Monthly Archives: April 2007

Bistriţa is metalcore :D

Posted on by
7
M-a întrebat astăzi cineva, în jurul orei 9 AM, dacă nici eu nu pot dormi. Pe naiba, dac-aş fi lăsată, aş dormi 9 ore peste 9. Dar nuuu… familia se află în shopping mode. Desigur. Îmi leg şireturile apatic, apoi mă scandalizez când ai mei vor să şi conduc prin oraş, dar în cele din urmă trag aer adânc în piept, îmi dau ochii peste cap, îmi zic în sinea mea: “Please, God, an aneurysm” şi pornim la drum.

Dacă-mi spunea cineva cu un sfert de oră înainte că o să-mi petrec jumătate de zi prin Bistriţa, i-aş fi râs în nas. Din fericire, industria textilă din metropola mea cu economie înfloritoare tinde spre 0 (da, da, ştiu că la geografie se învaţă cu totul altceva – education is bullshit), aşa că în câteva minute totul era hotărât, nu înainte de a face o oprire pe la rude. De observat că văru’ ăla micu’ (eu minus cinci ani) ştie face cafea, iar eu nu. Ah, şi de la văru’ cel mare (eu minus patru ani) am învăţat o poezie tare drăguţă: “Little birdie in the sky / Dropped a poopie in my eye / Me no sad, me no cry / Me just happy cows can’t fly”. Imaginaţi-vă totul rostit pe cel mai blazat ton posibil, iar apoi imaginaţi-vă una bucată Roxa izbucnind instant în râs isteric, cu ochii încă mijiţi de somn.

La scurt timp eram pe bancheta din spate, la drum. După atâta timp de sufocat în cenuşiul cotidian al oraşului, eram în maşină, cu un zâmbet tâmp şi pierdut pe faţă, privind la cer, privind la câmpul verde crud, privind în zare, privind în mine şi simţindu-mă relaxată, fericită. Roadtrips FTW… chiar dacă sunt făcute cu un scop anume.

Bistriţa… păi Bistriţa e metalcore, clar. Mă dau jos din maşină, trece pe lângă mine un pletos cu tricou Ektomorf. Holy cow, am citit despre bistriţeni că-s minunaţi la concertele formaţiilor ce cânta .*core, dar să mai mergi câţiva paşi şi să vezi altul cu tricou Hatebreed a fost prea mult. :)) După ore bune de ameţit printr-o singură imensitate de magazin, cu sute de stive colorate şi care mai de care mai strategic plasate pentru a-ţi provoca iluzii optice dătătoare de dureri de cap, am cumpărat cele mai dulci şi mai zemoase mandarine din lume şi am pornit înapoi. Aceeaşi relaxare, aceeaşi stare de bine general.

Până la plăcuţa trilingvă de la intrarea în oraş. O să văd vreodată toate denumirile de pe ea ?

Later edit -> Cică astăzi n-ar fi trebuit să se scrie nimic pe bloguri, în memoria victimelor de la Virginia Tech. Oops ? Nu oops. Chestia asta a fost inventată de americani, bănuiesc. Poate o s-o respect când vor face acelaşi lucru pentru victimele din Irak. Acolo încă mai mor oameni. Sute de oameni.

Roşu + gri = <3

Posted on by
5

Şi a trecut, din păcate. :)


Totul a început cu mine în întârziere, ca de obicei. Când o să ajung eu la timp undeva, o să se pogoare sfântu’ duh pe pământ. De rezervare habar n-aveam; când am ajuns la Teatru, Vlad mi-a zis să fac cumva să intru, invocând posibile pile, ca să poată intra şi Braşo cu rezervare, dar Atika era singur şi făcuse două rezervări, deci până la urmă totul a ieşit perfect. Totuşi, am aflat că eu eram pe listă cu un loc rezervat, ce i l-am cedat lui PJ [pee-jay], aşa cum îi voi spune de acum înainte marelui fan Pearl Jam ce l-am cunoscut aici, long live last.fm. De fapt, m-am prins că nu e ceva weirdo care se uită ciudat la mine doar după ce am văzut că are un foarte mişto tricou bej imprimat cu “Pearl Jam” splashuit, scris cu negru, şi am făcut legătura. :))

Am stat în faţă tot datorită lui Atika, ce mi-a ţinut loc lângă el. Sala arhiplină, lumea stând nu numai pe scaune, ci şi pe jos, întinşi din spate până în faţă, cald şi întuneric, Atika înjurând lumina slabă, nepotrivită pentru poze, Luna Amară înghesuiţi într-un colţişor, cu Răzvan şi Sorin mai în spate decât Mihnea, Nick şi Vali, ce mai, atmosferă de acustic în Teatru 74. :)) Până ce Nick nu a spus la microfon că locul e unul foarte special, m-am temut să nu le placă… inutil, se pare. :D

Aş fi zis că ştiu Luna Amară like the back of my hand până la concertul acesta, de la mod de gândire la gusturi muzicale şi la vieţi personale, dar mă bucur să nu am dreptate. :) Au reuşit să mă surprindă din nou, şi nu doar muzical, acolo unde, cel puţin din punctul meu de vedere, sunt constanţi în a da ce-i mai bun din ei. :) După trei piese pe care le cunoşteam deja, şi anume “Lume oarbă”, “Albastru” şi “Dowtown Jesus”, aceasta din urmă în varianta acustică sunând foarte light, foarte dulce, dacă pot spune aşa, au fost multe altele pe care le ascultam pentru prima oară, din care vreo două nici nu-mi închipuiam să le aud live vreodată. :)

frontmen trio :)


“Hunt The Wire” e o piesă de pe albumul ce va apărea în toamnă, adică una din cele care pe mine mă vor obseda, din câte observ, având în vedere că partea instrumentală e axată pe un sound foarte dreamy. Despre “Into Another” am mai scris că e genială, dar ţin să precizez că nu mai aveam stare pe scaun auzind-o, fiind o acustică ritmată şi destul de energică, aş spune. “Unghii de drac” şi “Kill The Dancer” au fost alte două piese noi, iar Nick şi Mihnea au spus că le-au mai cântat doar o singură dată până atunci, acum o săptămână, la Cluj, ceea ce ne-a făcut să ne umflăm în pene. :))

“his fluffiness” s-a tuns :)


Un prim moment interesant a fost acela în care Mihnea a cântat “Ciudat”, după ce în prealabil şi-a aprins o ţigară (dezvirginând astfel, cred, aerul din Teatru 74), cântând şi trăgând nonşalant câte un fum, aşa cum impune şi ritmul lejer al melodiei. :)) “Mara”… altă minunăţie de piesă, cântată de data asta de Nick, şi-a făcut intrarea în timpanele mele spre sfârşit, încântându-mi auzul. Nici până în ziua de astăzi nu am avut curajul să-l întreb pe eul poetic făgădarian despre povestea din spatele piesei, deşi am avut ocazia de atâtea ori. Next time, next time, as usual.

fără aluzii politice la acustic :)


Al doilea moment de wtf-Mihnea-singur-pe-scenă a fost coverul după Gary Jules – “Mad World”, foarte, foarte reuşit, de altfel; trebuie să recunosc că primul “And I find it kinda funny, I find it kinda sad, the dreams in which I’m dying are the best I’ve ever had” a fost chiar touchy, chiar şi pentru o insensibilă ca subsemnata, care în alte situaţii nu ar pleca urechea la asemenea softies-uri. :) Alt cover a fost după R.E.M. – “Bang And Blame”, ce a ieşit perfect, dar cel mai emoţionant a rămas, totuşi, “Street Spirit” după Radiohead; elementul de noutate ce-l aduce trompeta m-ar face să spun chiar că live, piesa face concurenţă variantei de album Radiohead, pentru că nu am cum să-i compar de la egal la egal, neavând încă privilegiul de a-i vedea pe Yorke & co. live. Not yet. :))

the keeper of teh dreamy sounds :D


Alte trei piese noi ce mi-au plăcut enorm au fost “Dead Ends”, “Flood Moses” şi “Growing Space”. Dacă vă uitaţi puţin la mai sus, în dreapta, pe pagină, o să vedeţi la “About” o noutate, nişte versuri. Sunt din “Dead Ends” şi mi se par geniale, dovada clară că Luna Amară în engleză se poate ridica la nivel internaţional. Mihnea e impresionant pe piesă, cântând în adevăratul sens al cuvântului, cu tot felul de inflexiuni vocale ce sună demenţial. “Flood Moses” e o piesă de-a lui Nick, “eu nu ştiu exact ce-a vrut să spună el acolo” – am încheiat citatul din Mihnea. :)) Eh, poate ştiu eu. ;) Îndrăznesc să-mi dau cu părerea că ar fi vorba despre… inundaţii, da. :)) Perioada inundaţiilor din 2005 a coincis cu perioada în care eu am dat pe net de Nick, şi cu ce nick intra atunci ehm… Nick ? Da, exact, şi aşa s-au pus sinapsele mele în mişcare, plus că şi în piesă, sau atât cât am reuşit să înţeleg/reţin din ea, e vorba tot despre apă. :) Momentan nu mă duce mintea să fac alte conexiuni, poate o fi totul la nivel metaforic şi nu-mi dau seama. Se va afla pe parcurs. :)

“Growing Space” a fost o piesă la care am rămas perplexă. I can run, I can hide, but I can’t escape. :)) Era vorba despre oameni care ajung să ţină unii la ceilalţi… de la distanţă, fără măcar să se fi cunoscut (a zis Nick, nu eu), iar problema era pusă cam în felul următor: “By myself I’m spinning, growing space and dreaming of you”. No comment. Pe “Din valuri ard” nici măcar nu s-a simţit lipsa saxofonului lui Iordache, din contră, erau momente-n care mă întrebam de unde naiba mai iese şi sunetul ăsta, etc. Absolut genial.

Apoi au dispărut, iar sala îşi cerea drepturile. Cu toate că a avut loc o discuţie între public şi Mihnea, în care am fost informaţi de ce nu se ţin electrice-n Teatru, şi anume deoarece există riscul să se rupă podeaua cu noi, acest lucru nu i-a oprit să tropăie, să bată ritmic din palme şi să strige “luna luna luna luna”. :)) Yes, we’ve missed them.

după “Gri dorian” s-au mai potolit


La bis au cântat “Gri dorian” şi “Roşu aprins”, adică “roşu + gri”, cum scrie pe playlist-ul ce-l am acum în faţă. :) Încă de la “Gri dorian”, sala era în picioare, iar varianta psihedelică a melodiei a înnebunit pe toată lumea, totul domolindu-se însă cu “Roşu aprins”, melodia ce a pus şi punct concertului.

But the night was young and there was plenty of beer. :)) Afterparty-ul a fost o experienţă “traumatizant de mişto”, ca să citez din clasici. :) Pe scurt – Nick dă huguri la fel de strânse ca-ntotdeauna, Mihnea şi Sorin sunt doi oameni extrem de funny pe care trebuie să-i cunoaşteţi, Roxa reuşeşte şi în stare de ebrietate să fie suficient de “plină de viaţă” să impresioneze una bucată Alexandra, actriţă la Teatru, Horaţiu Mălăele şi nuditatea pe scenă, precum şi bacul, nu sunt subiecte de discutat după bere :)), Mihnea and rocking chairs just don’t mix :), “te voi masacra, voi veni pe strada ta” e noul cover după Iris al lui Mihnea, “Porch” şi porci sunt două lucruri total diferite :))), Tuborg Strong iz ma’ friend, so is Dome who provided teh schitt (data viitoare eu fac cinste), PJ are cei mai rotunzi ochi şi cele mai mari şi frumoase pupile pe care le-am văzut vreodată, and so on, and so on… :) Mi-e ciudă că Strong-ul tot Strong rămâne şi sunt o mulţime de poante de care nu-mi mai aduc aminte, oricât m-aş chinui, dar sper să-mi spăl păcatele cu două poze. Errr, dacă nu era Paul să mă tragă de mânecuţă, uitam că am aparatul la mine, într-atât am fost de absorbită de concert. :))

cred că-i trendy să te strâmbi la mine, Mihnea făcând acelaşi lucru in no time. uber funny. =))

Mihnea holding the wine as if it was the holy grail


Sunt împăcată, sunt mai liniştită de la concert încoace, pot trece mai uşor peste anumite lucruri. Luna Amară vindecă, înainte de toate.

Planuri

Posted on by
6
În mintea mea începe să se deseneze prematur o hartă pentru vara asta şi, din păcate, va fi valabilă doar dacă iese totul bine. Aşadar, în cel mai fericit caz, “harta” va arăta cam aşa: Sepultura în 12 iulie la Bucureşti, dacă se va confirma oficial, Peninsula la sfârşitul lui iulie, Sziget la începutul lui august, FânFest la sfârşitul lui august şi Stufstock la începutul lui septembrie. Dacă lucrurile nu vor merge foarte smooth, promit să-mi iau cărţi de toţi banii strânşi şi să mă izolez în camera mea pentru tot restul verii, evitând până şi Peninsula care e, vorba aia, la mine-n ogradă.

Dar să revenim la lucrurile frumoase. :D Aşadar, Sziget 2007, Ungaria, insula Obudai, ediţie aniversară de 15 ani. Anul trecut, după ce-am pierdut cu lacrimi în ochi Radiohead, mi-am jurat că anul ăsta o să fac tot posibilul să merg. Asta a însemnat, până acum, multe vineri şi sâmbete petrecute acasă pentru a nu irosi banii pe bere, multe cărţi şi alte mici delicii necumpărate (plus unghia-n gât) şi două luni de zile de mers fraudulos cu autobuzul, de chin continuu şi gâturi lungite în vederea identificării posibililor controlori. Iar de-acum înainte, înseamnă trezit la 5 dimineaţa şi mers pe jos 8 km/zi, 40 km/săptămână şi… mi-e groază să mai fac o înmulţire. :) Nu mi-e uşor deloc, dar la Sziget vin Tool. Şi Nine Inch Nails, şi o groază de alte nume impunătoare, dar… Tool. Pentru ei mă zbat, pentru ei îmi aud “luptă, Roxa!” dimineaţa când ajung roşie şi sfârşită la şcoală, prăbuşindu-mă pe scaun. Tool keeps me going right now. :)

Am tot citit şi răscitit pe net o mulţime de lucruri şi mi-am dat seama că n-o să-mi fie prea uşor să supravieţuiesc pe-acolo. Sunt atâtea concerte, atâtea lucruri de făcut, artshow-uri, baruri, teatru, fotbal, parapantă, cinemauri, Budapesta la o jumătate de oră, ce mai, e de vis, n-o să mai dorm niciodată. :)) Plus că, din câte văd, nu e ca la Peninsula, cu camping spot şi plimbat prin caniculă de la corturi la scene până-ţi vine acru, ci poţi să te instalezi oriunde, atâta timp cât ai brăţara care dovedeşte că ţi-ai luat abonament pe toate zilele. 7 zile, raiul pe pământ. Aşa că, problema cu igiena fiind rezolvată de cabinele de duş presărate pe toată insula, singurul inconvenient rămâne limba, care, deşi stau în Tg. Mureş de 20 de ani imediat, nu prea s-a lipit de mine. :)) Dar la naiba, sunt sigură că pot să arăt cu degetul dacă vreau să-mi cumpăr ceva. :)) Aaargh, abia aştept să-mi iau bilet.

Revenind cu picioarele pe pământ…


Mâine extrasupermegauber aşteptatul concert acustic cu Luna Amară. Ce să zic, mă bucur imens că m-am trezit abia aseară să-mi fac rezervare, şi am făcut-o online, dar nu m-a sunat nimeni pentru confirmare. Oh who the hell cares, concertul ăla oricum n-o să înceapă fără mine, jur, o să-mi asmut rockerii pe lunatici să le fure temporar instrumentele. Sper să prind loc în faţă, e rău să fii mic.

Roxa: daca o sa vezi SMURD-u` misunand pe-acolo, culegand dinti si indreptand nasuri sparte, sa stii ca-s in fata.

:)) Acestea fiind zise, paaaaarteeeeeh. :D

Distopia salvează România

Posted on by
6
… de fapt, distopia asta m-a salvat pe mine de Paşte, şi trebuie să-i mulţumesc încă o dată lui __hell__ pentru asta. :)


“Ei, şi care va fi să fie mişcarea ?”

Totul s-a petrecut cândva aproape de miezul nopţii (nu, nu în noaptea de înviere, doi credincioşi ca noi nu şi-ar permite să-şi paseze asemenea blasfemii tocmai atunci :D). Până când a ajuns şi __hell__ înapoi acasă, eu citisem deja 3 pagini. Era totul clar. “N-am înţeles nimic, sigur e o carte bună.” :)) Am avut ceva probleme cu limbajul la început, recunosc, dar pe parcurs am memorat cuvintele sau le înţelegeam sensul din context. Nu a fost o lectură uşoară, într-o zi am reuşit să citesc doar puţin peste jumătate din carte, şi… nu e nici voluminoasă, nici în engleză. Dezamăgitor, Roxa, dezamăgitor… :))

Povestea e arhicunoscută deja, s-a mai scris recent despre carte şi, oricum, cred că toată lumea a văzut filmul, care mi se şopteşte în cască cum că ar fi “super horrorshow”. Urmează, e on my to download list. :D Pe scurt, este vorba despre Alex, un adolescent de doar 15 ani, prezentat în trei momente ale vieţii: alături de gaşka lui, împreună cu care jefuia magazine, “tolkaftea celaveki” sau “aplica bătrânul şi clasicul viol dievuştelor”, apoi în închisoare, unde ajunge fiind trădat de gaşkă şi după ce a omorât o bătrână şi, în cele din urmă, din nou în libertate.

Cea mai interesantă parte a cărţii este partea a doua, în care Alex este supus experimentului Ludovico; acesta constă în anularea liberului-arbitru al tânărului, după ce este obligat să vizioneze filme extrem de violente şi sângeroase, cele mai insuportabile fiind cele din lagărele de concentrare ale evreilor (uşor de imaginat motivul). În urma acestei terapii, Alex este incapabil să mai facă rău cuiva, preferând mai degrabă să fie lovit decât să lovească, fiindcă orice impuls violent îi provoacă instantaneu o reacţie de greaţă şi rău interior, disconfort fizic. Asocierea merge chiar mai departe, aceleaşi reacţii avându-le şi la audierea muzicii lui Beethoven, care până atunci îi încânta auzul.

Explicarea titlului vine încă din primele pagini, fiind totodată un fel de “preview” la ceea ce va urma în carte, şi anume manuscrisul pe care Alex îl distruge într-o noapte obişnuită de jaf, viol şi “ultraviolenţă”:

“Încercarea de a impune omului, o creatură evolutivă şi capabilă de tandreţe, capabilă să culeagă stropii de pe buzele bărboase ale Domnului la Judecata de Apoi, încercarea de a impune, zic, legi şi condiţii potrivite unei creaţii mecanice, iată împotriva a ce ridic eu condeiul meu ca o spadă”.

Adevărul e că mi-a plăcut, mi-a plăcut chiar foarte mult, însă nu mai mult decât “1984” a lui Orwell. De ce ? Pentru simplul motiv că acolo simţeam cum îmi fierbe sângele-n vene, în schimb aici… mă gândeam cu tristeţe că poate unii oameni chiar merită “tratamentul curativ” aplicat lui Alex. Mai trebuie, totuşi, să citesc Brave New World-ul lui Huxley ca să pot definitiva ierarhia, dar aş vrea s-o găsesc în engleză şi să nu mă apuc s-o comand de pe amazon or something. Jen ? Ionuca ? Anyone else ? Şi nu e-book, please. :D

Am mai citit vreo două cărţi, le vine rândul şi lor, oricum viaţa socială se apropie vehement de 0 în ultima vreme, bacul fiind… just around the corner. :/

Teatru 74, unde semiacustic = semielectric

Posted on by
2
Mi-a cerut cineva (mare fan al perlei şi al gemului, dacă mă-nţelegeţi:)) ieri să-i enumăr nişte melodii cântate de Ultimul Rând în concertul de care ziceam, şi mă gândeam că pot, cu aproximativ acelaşi efort intelectual, să fac şi o pseudo-cronică de concert în stilu-mi caracteristic.

Totul se-ntâmpla acum o săptămână şi ceva, în Teatru 74, care e un fel de “dă new shit” de când Red District-ul şi-a dat cu firma-n cap, anulând concertul cu C.T.C. fix în ziua-n care acesta trebuia să aibă loc. Mă rog, locul e destul de strâmt, e practic… în podul unui bastion al cetăţii medievale. :) Loc mic, temperaturi mari, concertele electrice se exclud din start, cel puţin până acum. Mai ales că, vorba vine, Teatru 74 se vrea a fi sediul unui teatru underground, care mai dă peste nas Teatrului Naţional Tg. Mureş cu vreo câteva piese din când în când, şi bine face, aş putea adăuga, iar în plus, tot personalul e format din artişti… actori, scriitori, mă rog, important e că predomină tipul intelectualului. :) La primul nivel (etajul I) se află, practic, pub-ul. Muzică bună, în surdină, cărţi vechi şi multe pe un raft, fotolii confortabile în care te poţi tolăni – verificat – şi muuulte rocking chair-uri, spre deliciul puţinilor oameni care ştiu de existenţa locului ăstuia, rupt, parcă, de realitate. Încă un punct în plus pentru faptul că nu se fumează înăuntru, ci pe terasă, unde este un loc special amenajat, delimitat de vreo câteva fotolii. Mda, acum stau şi mă gândesc că poate acesta e şi unul din motivele pentru care foarte puţină lume trece pragul Teatrului. :)) La nivelul al doilea e o sală micuţă în care se desfăşoară întreaga activitate propriu-zisă a Teatrului 74.

Aaanyway, revenind la concert, mă aşteptam la ceva… acustic, unplugged, sau ceva de genu’. Aiurea. A fost de fapt un concert electric, dar fără distors. Vorba lui Cotoară, puteau măcar să pună o clasică pe undeva, la vedere, dar nu… :)) Şi aşa am dezvăluit şi misterul “semiacusticului”.

Concertul s-a împărţit în două. În prima parte s-au cântat piesele trupei, iar în a doua cover-uri. Acum, nu ştiu ce să zic, rockerilor mei le cam venea să adoarmă, având în vedere faptul că stăteam pe scaune şi că sound-ul era “îmblânzit” nu numai de lipsa distorsului, ci şi de o trompeţică (acum chiar pot să-i spun aşa, pentru că era o “chestie mică” – aşa cum spunea ironic şi Sebastian, vocalul) la care sufla tare bine Mihai Sorohan de la Slang. :)

chillout total datorită trompetei


Eu sunt curioasă cum ar suna trupa asta, cu versuri şi compoziţii proprii, însă fără influenţele punk la care apelează destul de des, puţin pragmatice, şi care privează întreg sound-ul de profunzime. Adică da, merg ascultaţi o dată, de două ori, de trei ori, totul e lejer, chillin’n’stuff, dar nu rămâi cu niciun sentiment de… ok, poate o iau razna de la atâta muzică depresivă pe care cred că numai eu sunt în stare s-o ascult, dar oricum… totul e o părere personală, nu înseamnă că am dreptate.

Sebastian (în faţă) şi Ede (în spate)


Altfel da, se-ncheagă totul bine, cu tot cu starturile ratate; se-ntâmplă şi la case mai mari. :) Partea a doua, cea a coverurilor, a fost… ciudată, but in the good way. :) Adică mă rog, e cel puţin bizar să asculţi “American Idiot”-ul celor de la Green Day fără distors şi într-o variantă puţin mai lentă decât originalul. Au mai cântat şi o piesă Foo Fighters, obişnuitul “Push The Button” rock version a celor de la Sugababes, “I’m A Believer”, o clasică la care-am murit de râs privind în sus, la sunetiştii care dansau foarte energic pe ea, feriţi de privirile publicului, “Narcotic”, dacă nu mă-nşel, de la Liquido, pe care la sfârşit au încins şi o horă – altă tură de râs, dar piesa de rezistenţă mi s-a părut a fi “What It’s Like” de la Everlast. Le-a ieşit absolut demenţial şi trebuie să recunosc că nu mă aşteptam la un astfel de cover. :) În fine, au fost şi piese pe care nu le-am recunoscut, şi sunt sigură că şi din cele pe care le-am recunoscut îmi scapă acum câteva – sorry, dude. :)

Pozele sunt destul de neclare din cauza luminii slabe şi sunt făcute de Silvia, prietena lui Braşo (coleg care nu intră la categoria rockerii mei, doar rockeri :D). Ale mele au ieşit şi mai aiurea, if you can imagine that. A fost amuzant că, la vreo 5 minute după ce Cotoară-mi spunea că, dacă Ultimul Rând nu cântă un cover Alice In Chains o să mă omoare, a început un Nutshell acustic în boxe, după ce trupa şi-a încheiat deja concertul. :)) Cum spuneam, muzică bună în Teatru 74, I mean… unde mai mergi în ţară şi asculţi Alice In Chains într-un pub ? :) Dar într-un teatru ? Yeah, thought so. :))

Cu Braşo am râs în prostie din cauza vocalului, Sebastian, care mereu îşi cobora tonalitatea vocii în timpul dialogului cu publicul. :))) Nu ştiu de ce face asta, dar e al naibii de amuzant. Totuşi, se pare că numai pentru noi, fiindcă într-o linişte deplină doar râsul lui înfundat şi semichiţăitul meu (că tot e la modă semi-) se auzeau. :))

O altă parte frumoasă a fost anunţarea concertului Luna Amară de pe 21, moment în care întreaga sală a început să foşnească de mirare şi încântare sub privirile mele, iar eu afişam un zâmbet tâmp, gândindu-mă “if they only knew…”. :)) Eh, iar mă întind inutil şi-s conştientă că post-ul a ieşit imens, dar… e blogul meu şi îmi permit.

Per total, way to go Ultimul Rând, dar n-am să spun keep up the good work, ci… twist that good work a little bit. :)

C’est fini. (I)

Posted on by
3
O zi normală, ca oricare alta.

Ieşind de la şcoală, mergeam alene cu Ioana spre staţia de autobuz, aberând în neştire. La un moment dat, ea se opreşte pe alee şi-ncepe să se tânguie cumplit, ţinându-se de cap:

Ioana: “Au, capu’ ! Mă săgeată capu’ ! Nu comoţie cerebrală, nu acum !”
eu (ridicând o sprânceană şi trăgând-o după mine): “Hai odată…”

Ieşind la bulevard, l-am văzut pe BD (notă – de la momentul povestirii din link, lucrurile au evoluat mult şi pozitiv :D) cu 23-ul albastru şi frumos în staţie, pe punctul de a pleca. Distanţa până acolo e destul de mare, dar…

Ioana: “Hai să fugim !”
eu: “Rahat de comoţie cerebrală ! Nu fug că-i BD şi sigur cad.” *

Între timp Ioana a rupt-o la fugă, aşa că n-am avut de-ales şi am urmat-o îndeaproape, gâfâind amândouă în drum spre staţie. Ce să spun, primăvară + adidaşi + geci subţiri = eternal love, dar tot ne-am oprit descumpănite la jumătatea drumului, văzând că BD o ia din loc cu aceeaşi viteză ameţitoare, caracteristică. Când a trecut prin dreptul nostru, a oprit la fel de brusc autobuzul şi a deschis uşile, lăsându-ne să intrăm. :)) I-am mulţumit în oglindă; eram amândouă roşii, dar încântate şi cu gura până la urechi, fericite de isprava noastră şi de schimbul de zâmbete irezistibile cu BD. :))

Ioana (privind în jos): “OMG ! Roxa, îmi era desfăcut şiretu’ ! Tu-ţi dai seama ?”
eu (pufnind în râs): “Ahaha, mult îţi mai lipsea să păţeşti ştii tu ce…”

Apoi, adoptând o atitudine sarcastică, prefăcut naivă…

eu: “Până acum, oră cu profu’ de geogra. Acum BD. Câtă frumuseţe, la naiba, prea bine ne merge. :D Look but don’t touch, da’ e bine şi-aşa.”

Eram în centru. Ioana a izbucnit într-un râs isteric, era roşie şi-i jucau lacrimile-n ochi, ţinând-o aşa până acasă, eu alimentându-i constant amuzamentul.

Ioana: “Vai, ce tare ! Dacă ţi-ai fi văzut faţa !”
eu: “:)) Gata, mai respiră !”

:)) În Dâmbu am coborât şi am luat-o împreună spre trecerea de pietoni, unde BD ne-a acordat prioritate, după ce a aşteptat intenţionat după noi. Treceam amândouă strada privind pierdute şi zâmbind tâmp către BD, el afişând un zâmbet cald şi cuceritor. Evident, o rafală de vânt ne-a “izbit” din faţă, iar eu, având prostul obicei de a umbla cu geaca descheiată, dădeam disperată din mână încercând s-o ţin pe lângă mine, fără succes, dar şi fără a-mi lua ochii de la BD. Trecute fiind pe partea cealaltă, Ioanei i-au revenit crizele de râs, dar de data asta avea de ce, penibilul îşi atinse apogeul. :))

eu: “Pana mea, ce moment profund, şi fix atunci tre’ să bată vântu’ şi să-mi fâlfâie mie geaca de parc-ar fi mantia lui Superman !”

După nici două minute de la despărţire, sună telefonul. Ioana. Mi-a spus că râde singură în drum spre casă şi se uită lumea ciudat la ea, aşa că ar fi fost cazul să vorbească măcar la telefon. Peste încă o jumătate de oră, mă sună iar. Asta e din categoria “când Ioana are replici mai tari”, no fuckin’ comment.

eu: “Ce-i ?”
ea: “Aahhahaha, nu mă pot opri ! Ascultam Pro FM-ul, era George Vintilă în emisie… îl ştii, nu ?”
eu: “D’oh.”
ea: “Şi… ahahaha, vorbea aşa, fără nicio treabă… zice ceva din show-biz, de vreme, şi apoi din senin… ‘E primăvară, vreme frumoasă astăzi în Bucureşti, pe Bulevardul Pache Protopopescu tocmai moare cineva, Dumnezeu să-l odihnească, da’ chiar trebuie să-ncurce tot traficul ?’ Ahahahaha Roxa, parc-am fi noi !”
eu: “Ahahaha, nu mă gândeam să fie replici de genu’ la radio.”
ea: “Nici eu, să ştii… Auzi, te-ai apucat de română ?”
eu: “Uuuhm, nu ? Acum am ajuns, ce naiba ? Tu ?”
ea: “Nu, eu acum mă pregătesc să mă gândesc să încep.”
eu: “Bwaahhahahaha !”
ea: “Nu învăţăm împreună ?”
eu: “Nu chiar acum, eu tre’ să dorm.”
ea: “Eu tre’ să vomit. Am mâncat iaurt din ăla cu cireşe… şi nu ştiu, n-a fost prea bun.”

Şi rolurile s-au inversat, cea care se sufoca de râs, de data asta, eram eu.

Totuşi, post-ul ăsta nu e pus degeaba la apocalypse please. Va urma.

______

* – Teorie personală, aplicabilă mai ales iarna când zăpada se topeşte şi pe jos sunt multe bălţi şi noroi, dar valabilă şi în rest, conform căreia dacă fugi să prinzi autobuzul unui om atât de prezentabil ca BD, şansele de a te împiedica şi a cădea în noroi în văzul tuturor şi al lui BD, implicit, sunt maxime.