Ieşind de la şcoală, mergeam alene cu Ioana spre staţia de autobuz, aberând în neştire. La un moment dat, ea se opreşte pe alee şi-ncepe să se tânguie cumplit, ţinându-se de cap:

Ioana: “Au, capu’ ! Mă săgeată capu’ ! Nu comoţie cerebrală, nu acum !”
eu (ridicând o sprânceană şi trăgând-o după mine): “Hai odată…”

Ieşind la bulevard, l-am văzut pe BD (notă – de la momentul povestirii din link, lucrurile au evoluat mult şi pozitiv :D) cu 23-ul albastru şi frumos în staţie, pe punctul de a pleca. Distanţa până acolo e destul de mare, dar…

Ioana: “Hai să fugim !”
eu: “Rahat de comoţie cerebrală ! Nu fug că-i BD şi sigur cad.” *

Între timp Ioana a rupt-o la fugă, aşa că n-am avut de-ales şi am urmat-o îndeaproape, gâfâind amândouă în drum spre staţie. Ce să spun, primăvară + adidaşi + geci subţiri = eternal love, dar tot ne-am oprit descumpănite la jumătatea drumului, văzând că BD o ia din loc cu aceeaşi viteză ameţitoare, caracteristică. Când a trecut prin dreptul nostru, a oprit la fel de brusc autobuzul şi a deschis uşile, lăsându-ne să intrăm. :)) I-am mulţumit în oglindă; eram amândouă roşii, dar încântate şi cu gura până la urechi, fericite de isprava noastră şi de schimbul de zâmbete irezistibile cu BD. :))

Ioana (privind în jos): “OMG ! Roxa, îmi era desfăcut şiretu’ ! Tu-ţi dai seama ?”
eu (pufnind în râs): “Ahaha, mult îţi mai lipsea să păţeşti ştii tu ce…”

Apoi, adoptând o atitudine sarcastică, prefăcut naivă…

eu: “Până acum, oră cu profu’ de geogra. Acum BD. Câtă frumuseţe, la naiba, prea bine ne merge. :D Look but don’t touch, da’ e bine şi-aşa.”

Eram în centru. Ioana a izbucnit într-un râs isteric, era roşie şi-i jucau lacrimile-n ochi, ţinând-o aşa până acasă, eu alimentându-i constant amuzamentul.

Ioana: “Vai, ce tare ! Dacă ţi-ai fi văzut faţa !”
eu: “:)) Gata, mai respiră !”

:)) În Dâmbu am coborât şi am luat-o împreună spre trecerea de pietoni, unde BD ne-a acordat prioritate, după ce a aşteptat intenţionat după noi. Treceam amândouă strada privind pierdute şi zâmbind tâmp către BD, el afişând un zâmbet cald şi cuceritor. Evident, o rafală de vânt ne-a “izbit” din faţă, iar eu, având prostul obicei de a umbla cu geaca descheiată, dădeam disperată din mână încercând s-o ţin pe lângă mine, fără succes, dar şi fără a-mi lua ochii de la BD. Trecute fiind pe partea cealaltă, Ioanei i-au revenit crizele de râs, dar de data asta avea de ce, penibilul îşi atinse apogeul. :))

eu: “Pana mea, ce moment profund, şi fix atunci tre’ să bată vântu’ şi să-mi fâlfâie mie geaca de parc-ar fi mantia lui Superman !”

După nici două minute de la despărţire, sună telefonul. Ioana. Mi-a spus că râde singură în drum spre casă şi se uită lumea ciudat la ea, aşa că ar fi fost cazul să vorbească măcar la telefon. Peste încă o jumătate de oră, mă sună iar. Asta e din categoria “când Ioana are replici mai tari”, no fuckin’ comment.

eu: “Ce-i ?”
ea: “Aahhahaha, nu mă pot opri ! Ascultam Pro FM-ul, era George Vintilă în emisie… îl ştii, nu ?”
eu: “D’oh.”
ea: “Şi… ahahaha, vorbea aşa, fără nicio treabă… zice ceva din show-biz, de vreme, şi apoi din senin… ‘E primăvară, vreme frumoasă astăzi în Bucureşti, pe Bulevardul Pache Protopopescu tocmai moare cineva, Dumnezeu să-l odihnească, da’ chiar trebuie să-ncurce tot traficul ?’ Ahahahaha Roxa, parc-am fi noi !”
eu: “Ahahaha, nu mă gândeam să fie replici de genu’ la radio.”
ea: “Nici eu, să ştii… Auzi, te-ai apucat de română ?”
eu: “Uuuhm, nu ? Acum am ajuns, ce naiba ? Tu ?”
ea: “Nu, eu acum mă pregătesc să mă gândesc să încep.”
eu: “Bwaahhahahaha !”
ea: “Nu învăţăm împreună ?”
eu: “Nu chiar acum, eu tre’ să dorm.”
ea: “Eu tre’ să vomit. Am mâncat iaurt din ăla cu cireşe… şi nu ştiu, n-a fost prea bun.”

Şi rolurile s-au inversat, cea care se sufoca de râs, de data asta, eram eu.

Totuşi, post-ul ăsta nu e pus degeaba la apocalypse please. Va urma.

______

* – Teorie personală, aplicabilă mai ales iarna când zăpada se topeşte şi pe jos sunt multe bălţi şi noroi, dar valabilă şi în rest, conform căreia dacă fugi să prinzi autobuzul unui om atât de prezentabil ca BD, şansele de a te împiedica şi a cădea în noroi în văzul tuturor şi al lui BD, implicit, sunt maxime.