Totul se-ntâmpla acum o săptămână şi ceva, în Teatru 74, care e un fel de “dă new shit” de când Red District-ul şi-a dat cu firma-n cap, anulând concertul cu C.T.C. fix în ziua-n care acesta trebuia să aibă loc. Mă rog, locul e destul de strâmt, e practic… în podul unui bastion al cetăţii medievale. :) Loc mic, temperaturi mari, concertele electrice se exclud din start, cel puţin până acum. Mai ales că, vorba vine, Teatru 74 se vrea a fi sediul unui teatru underground, care mai dă peste nas Teatrului Naţional Tg. Mureş cu vreo câteva piese din când în când, şi bine face, aş putea adăuga, iar în plus, tot personalul e format din artişti… actori, scriitori, mă rog, important e că predomină tipul intelectualului. :) La primul nivel (etajul I) se află, practic, pub-ul. Muzică bună, în surdină, cărţi vechi şi multe pe un raft, fotolii confortabile în care te poţi tolăni – verificat – şi muuulte rocking chair-uri, spre deliciul puţinilor oameni care ştiu de existenţa locului ăstuia, rupt, parcă, de realitate. Încă un punct în plus pentru faptul că nu se fumează înăuntru, ci pe terasă, unde este un loc special amenajat, delimitat de vreo câteva fotolii. Mda, acum stau şi mă gândesc că poate acesta e şi unul din motivele pentru care foarte puţină lume trece pragul Teatrului. :)) La nivelul al doilea e o sală micuţă în care se desfăşoară întreaga activitate propriu-zisă a Teatrului 74.
Aaanyway, revenind la concert, mă aşteptam la ceva… acustic, unplugged, sau ceva de genu’. Aiurea. A fost de fapt un concert electric, dar fără distors. Vorba lui Cotoară, puteau măcar să pună o clasică pe undeva, la vedere, dar nu… :)) Şi aşa am dezvăluit şi misterul “semiacusticului”.
Concertul s-a împărţit în două. În prima parte s-au cântat piesele trupei, iar în a doua cover-uri. Acum, nu ştiu ce să zic, rockerilor mei le cam venea să adoarmă, având în vedere faptul că stăteam pe scaune şi că sound-ul era “îmblânzit” nu numai de lipsa distorsului, ci şi de o trompeţică (acum chiar pot să-i spun aşa, pentru că era o “chestie mică” – aşa cum spunea ironic şi Sebastian, vocalul) la care sufla tare bine Mihai Sorohan de la Slang. :)
chillout total datorită trompetei
Eu sunt curioasă cum ar suna trupa asta, cu versuri şi compoziţii proprii, însă fără influenţele punk la care apelează destul de des, puţin pragmatice, şi care privează întreg sound-ul de profunzime. Adică da, merg ascultaţi o dată, de două ori, de trei ori, totul e lejer, chillin’n’stuff, dar nu rămâi cu niciun sentiment de… ok, poate o iau razna de la atâta muzică depresivă pe care cred că numai eu sunt în stare s-o ascult, dar oricum… totul e o părere personală, nu înseamnă că am dreptate.
Sebastian (în faţă) şi Ede (în spate)
Altfel da, se-ncheagă totul bine, cu tot cu starturile ratate; se-ntâmplă şi la case mai mari. :) Partea a doua, cea a coverurilor, a fost… ciudată, but in the good way. :) Adică mă rog, e cel puţin bizar să asculţi “American Idiot”-ul celor de la Green Day fără distors şi într-o variantă puţin mai lentă decât originalul. Au mai cântat şi o piesă Foo Fighters, obişnuitul “Push The Button” rock version a celor de la Sugababes, “I’m A Believer”, o clasică la care-am murit de râs privind în sus, la sunetiştii care dansau foarte energic pe ea, feriţi de privirile publicului, “Narcotic”, dacă nu mă-nşel, de la Liquido, pe care la sfârşit au încins şi o horă – altă tură de râs, dar piesa de rezistenţă mi s-a părut a fi “What It’s Like” de la Everlast. Le-a ieşit absolut demenţial şi trebuie să recunosc că nu mă aşteptam la un astfel de cover. :) În fine, au fost şi piese pe care nu le-am recunoscut, şi sunt sigură că şi din cele pe care le-am recunoscut îmi scapă acum câteva – sorry, dude. :)
Pozele sunt destul de neclare din cauza luminii slabe şi sunt făcute de Silvia, prietena lui Braşo (coleg care nu intră la categoria rockerii mei, doar rockeri :D). Ale mele au ieşit şi mai aiurea, if you can imagine that. A fost amuzant că, la vreo 5 minute după ce Cotoară-mi spunea că, dacă Ultimul Rând nu cântă un cover Alice In Chains o să mă omoare, a început un Nutshell acustic în boxe, după ce trupa şi-a încheiat deja concertul. :)) Cum spuneam, muzică bună în Teatru 74, I mean… unde mai mergi în ţară şi asculţi Alice In Chains într-un pub ? :) Dar într-un teatru ? Yeah, thought so. :))
Cu Braşo am râs în prostie din cauza vocalului, Sebastian, care mereu îşi cobora tonalitatea vocii în timpul dialogului cu publicul. :))) Nu ştiu de ce face asta, dar e al naibii de amuzant. Totuşi, se pare că numai pentru noi, fiindcă într-o linişte deplină doar râsul lui înfundat şi semichiţăitul meu (că tot e la modă semi-) se auzeau. :))
O altă parte frumoasă a fost anunţarea concertului Luna Amară de pe 21, moment în care întreaga sală a început să foşnească de mirare şi încântare sub privirile mele, iar eu afişam un zâmbet tâmp, gândindu-mă “if they only knew…”. :)) Eh, iar mă întind inutil şi-s conştientă că post-ul a ieşit imens, dar… e blogul meu şi îmi permit.
Per total, way to go Ultimul Rând, dar n-am să spun keep up the good work, ci… twist that good work a little bit. :)
există o trupă care se numeşte c.t.c. = controlul tehnic de calitate? hî hî hî.
Errr, da, e hip hop si suna chiar bine. :))