Ce-am mai citit

Nu ştiu cum se face că tocmai într-un an terminal ajung să-mi găsesc refugiu tot mai des în “chestii groase cu pagini”, dar se pare că-mi prieşte din plin, având în vedere că eu citesc şi pentru a da peste drame mai mari decât ale mele. :)

Acum câteva luni am început să citesc “Cel mai iubit dintre pământeni” al lui
Marin Preda, romanul ce mi-a plăcut cel mai mult din întreaga lectură obligatorie din liceu (la categoria “cea mai bună nuvelă”, marele premiu se îndreaptă indiscutabil către “La ţigănci”, Eliade). E o adevărată lecţie de filosofie, de dragoste, dar şi de politică. Are toate ingredientele, toată sarea şi piperul, pentru a fi un roman pe gustul meu. Păcat, însă, că moartea lui Marin Preda a survenit la scurtă vreme după publicarea lui, în condiţii misterioase, neelucidate nici astăzi (cică). Dacă vă-ntrebaţi de ce, citiţi-l şi-o să vă daţi seama. Cred că Preda a avut nevoie de un curaj imens să publice aşa ceva în acele vremuri, curaj pentru care-l admir din suflet.

Cel mai mult mi-au plăcut însă cugetările personalului principal, Victor Petrini, asupra morţii…

“Dacă omul ar acorda morţii măcar un minut pe zi de meditaţie, conflictele în care ar fi implicat şi-ar micşora importanţa şi soluţiile cele mai rele l-ar speria mai puţin, ar fi oricum mai îndrăzneţ şi s-ar bucura mai mult că există. Suntem însă făcuţi să nu putem concepe în noi înşine că am putea muri, să simţim adică, că totul s-a sfârşit, fiindcă astfel ştim prea bine că într-o bună zi va trebui să pierim. Ei, ne gândim, dar această bună zi va fi cândva, nu acum, până atunci, ehe, mai este! Şi continuăm prizonieri ai forţei noastre vitale, să mărim nemăsurat, cu secretă şi puternică lupă, gesturi şi cuvinte care ne chircesc sufletul.”

… dar şi a dragostei, mai ales în pasajul care încheie romanul:

“Mitul acela al fericirii prin iubire, al acestei iubiri descrise aici şi nu al iubirii aproapelui, n-a încetat şi nu va înceta să existe pe pământul nostru, să moară adică şi să renască perpetuu. Şi atâta timp cât aceste trepte urcate şi coborâte de mine, vor mai fi urcate şi coborâte de nenumaraţi alţii, această carte va mărturisi oricând : dacă dragoste nu e, nimic nu e!…”



Aşa. Am citit un volum şi jumătate din cele trei ale romanului de mai sus, după care am pus mâna pe “Codul lui Da Vinci” al lui Dan Brown, de la Ţîru, care avea şi ea cartea împrumutată de pe undeva, şi am citit-o în două zile. :)) De ce? Pentru că eram curioasă de ce e Lobi, profu’ de mate, era atât de fascinat de ea, încât îi tot cerea unui coleg şi filmul. Cum la bibliotecă n-am avut nicio şansă s-o prind nedată, am “ronţăit-o” într-un timp foarte scurt, ca un adevărat şoarece de bibliotecă. :))

Ce să zic, mi-a plăcut, dar nu în mod deosebit. Mi-a surâs ideea de a pune la îndoială religia şi Biserica, mai ales cea Catolică, faţă de care am o aversiune aparte. Pentru o atee ce-mi sunt, e prea puţin, totuşi. :)) Ştiu, ştiu, e ficţiune, şi ca atare nu e rea deloc.

După ce-am terminat-o, am citit într-o singură noapte “La răscruce de vânturi” a lui Emily Bronte, despre care am scris deja. Apoi am revenit la celălat un volum şi jumătate din “Cel mai iubit dintre pământeni”, iar azi am terminat “Portretul lui Dorian Gray”, singurul roman al lui Oscar Wilde şi o adevărată capodoperă, după umila mea părere.

La început nu mi-a plăcut din cauza unor idei despre frumuseţe versus inteligenţă, care dădeau câştig de cauză celei dintâi, bine-nţeles (altfel nu m-ar fi deranjat deloc :)) ), dar apoi am prins ideea moralizatoare a autorului şi mi-am revenit. În roman e vorba despre perfecţiunea frumuseţii care ascunde, de multe ori, suflete putrezite şi minţi bolnave. Dorian Gray este un dandy englez, un narcisist obsedat de propria-i frumuseţe fizică, ce caută plăcere şi fuge de responsabilitate şi vicii.

Toate păcatele sale vor apărea, însă, pe portetul lui, dăruit în mărime naturală, de către prietenul său, pictorul Basil Hallward. Portretul îi va reflecta conştiinţa şi îi va fi fatal. Una dintre cele mai frumoase discuţii din roman, este, după părerea mea, cea dintre ducesa Gladys şi lordul Harry:

He shook his head.

“Knowledge would be fatal. It is the uncertainty that charms one. A mist makes things wonderful.”

“One may lose one’s way.”

“All ways end at the same point, my dear Gladys.”

“What is that?”

“Disillusion.”

“It was my debut in life,”

she sighed.

“It came to you crowned.”

“I am tired of strawberry leaves.”

“They become you.”

“Only in public.”

“You would miss them,”

said Lord Henry.

“I will not part with a petal.”

“Monmouth has ears.”

“Old age is dull of hearing.”

“Has he never been jealous?”

“I wish he had been.”

He glanced about as if in search of something.

“What are you looking for?”

she inquired.

“The button from your foil,”

he answered.

“You have dropped it.”

She laughed.

“I have still the mask.”

“It makes your eyes lovelier,” was his reply. She laughed again. Her teeth showed like white seeds in a scarlet fruit.

Nu ştiu de ce mă apuc în seara asta, dar am o vagă impresie că va fi… ceva scriitor englez, aţi ghicit. :)))

Unplug it, baby !

Săptămâna asta a fost a unplugged-urilor. E grav, dacă nici eu n-am fost în stare să ascult 20 de secunde dintr-o piesă hardcore, e foarte grav. Datorită unor întâmplări mai mult sau mai puţin tumultoase legate strâns de media mea la o oarecare materie pe care creierul meu se încăpăţânează şi acum s-o respingă (nu-i greu, aşa-i?), am nevoie de linişte, armonie, profunzime şi frumuseţe.
Aşa am dat peste albumul acustic al celor de la Stone Temple Pilots. Cam târziu mă trezesc, după 14 ani de când au ajuns ei la MTV Unplugged, dar tind să cred că n-am trăit degeaba nici până acum. :) Mulţi spun că trupa e influenţată de Nirvana, Alice In Chains, Soundgarden şi Pearl Jam, dar vorba lui Paul de la Godmode, orice sunet ai lua, ţi-ai da seama că cineva l-a mai făcut înainte, deci e total irelevant să gândim aşa. Într-adevăr, sunt grunge 100%, nici măcar post-grunge, şi au cântat în aceeaşi perioadă cu mai-sus-menţionaţii, dar stilul e destul de diferit.

Solistul are o voce superbă, sublimă, şi stă pe scenă într-un rocking chair, legănându-se. Mi s-a părut destul de depresiv – nu zâmbeşte deloc în timpul concertului – dar şi excentric în acelaşi timp. Dar e atât de drăguţ încât n-am fost în stare să mă dezlipesc o zi întreagă de înregistrare. :)) Acum, după atâţia ani de droguri, arată total schimbat, slab şi fără părul lui cel frumos, dar are aceeaşi voce perfectă. Versurile sunt destul de zdrobitoare (“Creep”, “Big Empty”), dar pe alocuri destul de lipsite de sens, aşa cum îi stă bine artistului grunge cu drogu-n venă, pentru că vorba aia, nici Cobain nu era mai răsărit în anumite piese, chiar de pe faimosul “Nevermind”. :)

Un alt concert MTV unplugged numai bun de văzut şi auzit e cel al celor de la Alice In Chains, dar cu batiste la-ndemână, obligatoriu, fiindcă e unul dintre cele mai depresive pe care le-am auzit vreodată, dar şi unul dintre cele mai reuşite. D’oh, vorbim de Alice In Chains, cu toate că, din mai marii grunge-ului, pe ei i-am “acceptat” cel mai greu, şi asta după multe insistenţe ale rockerilor mei, mai ales ale lui Pavel, care mi-a povestit că Godsmack şi-au luat numele după o piesă de-a lor, ceea ce m-a făcut curioasă, în mod inevitabil. La concertul acustic am ajuns după ascultări mult prea repetate ale discografiei şi sunt în al nouălea cer, dar şi pentru asta trebuie să-i mulţumesc lui Vlad. :)

Staley, geniul ce îşi descărca durerea în acorduri melodioase şi vindecătoare. Acelaşi care îşi plângea moartea iubitei şi copilăria umbrită de lipsa tatălui cântând la chitară şi care apărea live cu ochelari de soare, pentru a nu-i fi observate pupilele dilatate din cauza heroinei. Acelaşi Staley care în 2002 a lăsat un gol imens în muzica grunge, după ce-a murit în urma unei supradoze. Acelaşi, unicul.

Mereu mi-a plăcut grunge-ul, dar cel acustic e ireal, e ca o călătorie. Aşadar, recomand albumele oricui crede că ar avea nevoie de ceva diferit ca stil muzical, dar şi ca stil de viaţă – trust me, n-o să mai vedeţi lumea la fel după ce v-au intrat în sânge. :)

Floricele pe câmpii…

Cam asta am primit eu astăzi, de la un vecin. Staţi liniştiţi, e exact tipul de bătrânel descris cu vreo două posturi mai jos, toţi bătrânii mă iubesc. :)) Eram singură acasă şi dârdâiam în pat, pentru că nişte incompetenţi de la Distrigaz schimbau ţevi pe-afară şi centrala mea era moartă, când am auzit soneria… lung şi insistent. Abia am aruncat ceva haine pe mine, înjurând şi bombănind.

el: “:)”
eu (cu o atitudine diametral opusă, după ce l-am văzut la uşă): “Săru’mâna !”
el (întinde bucheţelul de cinci ghiocei): “:)”
eu (*încălzire globală, calamităţi naturale, inundaţii şi furtuni, uragane, topirea gheţarilor… ghiocei în ianuarie!*): “Mulţumesc frumos !”
el: “:)”
eu (contemplându-i mersul de voinic şi bogatul debit verbal): “Uhm… săru’mâna…”

Gest frumos, m-a făcut să zâmbesc. I mean, când a primit Roxa ultima dată flori ? :))) Şi nu pentru că îmi plac în mod deosebit, ci pentru că I’m a sucker for attention… şi pentru detalii din astea mărunte ce-ţi schimbă radical ziua. :)

5 secrete

Am primit leapşa de la Ionuca, o onorez. Trebuie să spun 5 secrete… OK, nu ştiu cât de “secret” e ceea ce voi scrie-n continuare, dar mă străduiesc pe cât posibil. N-o să fie cele mai întunecate secrete, dar unii le vor găsi suficient de delicioase. :)
  1. Într-un an din ciclul gimnazial i-am rupt fâşul unui coleg, iar în anul următor i-am spart nasul. :)) Peste câţiva ani îmi cumpăra flori şi-mi trimitea bileţele de amor. :))))
  2. Luna asta sărbătoresc 12 luni de celibat.
  3. Am iubit o singură dată, pe cineva cu 9 ani mai mare, cu care am fost împreună 2 ani. :)
  4. În copilărie am avut o singură prietenă după care plângeam când trebuia să plece acasă, dar pe care o cam pălmuiam şi o trăgeam de păr când ne întâlneam. :)))
  5. Până în clasa a 8-a am fost olimpică la matematică, iar în liceu mereu în prag de corigenţă sau chiar corigentă. :))

Altceva mai deosebit… poate-ntre patru ochi. :)

Pimp my blog

S-a făcut şi inevitabila trecere la nou, acum blogul meu e numai bun de păscut. :) Ştiu că exagerez cu verdele, dar nu mă pot abţine. Dacă vă-nţeapă la retină, spuneţi şi se rezolvă, deocamdată din trei surse am auzit că e ok, chiar dacă are culoare de stimulator de materie primă pentru Milka. :))

Ministerul şi profesorii au terminat cu pescuitul, acum lasă elevii pe moarte, înghesuiţi în diferite găletuşe frustrant de mici, într-o atmosferă de panică totală. Câte-un salt acrobatic, dar într-o disperare absolută, se iveşte prea rar pentru ca pescarii să-şi mai întoarcă privirile. Guri ce încearcă să respire, priviri fixe şi goale. Încă puţin şi scapă cine poate. Tragism hiperbolizat, dar în cunoştiinţă de cauză.

Sfântu’ Augustin a vrut să mă-mbrăţişeze miercuri. În clasă, în plină oră; eu îi cerusem voie să-mi iau ghiozdanul din bancă, să fac ceva până ce restanţierii scriau extemporale. Când să trec pe lângă el, îl văd cum mi se pune-n faţă şi întinde două mâini către mine, care-mi aterizează pe umeri. Rămân perplexă şi mă uit în stânga şi-n dreapta, în timp ce el începe să-mi legene tot trupul zâmbind tâmp. Scenarii ale viitoarei sale morţi subite mi se perindau prin faţa ochilor, dar râsetele înfundate ale colegilor m-au trezit la realitate şi mi-am dat seama de ridicolul situaţiei, chiar înainte ca el să facă pasul decisiv spre o îmbrăţişare pe care am blocat-o cu braţele. :))) Cum se face că mereu reuşesc să-mi atrag simpatiile bărbaţilor tineri, virili, inteligenţi şi frumoşi, nu pot să înţeleg. Mai ales când aceştia au în jur de 60 de ani, un IQ subunitar şi aspect de gutuie deformată. :))

Stare de nelinişte acută. Măcar blogu’ e prezentabil.

Zile ciudate

După ce ieri am ajuns acasă scârbită de o tură cu 23-ul, eu singură într-un autobuz plin de bătrâni, prinsă la mijloc între unul răcit, altul duhnind a transpiraţie şi a Carpaţi fără, iar celălalt trăgându-şi nasu’ prin toate orificile respiratorii, scoţând un sunet dezgustător, azi parcă a fost ceva mai bine. :)

Am luat şi eu notă la engleză, 10, normal. Până acum nu aveam nici una. Am dat lucrare la chimie şi-am ştiut, nici acolo n-am notă până-n prezent. Nici la geogra, dar acolo dau lucrare mâine. :) Asta se-ntâmplă când îţi permiţi să-ţi iei, ca elev, “concediu medical”. Cea mai amuzantă faza a fost, totuşi, la filosofie, unde Sf. Augustin (porecla profului, care mereu ne predă “ce a spus Sfântul Augustin în biserică”) ne-a adus nişte lucrări date înainte de vacanţă. De menţionat faptul că profu’ are o afinitate deosebită pentru mine şi Ioana, “frumoasele” lui, pentru că suntem mereu vesele. Ce mai contează că noi de fapt râdem de el şi de toate prostiile pe care le poate îndruga ? Nu ştiu de ce predă filosofie un om care e profesor de fizică-chimie şi nu are pregătire pentru aşa ceva, dar nu eu decid asta… În fine, lucrarea pe care am dat-o a fost din toată materia, un fel de teză, cu scuza că avem o oră pe săptămână şi ne-a predat puţin, am repetat mult… Eu şi Ioana ne-am pus în valoare the burtologie skills şi i-am umplut pagini întregi. :) Cred că nici Dostoievski n-a despicat firul în patru aşa ca noi. De copiat nici nu se punea problema, Sfântu’ era tot lângă noi, admirându-ne frumuseţea şi spunându-ne că el nu se uită după femei, nuuu, el, bărbat bătrân ? :)) Iar când lucrările au fost aduse…


Sf. Augustin (către mine): “Truţa… lucrare bună, idei interesante… nota 10.”

Eu rânjeam prin bancă.
Sf. Augustin (către Ioana): “Mocian… lucrare foarte lungă, ca de doctorat, foarte frumos scrisă, idei bune ce mi-au plăcut foarte mult, scrise foarte ordonat, o lucrare absolut deosebită… nota 9.”
La care eu izbucnesc într-un râs isteric. :))) Credeam că ia cel puţin 20*, la cât a lăudat-o. :))

Azi am primit sms de la feedledeedee care şi-a amintit de mine uitându-se la o icoană din clasă, după ce cu o seară-nainte am intrat în polemici pe tema icoanelor în instituţii publice. :)) Mai târziu m-a sunat grey, după vreo două sms-uri în care-mi spunea cine e behind the Bucharest numba’. :) Constat că-mi place când lumea-şi aminteşte de mine, nu contează cum şi de ce.

Obsesia muzicală curentă: Gri dorian în varianta psihedelică. So dreamy and perfect.

Vreau o toamnă aurie, călduroasă şi nesfârşită.

Şi mai mult timp liber, dacă se poate.

Începutul sfârşitului

Aşa poate fi numit anul acesta, un surogat al apocalipsei. Cum să fie altfel, dacă la 12 fix, în noaptea de revelion, nici nu ştiu unde eram ? Poate în maşină cu Csabi şi Diana, poate râzând de Csabi care mergea pe contrasens, poate amuzându-mă de manevrele lui de parcare, poate perplexă că nu mai ştiam în care parte e centrul, sau poate chiar admirând focurile de artificii. Oricum, nu ştiu când s-a făcut 2007. :)

hair and fringe :))

M-am simţit în elementul meu noaptea aceea. The bald, the hair and the fringe… :)) Şocul meu de a-l vedea pe Csabi tuns chel a fost similar cu al lui de a mă vedea pe mine cu breton, totul s-a compensat, chiar şi cel mai înfiorător “god DAMMIT” rostit vreodată de mine – de Diana care m-a pedepsit cu un deget înfipt în ureche. Ah, Dianei n-am să-i mai arăt niciodată poze cu anturaju’ meu, o sa am sechele permanente de la cât am auzit “the beautiful one” în două zile. :))

duj sandale, daddy don’t die on a Friday, pitbull terrier :)))


An nou, huh ? *priviri în orizont şi capul martir, ţintă înainte* BRING IT ON.