Am o problemă. Sunt mult prea orgolioasă şi urăsc tot ce mi se-ntâmplă din cauza asta. Nu în sensul că am un ego exorbitant, nici nu se pune problema, acolo stau chiar prost; nu e nici măcar o vanitate nejustificată, ci o voinţă de fier asemănătoare cu încăpăţânarea, însă cu rădăcini nocive. Se manifestă de când eram mică şi simţeam că a spune “te rog frumos” sau “mulţumesc” sunt dovezi de slăbiciune, nicidecum manifestări de politeţe şi de bun simţ. Din fericire, lucrurile minore s-au ameliorat, însă am un comportament găunos şi fără ele.

Pot pierde prietenii de o viaţă din cauza unor certuri, dacă cealaltă persoană e la fel de orgolioasă ca şi mine. Niciodată nu voi ceda prima, niciodată nu voi face primul pas spre împăcare, cu toate că ştiu ce pierd. Salutări Mediaşului cu ocazia asta (mi-e dor de tine şi-s proastă, şi ştiu că ai renunţat demult să mă citeşti, probabil te indispun – nu te condamn), pentru că da, orgoliul ESTE un derivat al prostiei.

Cred că tot din orgoliu refuz să dau mai multe detalii pentru a nu mă simţi şi mai slabă decât mă simt acum fiindcă am scris toate astea aici. Momentan am un suflet difuz, chinuit de autocontrolul impus de propria mea mândrie pe de-o parte şi de regrete pe de altă parte.

În primul rând mă gândesc la promoţii. Mai mulţi colegi au fost cu ideea să facem ceva cu o temă de messenger. La început mi s-a părut originală ideea, apoi mă gândeam cât de penibil am să mă simt dând cuiva o asemenea promoţie. Nu că ar fi aşa de multe ocazii de a mă simţi astfel, de vreme ce mi-am comandat doar 30 de bucăţi (adică cele mai puţine, cred, faţă de alţii cu sute), dar totuşi… Nu, nu am nicio idee mai bună care să nu pară banală faţă de revelaţia cu messu’, aşa că mai bine mă fac mică şi stau în banca mea. Totuşi, dacă ar fi inteligenţi, colegii mei ar putea scoate chiar o chestie drăguţă de acolo (aici da, am idei, dar tot prefer să tac). Însă, având în vedere cine se ocupă de promoţii, tare mă îndoiesc că va fi aşa. :)

Apoi ar fi pozele de promoţie. Ioana s-a vopsit, s-a dus la coafor, apoi la un profesionist şi s-a întors cu 84 de poze geniale din care poate să aleagă. Pe altă colegă am văzut-o cu un geamantan plin de haine, pregătită de photo session. Eu stau şi mă scarpin în freza mea ciufulită… WTF ?! Să mă duc la un fotograf ? Să-mi spună să stau în mii de poziţii penibile şi cu sute de grimase vesele şi eu să mă simt uber aiurea ? Mie abia îmi place o poză pe lună, din cele care mi le fac eu, şi eu măcar ştiu ce-mi place. Nu-s fotogenică, nu am ce arăta şi punct. Oare dacă estompez puţin telefonul e bună poza din profil ? Ajunge una ? E bună chiar dacă am o faţă naivo-dezgustato-chinuită şi nu zâmbesc ? Ah, urăsc clişeele, şi pun pariu că tot acolo voi ajunge, împinsă de la spate de cutare şi cutărică. OK, să presupunem prin absurd că da, mă duc la un profesionist. Cu părul meu rebel tot va trebui făcut ceva, adică ori bigudiuri, ori ondulator, ori aparat de întins, plus fixativ, spumă sau gel, sau ce pana mea se mai foloseşte, adică tot felul de produse şi aparate ce le-aş refuza cu desăvârşire. The horror, the horror. :(

Să încep să mai spun de banchet, de rochii şi pantofi cu tocuri (OMG !! eu nu ştiu umbla cu aşa ceva şi nici n-am să învăţ !), când tot ce mi-aş dori ar fi nişte adidaşi, blugi şi unul din tricourile mele vechi şi negre ? Nu nu, nu mai pot gândi, mă apucă o disperare cruntă. Noroc că e total nesemnificativă când o aşez frumos lângă sora ei mai mare, cea provenită din motive legate de bac.

We don’t need no education… *hum hum hum*