, oameni blazaţi, nume de trupe care se formează din “baraj” şi “bazat”, accidente cu efect de subţiere al vocii din care rezultă “bună seara, prieteeeeni!”, şi multe alte lucruri. Genial, niciodată n-am adormit râzând cu lacrimi. Thanks Teddy. :)

Duminică

Ne-am trezit târziu şi am vegetat în cort mai mult decât de obicei. Era ultima zi de festival, penultima zi de stat acolo; eram toţi foarte moleşiţi, extenuaţi. După ce-am luat micul dejun afară, pe izopren, am sesizat că la două corturi distanţă de noi era un tip care semăna perfect cu Mihnea într-o variantă cu burtă mai mare. :) Aşa că am profitat de faptul că un localnic a venit să le cânte la acordeon şi am sărit cu aparatul foto. ;)

ciudat om, ciudat instrument :)

Înainte de concerte ne-am plimbat puţin prin zonă şi am dat de o bătrânică din satul Corna (comuna Roşia Montană) cu care am povestit minute bune. Am trecut de la o stare la alta. Întâi am simţit regrete şi compătimiri, o melancolie imensă, m-a durut, iar apoi din nou “aveam praf de puşcă-n artere”. Se face că respectiva bătrânică a avut nişte războaie cu Gabriel Resources care au dat-o-n judecată pentru că nu a vrut să-şi vândă casa, mergând pe principiul “românii nu au bani de tribunale şi va renunţa”. Normal, ea a câştigat, investind în proces nu ştiu câte pensii. Totodată, ne-a mai povestit de preoţii din Roşia Montană, care în timpul slujbelor de duminică sfătuiesc oamenii veniţi la biserică să-şi vândă casele. Efectiv nu puteam să-mi revin. Nu-mi puteam crede urechilor. Dar dacă până şi Phoenix şi Pasărea Colibri s-au compromis, Florian Pittiş făcând reclamă proiectului minier canadian, iar Phoenix cântând pentru bani pentru aceeaşi cauză (am citit recent), de ce m-ar mira lucrurile acestea venind din partea unor simpli “slujitori ai lui Dumnezeu” ? Mi-era silă.

mi-a spus că reţine ce scrie pe tricoul meu… “Roşia Montană nu e de vânzare”

Concertele începeau cu Iordache, trupa lui… Iordache, saxofonistul de la Kumm. Din ea mai făceau parte şi almighty genius Eugen Nuţescu (chitaristul de la Kumm) şi Uţu Pascu (basistul aceleiaşi formaţii). Nu pot să descriu cât de feeric e sunetul saxofonului lui Iordache. Ehm, domnului Iordache. Maestrului Iordache (cât de ante-89 sună). Nu mai era nimeni în jur, închideam ochii şi efectiv pluteam pe cel mai pur jazz de bună calitate pe care l-am auzit vreodată. Când scotea enormitatea aceea de saxofon numită bariton (e mai jos decât tenorul cu care cântă de obicei), sunetul devenea grav şi ritmurile ceva mai alerte. Bestial. Mare păcat că acest sax-master a spus de vreo trei ori că îi găsim albumul în spatele scenei după concert. Urăsc când artiştii fac asta, deşi se pare că e foarte la modă. Cu toate astea, eu şi Laura eram decise să-l căutăm şi să-i cumpărăm CD-ul, asta după concertul Godmode.

domnul Iordache… ;)

În sfârşit, Godmode, pe care-i vedeam tot a doua oară anul acesta (mare noroc am avut cu Deftones), s-au urcat pe scenă. Paul (solistul) mi-a zâmbit şi m-a salutat, eu am făcut acelaşi lucru, făcându-i cu mâna. :) După nişte probe de sunet prelungite, ei având nevoie de un echilibru mai ciudat între voce şi instrumente, au început. Am fost atât de absorbită încât am şi uitat să le mai fac poze. :) Sună extrem de bine, parcă nici nu aparţin peisajului autohton. Bass-ul acela cu o mulţime de slap-uri şi chitările cu distors ciudat, precum şi vocea foarte bună a lui Paul fac din Godmode o trupă infinit lăudabilă. Cluj Napoca hardcore did it again. :)) Which reminds me… în timpul concertului, înainte de “All My Friends”, cred, Paul a zis “Ia să vedem, Clujul mâinile sus !”, la care absolut toată lumea îşi flutura mâinile-n aer, spre amuzamentul lui Paul: “Haha, toţi sunteţi din Cluj ?” Eu râdeam dând dezaprobator din cap. El, uitându-se la mine: “Nu nu, e din Tg. Mureş”. :)) A fost drăguţă relaţia lui cu publicul, mereu se uită cine e pe-acolo şi salută pe cine cunoaşte sau le face semn. În plus, nu s-a lăsat intimidat nici de ceea ce striga acelaşi beţiv care l-a făcut pe Iordache ochelarist (şi eu l-am trimis în origini), mai mult, i-a făcut semn cu berea-n mână. :)) Bestial Paul. Bestial Godmode. Păcat că i-a defavorizat sonorizarea. Viaţă lungă şi la mai mare pentru al doilea album care urmează să fie lansat… cândva (primul kicks ass, îl am şi garantez pentru el; review complet şi foarte bun găsiţi aici).

acolo jos e Paul… :))

A urmat apoi o perioadă petrecută la cortul Mediaş, râzând de “blană pe dinţi” şi alte faze scârboase auzite-n zonă. :) Tot acolo dansam pe muzica celor de la Nada, alţi punkeri, din Germania (parcă) de data asta. Mi s-au părut foarte buni şi stilul era happy, aşa cum ar trebui să fie punk-ul. :)) Raluca a fost acolo şi i-a pozat.

Nada

La Du-te Vino, care sună binişor, părerea mea, eram cu Braşovul şi Mediaşul în lateralul scenei şi dansam, aşteptându-l pe Iordache ce s-a dus să ne aducă CD-uri de la maşină. Atunci s-a luat lumina la scenă, din nou, şi toţi membrii formaţiei agresau tobele într-un “solo” de toată frumuseţea. Când luminile şi-au revenit (mult mai slabe ca intensitate, n-am mai putut face poze, fuck it), solista a strigat lozinca “Muie Gabriel !” şi au cântat mai departe.

cu 100 de cojoace pi mini

Observând că Iordache nu mai apare, ne-am strecurat în faţă la Sensor. Muzică electronică, o groază de influenţe, o piesă techno, alta house, altele progressive, genial. Dansam toţi, rockeri şi rapperi la un loc. :)) Un tip a apărut la grilaj cu o cutie de biscuiţi proaspeţi cu ciocolată pe care i-a împărţit prin public. Fiind în faţă, inutil să spun că m-am hrănit şi pe mine, şi gaşca din Braşov. ;) The benefits ! :))

Înainte de Travka am auzit explicaţii de la clăparul de la Kumm în privinţa lipsei lor de pe scenă; cică Richard, managerul celor de la Luna Amară, s-a am jucat cu ora la care trebuiau să cânte, deşi ei l-au rugat să nu-i pună prea târziu, iar el i-a pus la ora 1. Am vrut să spun că sunt oameni care nu s-au spălat nu ştiu câte zile şi au urcat pe jos o pantă imensă ca să-i asculte pe ei, dar am zâmbit şi-am tăcut. Fiecare cu motivele sale. I-am spus că au făcut un show pe cinste la Peninsula, mi-a mulţumit zâmbind şi atât. :)

După un group hug cu Raluca, Laura şi Teddy, în sfârşit, un concert Travka întreg. “Se cere urlare pe diafragme”, intr-adevăr. Parcă întreaga stare de oboseală mi-a fost luată cu mâna… cu asemenea versuri, nici nu se putea altfel. George şi-a şters păcatul de la Peninsula şi a cântat “Înger sedat”, la care eram în delir. Ce să mai spun de “Zgârba” pe care încă am o maaare fixaţie ? Încă mă mir şi-mi vine să mă închin vocii lui George, de departe una dintre cele mai bune din România. E absolut perfectă, ca şi el de altfel. :))) Mă uitam când la el, când la basist (care era îmbrăcat la costum – şoc !) şi cantitatea de salivă era dublă faţă de cea normală. :) Când au cântat piesa “Travka”, folosind pedala dublă la început, am zbierat din toţi plămânii. Ce-am păţit cu o seară înainte a fost glumă, acum nu mai puteam vorbi aproape deloc, ieşeau doar nişte icnete din mine. :) Păcat de lumini, n-a ieşit nicio poză, deşi ţineam din tot sufletul să imortalizez… poate a doua preferinţă muzicală românească, pentru mine, după cei de la Luna Amară.

Lumea a cam dispărut după recitalul celor de la Travka, dar o bună parte din cunoscători au rămas. Urmau iCoRy, crossover-iştii mei. :)) Mă rog, dacă-ţi plac Limp Bizkit, there’s a slight chance să-ţi placă şi iCoRy. Mie nu-mi plac Bizkiţii, dar pentru târgumureşenii mei care m-au dus şi m-au întors aproximativ întreagă de la Deftones am o oarecare doză de gratitudine… şi respect pentru ceea ce încearcă să facă. Bine, cu instrumentişti ca Dome la bass şi Frankie la chitară, sound-ul este unul foarte bun, evident, iar piesele sunt în curs de maturizare. Aşteptăm primul album să ne dăm cu părerea. Pentru că Braşovul era istovit şi aproape nu se mai putea ţine pe picioare, mi-am găsit (de fapt el pe mine) un tip din Oradea, tare ca lumea, cu care mai schimbam câteva cuvinte între ture de headbanging. Good hug provider, too. :) Când Willy a anunţat ultima piesă, ştiam la ce să mă aştept, aşa că i-am pasat aparatul foto şi orice alt obiect ce mă putea încurca Ralucăi, m-am dat jos de pe grilajul unde am stat cocoţată până atunci şi m-am desfăşurat. “My Own Summer”-ul celor de la Deftones, un cover dintre cele mai reuşite. Şi aşa am pus eu punct concertelor de la FânFest şi festivalelor din vara aceasta. Simetrie… am început cu Deftones, am terminat cu Deftones. :) “God bless Deftones”.

Willy în semi-întuneric

Am orbecăit împreună până la cort unde aveam să ne petrecem ultima noapte, cea mai friguroasă dintre toate. Toţi am avut spasme şi convulsii de la frig, mai ales Teddy care era în tricou (my God !) şi eu care eram mult prea arsă de soare.

Teddy dormind încruntat :)

spre dimineaţă, somnoroşi

Luni

Ne-am trezit devreme, am împachetat şi m-am dus pe dealul târgumureşenilor mei, unde toţi mi-au povestit câte prostii au făcut la beţie, în lipsa mea. Toate ca toate, dar Cerghi a fost transportat cu ambulanţa în convulsii, aproape de comă alcoolică. Jesus fucking Christ, stupid kids again ! :)) Dorgo era cel mai liniştit, tolănit în iarbă cu o sticlă de vodcă-n mână. :) La câteva minute după ce-am ajuns eu, spectacolul s-a dezlănţuit.

Vlad şi-a rupt un papuc şi Cerghi l-a incendiat…

Râdeam cu lacrimi. Cu chiu, cu vai, ne-am hotărât să coborâm pe unde am urcat şi să mergem pe jos 7 kilometri până la Gura Roşiei. Adică, mă rog, s-au hotărât, eu nu eram deloc încântată. Ba chiar îmi venea să strangulez pe cineva când, la coborârea pe panta abruptă şi păduricea plină de noroi (în care unii au şi căzut), pur şi simplu transpiram şi îmi tremurau genunchii. Cu mâna pe inimă spun că e mai greu să cobori decât să urci. Really.

Apoi ne-am târât cei 7 kilometri…

pârâul cristalin…

Partea finală

În concluzie… mi-a plăcut, aşa cum a fost. Eu eram acolo înţelegând mesajul şi eram împăcată cu mine, cu toate că la partea cu promovarea am dat greş. M-am simţit extraordinar la concerte. Nu am uitat că “FânFest nu-i concert, e protest”. Am dus gunoiul la coş şi am curăţat totul la plecare. Am admirat peisajele superbe şi am recunoscut potenţialul turistic al zonei. M-am întristat şi înfuriat pe Gabriel Resources. Am venit acasă şi am scris cu lux de amănunte totul despre ce s-a petrecut atâtea zile acolo, fie bune, fie rele. Cum ziceam, sunt împăcată cu mine. Sper ca şi somnul Sulfinei Barbu să fie tihnit, pentru că a fost la mare să salveze Vama Veche, sacrificându-şi concediul, vezi Doamne… Şi-ar fi sacrificat concediul şi dacă trebuia să salveze Buşteniul, Predealul sau Azuga. Adică orice staţiune cu hoteluri de la 4 stele-n sus. Nicidecum pentru Roşia Montană, unde nu sunt condiţii pentru un ministru. Sper să doarmă bine şi punkerii, şi poliţiştii, şi jandarmii, şi beţivii ce i-am întâlnit acolo. Sunt prea multe persoane de enumerat… dar pentru toate am un micuţ deget mijlociu fluturând înverşunat prin aer.