Acum câteva luni am început să citesc “Cel mai iubit dintre pământeni” al lui Marin Preda, romanul ce mi-a plăcut cel mai mult din întreaga lectură obligatorie din liceu (la categoria “cea mai bună nuvelă”, marele premiu se îndreaptă indiscutabil către “La ţigănci”, Eliade). E o adevărată lecţie de filosofie, de dragoste, dar şi de politică. Are toate ingredientele, toată sarea şi piperul, pentru a fi un roman pe gustul meu. Păcat, însă, că moartea lui Marin Preda a survenit la scurtă vreme după publicarea lui, în condiţii misterioase, neelucidate nici astăzi (cică). Dacă vă-ntrebaţi de ce, citiţi-l şi-o să vă daţi seama. Cred că Preda a avut nevoie de un curaj imens să publice aşa ceva în acele vremuri, curaj pentru care-l admir din suflet.
Cel mai mult mi-au plăcut însă cugetările personalului principal, Victor Petrini, asupra morţii…
“Dacă omul ar acorda morţii măcar un minut pe zi de meditaţie, conflictele în care ar fi implicat şi-ar
micşora importanţa şi soluţiile cele mai rele l-ar speria mai puţin, ar fi oricum mai îndrăzneţ şi s-ar bucura mai mult că există. Suntem însă făcuţi să nu putem concepe în noi înşine că am putea muri, să simţim adică, că totul s-a sfârşit, fiindcă astfel ştim prea bine că într-o bună zi va trebui să pierim. Ei, ne gândim, dar această bună zi va fi cândva, nu acum, până atunci, ehe, mai este! Şi continuăm prizonieri ai forţei noastre vitale, să mărim nemăsurat, cu secretă şi puternică lupă, gesturi şi cuvinte care ne chircesc sufletul.”
… dar şi a dragostei, mai ales în pasajul care încheie romanul:
“Mitul acela al fericirii prin iubire, al acestei iubiri descrise aici şi nu al iubirii aproapelui, n-a încetat şi nu va înceta să existe pe pământul nostru, să moară adică şi să renască perpetuu. Şi atâta timp cât aceste trepte urcate şi coborâte de mine, vor mai fi urcate şi coborâte de nenumaraţi alţii, această carte va mărturisi oricând : dacă dragoste nu e, nimic nu e!…”
Aşa. Am citit un volum şi jumătate din cele trei ale romanului de mai sus, după care am pus mâna pe “Codul lui Da Vinci” al lui Dan Brown, de la Ţîru, care avea şi ea cartea împrumutată de pe undeva, şi am citit-o în două zile. :)) De ce? Pentru că eram curioasă de ce e Lobi, profu’ de mate, era atât de fascinat de ea, încât îi tot cerea unui coleg şi filmul. Cum la bibliotecă n-am avut nicio şansă s-o prind nedată, am “ronţăit-o” într-un timp foarte scurt, ca un adevărat şoarece de bibliotecă. :))
Ce să zic, mi-a plăcut, dar nu în mod deosebit. Mi-a surâs ideea de a pune la îndoială religia şi Biserica, mai ales cea Catolică, faţă de care am o aversiune aparte. Pentru o atee ce-mi sunt, e prea puţin, totuşi. :)) Ştiu, ştiu, e ficţiune, şi ca atare nu e rea deloc.
După ce-am terminat-o, am citit într-o singură noapte “La răscruce de vânturi” a lui Emily Bronte, despre care am scris deja. Apoi am revenit la celălat un volum şi jumătate din “Cel mai iubit dintre pământeni”, iar azi am terminat “Portretul lui Dorian Gray”, singurul roman al lui Oscar Wilde şi o adevărată capodoperă, după umila mea părere.
La început nu mi-a plăcut din cauza unor idei despre frumuseţe versus inteligenţă, care dădeau câştig de cauză celei dintâi, bine-nţeles (altfel nu m-ar fi deranjat deloc :)) ), dar apoi am prins ideea moralizatoare a autorului şi mi-am revenit. În roman e vorba despre perfecţiunea frumuseţii care ascunde, de multe ori, suflete putrezite şi minţi bolnave. Dorian Gray este un dandy englez, un narcisist obsedat de propria-i frumuseţe fizică, ce caută plăcere şi fuge de responsabilitate şi vicii.
Toate păcatele sale vor apărea, însă, pe portetul lui, dăruit în mărime naturală, de către prietenul său, pictorul Basil Hallward. Portretul îi va reflecta conştiinţa şi îi va fi fatal. Una dintre cele mai frumoase discuţii din roman, este, după părerea mea, cea dintre ducesa Gladys şi lordul Harry:
He shook his head.
“Knowledge would be fatal. It is the uncertainty that charms one. A mist makes things wonderful.”
“One may lose one’s way.”
“All ways end at the same point, my dear Gladys.”
“What is that?”
“Disillusion.”
“It was my debut in life,”
she sighed.
“It came to you crowned.”
“I am tired of strawberry leaves.”
“They become you.”
“Only in public.”
“You would miss them,”
said Lord Henry.
“I will not part with a petal.”
“Monmouth has ears.”
“Old age is dull of hearing.”
“Has he never been jealous?”
“I wish he had been.”
He glanced about as if in search of something.
“What are you looking for?”
she inquired.
“The button from your foil,”
he answered.
“You have dropped it.”
She laughed.
“I have still the mask.”
“It makes your eyes lovelier,” was his reply. She laughed again. Her teeth showed like white seeds in a scarlet fruit.