Monthly Archives: February 2007

If only tonight we could sleep…

Posted on by
11
Am un sistem imunitar format împotriva sentimentelor dulcegi. De exemplu, nu poate să-mi placă, pur şi simplu, de cineva care nu mă gâdilă deloc la nivel neuronal, nu-mi plac oamenii banali, dar nu voluntar, ci respingerea porneşte de undeva de la nivelele superioare. Nu pot simţi milă fără să nu mă încerce, întâi, un sentiment de dezgust şi dezaprob total faţă de cel ce nu a avut puterea necesară să facă ceva pentru a nu ajunge în respectiva situaţie demnă de milă. Nu mă pot îndrăgosti fără ca raţiunea să fie de comun acord cu pompa contractilă ce pulsează sânge (corazonu’, da’ învăţam la biologie şi mi-am zis că e un prilej bun să repet :D). Sunt destul de ciudată, ştiu, dar eu nu mă mai văd suferind din dragoste. Da, o să suspin mult şi bine după nişte nebunii de moment pe care le înec cu tot felul de metode prin care-mi demonstrez că dramele din dragoste-s minore faţă de tot ce se întâmplă pe pământ. De aceea, cred că la ora actuală sunt mai multe şanse să cad în depresii dacă americanii vor ataca Iranul decât dacă sentimentele mele efemere nu-mi vor fi împărtăşite şi voi fi rănită-n amorul propriu.

Nu ştiu ce m-a apucat să vorbesc de sentimente din astea compromiţătoare, nu e domeniul meu. Poate e de vină perioada asta, în care coşmarurile mele s-au transformat în vise colorate cu îmbrăţişări şi ţinut de mână, iar eu nu prea mai ştiu cum să reacţionez în faţa unor asemenea lucruri bizare. Ar fi frumos să mă las dusă de val, chiar dacă nu mă voi avânta prea în larg, unde sunt rechini şi alte creaturi înfricoşătoare; să pluteşti e bine, dar e relaxant şi poate adorm pe unduiri legănate… să înot, e obositor, dar reconfortant şi satisfăcător după ce ajung la destinaţie. Nu ştiu… îmi urăsc puterea, am ajuns să pot decide până şi în cazul ăsta. Trist.

Poliţiste

Posted on by
5
Am fost acum două-trei săptămâni, cred, în vizită la _ADI_ şi am ochit două cărţi din biblioteca lui, pe care le-am împrumutat şi le-am citit. De fapt el le-a luat de pe raft şi mi le-a întins, zâmbind, cică “astea-s cărţi de mine”. Mda, amândouă aveau ceva cu moarte prin titlu. :)) Nici o problemă, mi-am zis, nu mi se-ntâmplă nimic dacă-i mai las pe clasici deoparte şi citesc şi ceva literatură contemporană.

Am început cu “Gustul morţii” a lui P.D. James pentru că era mai scurtă. :) Ciudat, la început eram convinsă că P.D. James e un autor, dar de fapt e o ea, Phyllis Dorothy James, lucru ce l-am aflat după un search pe google.

Încă de la primele pagini, atmosfera greoaie de mister te apasă.


“The bodies were discovered at eight forty-five on the morning of Wednesday 18 September by Miss Emily Wharton, a sixty-five-year-old spinster of the parish of St. Mathew’s in Paddington, London, and Darren Wilkes, aged ten of no particular parish as far as he knew or cared. This unlikely pair of companions had left Miss Wharton’s flat in Crowhurst Gardens just before half past eight to walk the half-mile stretch of the Grand Union Canal to St. Mathew’s Church.”



Oh da, e cu siguranţă o carte de atmosferă, fără doar şi poate. Acţiunea se petrece în Londra şi îl are în centrul atenţiei pe inspectorul de poliţie Adam Dalgliesh şi asistenta lui, Kate Miskin, care investighează moartea a doi oameni cu gâturile retezate într-o mică biserică din Paddington. Ciudat este faptul că un mort e vagabond alcoolic, iar celălalt, Sir Paul Berowne, baronet şi fost ministru de curând retras, ceea ce stârneşte curiozitatea cititorului de la bun început. Pe tot parcursul dificilelor investigaţii, l-am iubit pe Paul Berowne – despre care am aflat progresiv totul – şi i-am urât familia. :))

Îmi plac foarte mult interogatoriile lui Dalgliesh şi metodele prin care descoperă dacă un suspect minte sau nu, precum şi pasiunea autoarei pentru arhitectură şi amenajările interioare ale caselor, şi fascinaţia ei pentru Londra, văzută prin ochii personajelor. Chiar dacă e a 10-a carte (cred) din seria cazurilor lui Adam Dalgliesh, are o acţiune de sine stătătoare şi ajunge să placă şi fără să fi citit şi celelalte cărţi, dar, cel puţin eu, aş fi curioasă să o fac fiindcă “Gustul morţii” e cu siguranţă o carte pe gustul meu. :D =))

Apoi am citit prima carte a lui John Grisham, “…Şi vreme e ca să ucizi”. De John Grisham ştiam doar că e autorul celebrului “Cazul pelican”, a patra lui carte, pe care-am să ajung s-o citesc cândva. Deocamdată pauză cu poliţistele, mă întorc la atmosfera mea britanică. :))

John Grisham e american absolvent de drept, deci acţiunea cărţii se petrece în Mississippi, unde o fetiţă de culoare, de 10 ani, e violată de doi indivizi albi, beţi, iar tatăl fetei se decide să facă singur dreptate. Deşi rasismul părea demult dat uitării, în scenă intră Ku Klux Klan-ul, ambiţiile politice, presa, iar sudul Statelor Unite se încinge din nou. Cartea descrie, de fapt, un proces care-l are în centru pe avocatul apărării care încearcă să-şi salveze nu numai clientul, ci şi pe el însuşi.

“You pick the right jury and you walk. If the D.A. picks the right jury, you get the gas. It depends strictly on the jury, and in this county you can pick the right folks. People are tired of raping and robbing and killing.”

“The men talked about niggers in general, and chewed Red Man and sipped whiskey, and reminisced about the other days when niggers knew their place. Now they were just pampered and protected by the government and courts. And there was nothing white people could do.”

Povestea e foarte bună, m-a ţinut pe jar până la ultimele pagini; stilul în care e scrisă este destul de simpluţ, pe alocuri plin de umor, aşa că lectura curge, iar curiozitatea creşte direct proporţional cu numărul de pagini citite (adică vreo 600, dar merită). :) La sfârşit am fost chiar tentată să vărs o lacrimă, dar m-am abţinut. :))

I definitely need an e-book reader.

Payback Time

Posted on by
4
Aşa se numeşte concertul la care am fost alaltăieri, cu Guerrillas “în rolul principal”, şi cu Loudrage şi Cryptal în deschidere. Pfu, de menţionat ar fi faptul că am ieşit cam şifonată nu doar fizic de acolo (nimic grav, veşnicul gât ruginit şi spate care scârţâie), ci şi… mă rog, nişte chestiuni mai personale. Adică ceva de genul… puteam să walk out with a bf, dar unul era cu breloc şi celălalt cu morcov în fund. Şi punct. :))

Loudrage

Băieţii ăştia cântă “groovy death metal”. Sau aşa spun ei. Mie, din păcate, mi-a scăpat partea cu “groovy”. :)) Dar cântă destul de bine, iar show-ul pe care l-au făcut a stârnit multe zâmbete, toată lumea era destinsă.

cei trei muşchetari :)


Nu mă pricep la death metal, nu-s mare fană, dar mi-a plăcut ce-am auzit; cu toate că solistul era cam răcit şi vocea nu-l favoriza foarte mult, totul s-a compensat prin show. Am văzut basist întins jos pe scenă la Subscribe, în deschidere la Deftones, însă de-atunci, nimic. Ieri am văzut la Loudrage, în schimb, chitarist, basist şi solist în poziţii asemănătoare. :)) E destul de greu să cânţi şi stând vertical în două picioare, aşa că nota 10 pentru prezenţă scenică.

Molester :)


Hmmm… despre solist aş putea spune că… well, rule number 1: dacă nu te cheamă Cornel şi nu eşti solist la Guerrillas, nu te urci beat pe scenă. :))) Sau măcar încearci să bei bere fără să verşi pe tine, sau dacă faci asta, măcar şterge-te pe faţă, m’kay ? :)) Oricum, la dialog cu publicul nu l-a bătut nimeni în seara aceea, a fost demenţial, scotea perle după perle. Cea mai tare a fost “Piesa următoare este despre o târfă.”, la care trebuie să recunosc c-am izbucnit într-un râs isteric. Să nu mai pomenim de momentul culminant, în care a râgâit la microfon în timp ce-şi freca burta. =)) Deplasat, dar amuzant.

oh, how charming :>


Cum a zis şi Vlad, datorită show-ului pe care-l fac, s-ar putea să ajungă departe, dar pentru asta eu zic că nu e suficient să lucrezi cu Pest Records. Ca trupă se încheagă foarte bine, sună aproape de perfecţiune (şi-s 100% convinsă că ar suna mult mai bine cu o sonorizare ca lumea şi un solist sănătos), iar în rest nu prea ai ce le reproşa. De ţinut minte şi de urmărit. :)

Cryptal

După recitalul celor de la Loudrage au urmat Cryptal, trupă de black metal (cu influenţe grindcore, aş putea adăuga), iar rockerii mei m-au părăsit în primul rând şi au mers la plimbare. :)) Grungers, la ce mă aşteptam ? Eu am rămas şi bine-am făcut. A venit şi Liviu de la spAZ să-i facă galerie lui “Toader”, care cânta la ritmică. :))

cum era ? oh da, Toader the unholy =))


Totul e mai mult decât în regulă în trupa aceea, mai ales Toader şi Cătă, celălalt chitarist, sunt geniali.

Cătă în bluză cu Burzum \m/


Singurul lucru deranjat e vocalul. :)) Nu ştiu dacă încearcă să-l imite pe Varg de la Burzum, dar cert e că scoate nişte sunete muuult prea ascuţite, asta când nu growluieşte neînţeles de nimeni. Nu e numai o părere personală, pot să citez şi din clasici: “Când cântă Cryptal, toţi liliecii din Harghita şi Covasna migrează spre Mureş”. =)) Nu pot trece peste gluma asta, n-am să pot niciodată. :))

Batman ? :))


Oricum, trebuie să mă închin pentru prestaţia chitariştilor, şi pentru cover-ul Paradise Lost, ce, instrumental cel puţin, a sunat 1 la 1 cu orginalul, şi a reuşit să mă facă să simt ceea ce simţeam şi când i-am văzut live la Bucureşti.

Guerrillas

Cred că nu mai au nevoie de nici un fel de prezentare, la cât am scris despre ei anul trecut. Au un nou chitarist, Adi “OQ”, un tip cu dread-uri ce respectă calibrul trupei. :) E stângaci şi nu şi-a schimbat ordinea corzilor, ceea ce-l face foarte interesant; eu încă nu pot pricepe cum poate cânta de jos în sus. :)) Oricum, e inutil să menţionez cât de bestial pot să sune cu doi chitarişti. Au dat, ca de obicei, totul din ei, a fost un show pe cinste. Surpriză, Commandate era sober, cum nu l-am mai văzut niciodată, ca dovadă că m-a recunoscut şi m-a salutat. :)))

the sweat, the sweaty :)

two for the sound


Jenci, bateristul, m-a impresionat de data asta foarte tare. :) Avea mănuşi să poată apuca beţele mai bine, gâfâia şi transpira, făcând pedala dublă să fie mândră că era călcată în picioare de un asemenea toboşar. :)) Nici Norbi nu şi-a pierdut îndemânarea, la percuţie, iar maieul acela mereu reuşeşte să atragă priviri fugare din partea domnişoarelor. Eu, în schimb, admiram pletele lui Sergiu, ca de obicei. :))

I mean, what’s not to admire ? :D

zeh playlist

2/3 din rockerii mei. :) Cotoară i-a văzut prima dată şi a rămas plăcut impresionat


Sergiu e adorabil; to quote Kramer: “Ai venit să-l fotografiezi pe cel mai adorabil thrasher ?”. Oh da ! :)) Totuşi, sper ca data viitoare să fie timp/loc/ocazie şi de o tură de huguială. There is nothing like a teddy bear hug. :)

Concertul s-a încheiat cu “Gotta Go”, cover după Agnostic Front, ce iar mi s-a părut că a sunat mai bine ca niciodată, asta după ce, în prealabil, a avut loc şi nelipsitul wall of death, la îndemnul lui Commandante. Mi s-a părut că poporul rockist e cam anemic, sau poate trăiam doar nostalgia Peninsulei. :) Oricum, Guerrillas – doar laude, nu am nimic de reproşat. Way to go, guys. Aştept cu nerăbdare albumul lor, o să fiu printre primii cumpărători. Apare până în vară şi va fi însoţit de un turneu. Eu vi-l recomand cu cea mai mare căldură, nu puteţi să rataţi Soulfly-ul României, sunt unici. :)

Marţi, 13

Posted on by
4
Nu. Nu sunt superstiţioasă. Nu cred nici în destin, nici în noroc, nici în… completaţi voi spaţiul lipsă. :) Totuşi, azi a fost o zi foarte departe de normalitate. :))

Trezirea la 5:30 AM. La 6:30 eram în staţie cu Ioana, aşteptând 23-ul. Eu? În geaca de primăvară, strigând “LIBERTATE” şi stârnind râsul câtorva oameni mai puţin somnoroşi. Ioana? Prefăcându-se că nu mă cunoaşte. :)) A venit şi 23-ul; am mers tot drumul cu un bărbat ce-mi adulmeca părul lângă mine şi cu Ioana stând cu spatele la mine/noi ca să poată râde.

La şcoală, cele mai plictisitoare ore de pe faţa pământului… fizică şi info. Nu ştiu la care am moţăit mai tare, cert e că înainte de geogra ne-am dezmeticit bine. Am o colegă… hm, cum să-i spun, aşa, mai ciudăţică, fără prea mulţi prieteni sau colegi cu care se înţelege bine. În pauza aceea a intrat în clasă cu telefonul în mână, plângând în hohote. Noi toţi “WTF, mate?”… stăteam şi ne uitam ca proştii. Colega-şi ia ghiozdanul, nu zice nimic, plânge-n continuare şi pleacă acasă. Noi ne uitam unii la alţii, ne-ntrebam cine-a murit, dacă s-a despărţit de iubit, nu nu, e prea orgolioasă să plângă din nimic, dar atunci ce-a păţit ? Cotoara: “I-o expirat creditu’, mă ! O sunat la 333 şi NUUUUU *uueaah*”, la care noi ne-am pus pe un râs cu lacrimi, isteric şi de neoprit, de se zguduia toată clasa şi inundaţiile erau pe punctul de a şiroi din cauza lacrimilor. :))

În drum spre casă am nimerit în 23-u’ lui Libi. Din păcate, Libi e încă în concediu, conducea colegul lui, australopitecul. :)) Ioana se loveşte cu capul de ceva, se uită ce e, după care…
Ioana: “OMG Roxa, de când este un ecran în autobuzu’ ăsta ?!”
eu: “WTF ? Ce-i ăla şi de ce l-au pus ăştia aici ? Ceva nu-i în regulă azi, Siletina face investiţii în autobuze. Deşi-s inutile…”
Ioana: “Chiar…”
eu: “Tu simţi cât de bine miroase în autobuz ? Detergent ? Nu, că nu-i mai curat.”
Ioana: “Da ! Nici nu-mi mai vine să cobor. Dubios rău, totu-i schimbat pe 23 !”
*în background, un sunet de bătrân care-şi trage nasul, fornăitor, zgomotos şi dezgustător*
eu şi Ioana (în cor): “Neeeah !”

În drum spre poştă i-am dat bip lui Libi, m-a sunat şi mi-a explicat anomaliile de pe autobuzul lui. :)) Ce făceam noi la poştă ? Ah, no big deal, culegeam 3 x 5 kg de cărţi de la Jen. :)))) Mersi mult, Jen ! Ştiam cam ce greutate au coletele, de-aceea am adus-o pe Ioana cu mine, considerând că nu e nevoie de maşină, doar stau destul de aproape. În timp ce aşteptam ca tanti de la poştă să le aducă, am fost lovită de o revelaţie divină şi am început să cotrobăiesc panicată prin ghiozdan.
eu: “Houston, we have a problem.”
Ioana: “Ooook… ce ?”
eu: “Dacă ghiceşti, eşti tare.”
Ioana: “Ţi-ai uitat cheile !”
eu: “:D”

Mda, probabil efect secundar de la lecitină. :)) Era prea târziu. Şi aşa am fost nevoite să transportăm în braţe, cu schimbul, 15 kg de cărţi, până la Ioana, care stă mai departe de poştă decât mine. :)) Am ajuns cu apa curgând şiroaie de pe noi şi cu mâinile tremurânde, râzând şi apoi devenind serioase brusc, ca nişte instabile emoţional. Am vrut să sun la credit şi am izbucnit în râs, apoi m-am calmat şi am sunat-o pe Jen să-i mulţumesc de cărţi. Stupid me, am uitat să-i zic la mulţi ani, da’ am făcut-o la ea pe blog. :))

Pe la 3 PM a apărut şi muma acasă. Goodie, altă tură de făcut pe cărăuşii. :)) Ioana şi-a luat şi câinele cu ea.
eu: “Eşti sigură ? O să te tragă şi ai 6 kg în mână.”
ea: “Stai liniştită.”
*după vreo 50 de metri, în care era să cadă de vreo patru ori*
ea: “OK. Bad idea.”

Am avut timp doar să mă schimb şi să pornesc iar pe drumuri, târâtă de Ioana prin magazine să-i cumpere prietenului cadou de Valentine’s (FOR FUCK’S SAKE !!) şi apoi prin alte părţi ale cartierului. La 7 am ajuns acasă, extenuată. :)) Coletele cu cărţi stau într-un colţ de cameră şi aşteaptă să fie deschise… eu am avut putere doar să fac un duş şi să zac în pat.

Mâine trezirea la 5:30 AM. Mă-ntreb ce-o să se mai întâmple… Mi-am pus cheile în ghiozdan, just in case… :)))

Woo-hoo :D

Posted on by
2
Ziua de azi a început prost. Foarte prost. Tot felul de gânduri macabre şi nişte atacuri de panică, terminate cu concluzia că-s prea stresată şi antisocială-n ultima vreme. Sunt în vacanţă de o săptămână, imediat pot spune că s-a terminat vacanţa şi eu n-am ieşit cu rockerii mei deloc, ci am făcut doar plimbări diurne cu Ioana şi câinele ei, care de multe ori s-au terminat numai cu nervi. Şi pe HotSauce l-am refuzat când mi-a propus să ieşim. M-am izolat, m-am refugiat în muzică şi cărţi. Păcat că nici cartea pe care o citesc acum nu prea ajută.

Asta până când azi m-a luat cineva la privat şi… he (pentru că e un el) made my day. :)) Nu pot să zic mai multe pentru că nimic nu e sigur, dar s-ar putea ca târgumureşenii să aibă o mare surpriză din categoria concertelor, luna asta. :D Ehm, asta pe lângă concertul cu Guerrillas de pe 17. Goodie, acum am motiv să mă trezesc dimineaţa, am pentru ce supravieţui încă vreo două săptămâni. :D Şi nu, nu exagerez.

English writers FTW !

Posted on by
4
Ieri am terminat de citit “Călătoriile lui Gulliver” a lui Jonathan Swift şi rămân, pentru a mia oară, extrem de plăcut surprinsă de aceste opere clasice ale englezilor (deşi Swift e irlandez, ştiu, dar tot acolo se încadrează).

Orwell o declară una din cele 6 cărţi ce nu ar trebui să lipsească din biblioteca nimănui, pe bună dreptate. “Călătoriile lui Gulliver” este o satiră şi o parodie la adresa defectelor fiinţei umane, precum şi la adresa cărţilor de călătorii din acele timpuri.

Cartea e împărţită în patru părţi ce coincid cu patru călătorii făcute de Gulliver în locuri nedescoperite până atunci de oameni, dar în care ajunge în mod aproape identic şi din care pleacă aproximativ la fel, ceea ce a constituit şi un punct slab al romanului, din punctul meu de vedere. În prima călătorie, cea din Lilliput, el ajunge să fie capturat de nişte omuleţi ce nu au mai mult de 15 cm înălţime. Descrierile păţaniilor din primele pagini sunt de un umor delicios, ce m-a făcut uneori să izbucnesc în râs imaginându-mi ridicolul situaţiei; astfel pot să spun că am prins şi gustul cărţii. Războiul dintre regatele Lilliput şi Blefuscu reprezintă conflictele dintre Anglia şi Franţa, respectiv dintre catolici şi protestanţi. Autorul ridiculizează, prin precauţia locuitorilor din Lilliput, solicitudinea exagerată cu care miniştri din timpul lui George I se prefăceau că-l apără pe rege împotriva comploturilor iacobiţilor. Las alte asocieri pe seama celor care ştiu mai multă istorie decât mine. :)

Cea mai controversată călătorie este ultima, din ţara houyhnhnmilor, care nu sunt altceva decât nişte cai raţionali ce au în subordinea lor o mulţime de yahooi (ca să ştiţi de unde vine termenul :)) ), nişte creaturi hidoase, foarte asemănătoare cu omul. În această parte, ironia, dispreţul şi înverşunarea lui Swift împotriva naturii umane este evidentă. Întreaga ultimă parte a cărţii este presărată cu pasaje pe care le-am subliniat şi le-am considerat absolut geniale, cu toate că mulţi critici le consideră un început clar al problemelor mintale de sănătate ale lui Swift.

“For example, if my neighbour has a mind to my cow, he has a lawyer to prove that he ought to have my cow from me. I must then hire another to defend my right, it being against all rules of law that any man should be allowed to speak for himself. Now, in this case, I, who am the right owner, lie under two great disadvantages: first, my lawyer, being practised almost from his cradle in defending falsehood, is quite out of his element when he would be an advocate for justice, which is an unnatural office he always attempts with great awkwardness, if not with ill-will. The second disadvantage is, that my lawyer must proceed with great caution, or else he will be reprimanded by the judges, and abhorred by his brethren, as one that would lessen the practice of the law. And therefore I have but two methods to preserve my cow. The first is, to gain over my adversary’s lawyer with a double fee, who will then betray his client by insinuating that he hath justice on his side. The second way is for my lawyer to make my cause appear as unjust as he can, by allowing the cow to belong to my adversary: and this, if it be skilfully done, will certainly bespeak the favour of the bench.”

Mie, personal, mi-a plăcut extrem de mult şi am citit-o foarte repede, roasă de curiozitate şi savurând înzecit fiecare ironie a lui Swift. Totuşi, nu o recomand marilor amatori de liniuţe de dialog, pentru că această carte nu conţine niciuna. :)

Banalităţi

Posted on by
12
Am ajuns azi la trista concluzie că mi-ar trebui cam 20 de milioane de lei vechi să-mi pot face “plinul” cu tot ce consider eu că mi-ar trebui în momentul de faţă. 9 milioane s-ar duce din start pe un iPod nano, negru sau roşu, iar de restul mi-aş lua un sac de cărţi (cred c-ar trebui să-ncep să-mi fac listă), aş pune din ei deoparte pentru festivalurile din vară, şi mi-aş lua foarte mulţi cercei adorabili de aici. :) Îmi plac enorm, nu mai ştiam articula cuvintele când am dat la Ionuca de ei. :)) Puncte forte: partea de introdus în ureche e de argint (numai bine pentru pielea mea hipersensibilă ce nu suportă altfel de metale în afară de cele preţioase), sunt făcuţi de mână şi cu multă dragoste :D, şi sunt coloraţi, deşi probabil eu nu m-aş avânta la albastru şi galben, nu de alta, dar nu am la ce-i asorta. :))

Am câteva alocaţii neatinse (în traducere liberă, două) şi nu prea ştiu ce să fac cu ele, mi-e ciuda că-s bani puţini şi, prin urmare, mai aştept. :))

Mi-am luat cea mai frumoasă eşarfă posibilă, e maronie şi pufoasă şi se asortează cu geaca şi ghetele. Din păcate, nu merge la tricourile mele negre ce le port deasupra bluzelor de corp, aşa că o folosesc strict pe post de fular. :)

Ieri a nins mult şi n-am scos nasu’ afară, în schimb încerc să introduc cu forţa ceva biologie în mine… şi de mâine, mate, promit. Da da, română şi geogra pe lângă ele. O să înnebunesc…