Tocmai m-am trezit, am dormit cam 18 ore încontinuu, de ieri de la 16 şi ceva; încă mi-e somn, o fi grav ?
Iarba-i moaleeeeee ! :D
Nick :)
Au cântat şi o piesă nouă care se numeşte “Sleep Disco” şi care mă îndreptăţeşte să cred că albumul din toamnă va fi unul cel puţin la fel de bun ca primele două. Eul poetic făgădarian va avea din nou un cuvânt greu de spus. :) Au fost şi două coveruri, pe primul (kill me but) nu l-am recunoscut, iar al doilea cred că, din contră, am fost singura care l-a recunoscut, fiindcă toată lumea se holba ciudat la mine pentru că ştiam versurile. A fost Dark New Day cu “Brother” şi a sunat mai mult ca perfect. :)
tough attitude :D
După ce Mihnea a udat bine primul rând (şi pe mine, evident) cu apă şi au mai cântat câteva piese, adică la nici o oră după ce s-au urcat pe scenă, un nene de pe margine le face semnul de gata, Luna Amară se conformează fără protest şi îşi adună instrumentele. Eu rămân înmărmurită, mă uit la publicul stupefiat cale de două secunde, apoi adoptând o atitudine de “noah hai să bem”, zic vreo două “wtf ?”-uri în jur, nu-mi vine să cred, dar plec şi eu. Mai târziu am aflat că i-au dat jos de pe scenă ca să aibă timp fosilele de la LGT (un fel de Phoenix ai Ungariei) să facă probe de sunet 23535783 ore. Dezamăgită din cale-afară mai mult de public – care, la o adică, îşi putea cere drepturile – decât de organizatori, am luat-o pe Diana şi ne-am dus la o terasă de lângă scena Mureş.
Aveam să stăm acolo multă vreme, iar eu să învăţ o lecţie preţioasă: NICIODATĂ să nu mai beau Nestea Green Tea. E oribil. Şi a costat şi 4 RON. :)) Între timp ne miram de tâmpeniile pe care le puteau cânta cei de la ehm… Ganxsta Zolee Es A Kartel. Normal, o trupă dansabilă cu versuri penibile (nu-nţeleg eu multă maghiară, dar am auzit Bond, James Bond şi mi-a fost suficient) strânge de trei ori mai mult public dispus să dea din palme şi să se agite decât o trupă introspectivă şi vehementă ca Luna Amară. Ruşine.
Voltaj ne-au prins tot la aceeaşi terasă, unde ne-am amuzat copios pe seama unui punker. Era fără îndoială cam turmentat, deoarece îl priveam îndelung cum moţăie cu capul pe masă. Până când Voltaj au început “Albinuţa”. Acela a fost momentul zero. S-a ridicat instant şi a început să ţopăie. :)))) N-o să-nţeleg niciodată.
Cu chiu, cu vai, au început şi The Exploited. Creste de punkeri ce mie mi se păreau puşi pe harţă se strângeau în faţa scenei. Eu şi rockerii mei stăteam tolăniţi în iarbă şi studiam terenul. M-am apucat de povestit cu Cotoară despre cărţi, apoi muzică. Între timp, Vlad s-a dus până în faţa scenei şi a venit înapoi, spunându-ne că totul e în regulă acolo, aşa că mi-am luat inima-n dinţi şi… m-am dus în faţă la The Exploited. :)))
I know what you’re thinkin’…
Oldschool punk forever. Mi-au plăcut enorm, şi faptul că am stat în faţă a adus cu sine numai beneficii. În primul rând, mi-am dat seama cât de greu îi este unui toboşar dintr-o trupă punk să ţină ritmul. Extenuant e puţin spus. Apoi m-a încântat solistul cel cu creastă roz. :) Bestial tip, o atitudine vehementă şi o molfăire continuă a salivei (?). Nu stătea locului o clipă. Iar punkerii din public au fost total inofensivi, lux. Am stat în faţă şi chiar n-am păţit nimic. Încă nu-mi vine să cred. :)
singura poză ce mi-a ieşit :)))
La “Sex And Violence” au chemat pe scenă 2-3 fani pentru a cânta împreună şi, per total, The Exploited chiar n-au avut de ce să nu se simtă bine la Peninsula. Iar eu… n-am avut motiv să nu mă simt bine la concertul lor. :D
Ehe, şi-n cele din urmă, pentru mulţi – cel mai aşteptat concert din toată Peninsula. Oh da, Zdob şi Zdub, alţi criminali balcanici. O înghesuială de nedescris, erau mai mulţi oameni decât la Gogol Bordello, dar ca şi atunci, am găsit-o pe Arana şi gaşca ei, ne-am pus ghiozdanele la un loc. Iar apoi… dans. :)))) “Diana, opreşte-te, sunt doar probe de sunet !”… Da’ de unde, şi picioarele mele o luaseră deja razna. :))
brrroonika bate… errr, adică Roman bate toba :))
Ce a urmat ? O oră şi jumătate de dans exotic şi continuu. :)) Normal că şi-au cântat doar melodiile ritmate, ca să ne omoare şi ei cum au făcut-o Bordello în prima zi. “Ţiganii şi OZN”, “Nunta extremală”, “Zdubii bateţi tare”, “Hardcore moldovenesc”, “Ciobănaş”, “Cuculeţ”…mă trec toţi fiorii. :))) Totuşi, punctul culminant pentru mine a fost “Hora cosmică”, ce a avut un intro lung şi de excepţie, întâi doar chitară, apoi pe ici, pe colo, trompetă, apoi şi contrabasul (am înnebunit) trompeta aceea mai mare :))), şi-n cele din urmă Roman cu vocea. :)) Absolut genial, nu m-am oprit din dansat nici o clipă.
“zi măi Valericăăăă !” =P~
Ba da, mint, m-am oprit înainte de bis şi am fugit la ghiozdan. Aveam o sticlă de jumătate de litru de apă minerală caldă, dar n-a contat. Am început să beau cu nesaţ. O tipă de lângă mine s-a întors brusc şi m-a privit cu inima frântă şi cu ochi implorători. Eu, foarte bitchy, las să-mi curgă apă pe gât şi pe tricou în timp ce beau şi o privesc.
ea (înghiţind în sec): “Îmi dai… şi mie… te rog ?”
I-am dat, evident, cu toate că Diana îşi aştepta demult rândul şi mă-njura. :)) În concluzie, Zdob şi Zdub au fost la înălţime, ca întotdeauna. Şi… mi-e dor de Valerică. :)))
Înainte să plecăm am mai stat puţin de vorbă cu bucureştenii, si apoi… gata. Cam aşa s-a terminat Peninsula anul ăsta. N-am scris mai succint pentru că, la naiba, sunt cu inima încă acolo. :)
Câteva lucruri ce am uitat să le precizez:
* Atika s-a îmbătat într-una din seri şi a venit la terasa la care stăteam eu şi Diana. Nici nu ţinea minte cu ce s-a ameţit în halu’ ăla, dar a fost o partidă sănătoasă de râs. :))
* Atika a făcut bungee. Dacă aveam 500 de mii în plus, săream şi eu.
* Am citit într-un ziar că adolescenţii vin cu trei file de alocaţie la Peninsula. Nu ştiu cine e la vache avec le cabine care a scris asemenea nerozie, dar pe mine alocaţia pe un an m-a costat numai biletul. Nu mă plâng fiindcă a meritat, doar zic…
* Tot în ziar am citit că Zdob şi Zdub iau lecţii de limba engleză, la fel şi Alternosfera, şi că ne putem aştepta oricând la albume în limba asta. :))
* De fiecare dată când vreo formaţie mulţumea zicând “koszonom szepen”, eu şi Diana strigam în gura mare: “MOUTOOON !”. Şi da, de la reclama cu francofonia ni se trage. :))
Cam atât. În afară de o pereche de adidaşi distrusă, anu’ ăsta, vestimentar cel puţin, a fost blând. Dar, cu zgura încă în plămâni, promit că la anu’ nu mă mai feresc de ea. :))
Ziua a patra… m-am trezit cu zâmbetul pe buze. Eram entuziasmată la culme, ziua cu o Vită dublă, o dată cu Implant Pentru Refuz şi încă o dată cu Blazzaj. Pentru cei ce nu ştiu, Vita e solist la ambele trupe. Iar eu sunt o mare Vita-fan, soon to be Vita-groupie, după cum o să vedeţi. :))
Aşadar… prima dată Implant Pentru Refuz, la scena mare. M-am temut să nu fie public datorită orei (să fim serioşi, 17:30?!), dar au fost chiar mai mulţi oameni decât mi-aş fi închipuit, din fericire. Şi show-ul. Doamne, ce concert ! “Regii hardcore la pătrat pe timp nelimitat” zice tot. Un hardcore ce de ani de zile nu acceptă nici un fel de compromis. Nici schimbarea stilului, nici reorientarea către un public mai numeros, nici contracte cu case de discuri mari. Cu alte cuvinte, nimic care să le ştirbească demnitatea. :D Pentru mine sunt una din trupele ce stau cel mai bine la capitolul ăsta, şi pentru asta mă înclin şi mă târăsc în faţa lor, ba le mai curăţ şi pantofii. :))Probe de sunet. Bulbuc, Ochelari şi Vita. Microfoane. “Ţâţe. Ţâţe. Ţâţe. Gagici. Ţâţe”. Aaahaha, râsete generale. Sorbit Vita din priviri. Vita dat seama. Făcut poze în prostie. Cu toate că încă probe de sunet.
Bulbuc cu “ţâţe” :)))
Ochelari şi lipsa lui de ocupaţie… why me ? :))
Ce naiba să mai zic ? Au sunat… peste aşteptări. Două chitare – Freaky şi Meshu, un mesaj deloc subliminal care instigă la ură împotriva corupţiei, “prostituţiei la orice nivel”, politicii defectuoase, în fine, aceiaşi Implanţi pe care-i ştim de ani de zile, de data asta cu un album nou (pe care l-am cumpărat şi căruia trebuie să-i fac un review pentru că merită din plin), prezenţă scenică şi o comunicare cu publicul rar întâlnită. Vocea şi părţile de rap ale lui Ochelari se omogenizează atât de bine cu stilul trupei, încât mă trec fiorii şi acum, amintindu-mi. Cât despre Vita… omu’ ăsta e ardei iute, e spirt, e… “argint viu”. :)
Vita şi Freaky :D 
goddammit ! =P~
una bucată Bulbuc săltăreţ ;)
Ochelari şi atitudinea tipică de rapper :))
Şi cum ziceam, privirile mele insistente se pare c-au dat roade. Sau e pure chemistry. Ca şi anul trecut, la Fânfest, când a coborât în public şi a venit fix unde stăteam eu sprijinită de grilaj, Vita s-a abătut din nou exact în faţa mea. Dar faţă de Fânfestul de anul trecut, n-am mai avut suficient tupeu să-l ating pe piept de sus până jos, ci m-am mulţumit să-i fac vreo 2-3 poze, care n-au ieşit, bine-nţeles. Se subînţelege că mâinile-mi tremurau. :)) În rest, zâmbete inofensive şi priviri scurte. Mă-ndoiesc că mă ţine minte, a trecut un an, la naiba, dar a fost mişto either way. :D
IPR army :D
Un final incendiar de concert, nu mi-a venit să cred urechilor când am auzit un mixaj de 3 coveruri Rage Against The Machine, în această ordine: “Bombtrack”, “Killing In The Name” şi “Bullet In The Head”. Nici mai mult, nici mai puţin. 3 piese de pe unul din cele mai bune albume scoase de vreo trupă vreodată. GOD ! Am hiperventilat şi am început să zbier şi eu, scuipându-mi plămânii. Cu toate că chitarele nu sunau la fel cu a lui Morello (e imposibil), publicul a reacţionat minunat. Păcat că Vita n-a învăţat versurile la “Bombtrack” şi am cântat doar burn, burn, yes ya gonna burn, dar a fost genial şi Rage Against The Machine, cu siguranţă. :D neaşteptat. Sper să repete figura la Fânfest; dacă e o trupă pe care o iubeşte toată lumea, aceea e RATM.
din seria “poporul hardcorist şi zgura cea malefică” :))
Altă fază cu Vita. El prezenta “Messages To Gods”, o piesă nouă şi foarte reuşită, zicând ceva despre zei, iar eu am ţipat “satana catolică !”, cum i se mai spune, ţipăt soldat cu alt schimb de priviri. *faints*
Având în vedere că a fost un concert de hardcore/metalcore, publicul a fost pe măsură, iar ce-a ieşit… hm ! Cred că filmuleţul ăsta ilustrează cel mai bine atmosfera, cu toate că nu se aude mai nimic. Melodia e “I.P.R. gherila”, una din preferatele mele. :D
Dammit, îmi simt zgura-n plămâni şi acum, cu toate că am stat mereu la grilaj, nu m-am băgat nici în pogo, n-am fost nici în wall of death. Am ieşit marou de-acolo, oricum. La trei şerveţele umede distanţă eu eram ceva mai curată, dar ghiozdanul îmi murdărea hainele. Demenţă. :))Am zăbovit apoi la o terasă aflată chiar lângă scena mare, cu rockerii mei şi Diana. Cântau OCS, care mie nu-mi plac, şi vorba lui Vlad, live sună chiar deranjant. Nu, efectiv n-am să fiu niciodată fana acestei formaţii pe care atâta lume o ridică-n slăvi. Kill me please. :))
Vlad şi Dorgo au început o discuţie Implant Pentru Refuz versus Luna Amară. Vlad spunea că IPR, chiar dacă au două chitare, nu reuşesc să acopere vocea aşa cum fac Luna Amară (nu sunt de acord, Vlad, nu ăsta e scopul!), iar Dorgo spunea că Luna Amară nu mai cânta ca la-nceput, nu mai au aceeaşi vervă şi nu mai exprimă aceeaşi ură, cântă mai mult despre dragoste (iar nu-s de acord, ce dracu’, se numeşte evoluţie, versurile sunt tot mai bune, compoziţiile mai complexe, chiar dacă mai introspective). Anyway, discuţie fără nici un sens, tot o chestiune de gusturi rămâne. :)
Vlad şi Dorgo în polemici
Apoi au început Iris, un recital la care trebuia să stau pentru că nu aveam altceva mai bun de văzut. Şi de ce să nu recunosc, mi-a fost dor de ei. Aşa, vreo 3 piese. Apoi mi-am revenit şi n-am prea fost atentă, mai ales fiindcă Clicknetu’ împărţea brăţări colorate care străluceau în întuneric, ba mai şi aruncau în public. Lumea era fascinată, se năpusteau asupra lor ca nişte găini înfometate cărora le arunci seminţe de porumb. :))) Chiar am făcut cu Diana o probă, fiindcă avea mai multe, şi apoi ne-am prăpădit de râs. :D We’re complete jerks. :))
Minculescu… *yawn*
vestitele brăţări
A avut loc şi o fază de “no comment”: când Iris cântau mai cu foc “Baby, baby, baby, tu vei fi a mea”, iar eu şi Diana ne legănam ţinându-ne de după gât, a trecut Kramer prin faţa noastră, ne-a privit scurt şi crispat, şi a pornit mai departe. AAA ! The shame ! Doar blufam, clar ? :))
Mă rog, bisul Iris a fost tot “Floare de iris”, nimic nou, nimic care să mă atingă ca pe vremuri, aşa că am sugerat plecarea înaintea mulţimii, să nu care cumva să prind îmbulzeală şi să nu ajung la timp la Blazzaj, ca să fiu nevoita să m-arunc în cap. Zis şi făcut.
Eram în cortul Zakuska, stând pe bancă. L-am observat pe Vita plimbându-se nonşalant pe scenă. Supraveghea probele de sunet ale blazzajilor. :D The cuteness. :D Când am sesizat că lumea începe să se strângă la grilaj (ERA GRILAJ ! LA KUMM N-A FOST ! DUREREA ! :( ), m-am dus şi eu acolo. Adi şi Braşo în dreapta, Vlad şi Cotoară trebuiau să ajungă, în stânga mai erau doi tipi, scena mică şi intimă, Vita iţindu-se pe-acolo din când în când, aproape totul era perfect, iar eu nu mai aveam răbdare. :D
Call me whatever, dar după ce m-am întors cu spatele, sprijinindu-mă cu coatele de gard…
VOCEA: “Ce faceţi ?”
Iar eu auzeam în creieri, ca o tâmpită, replica aia uber ardelenească din seria reclamelor erdeesh, “Nu. Nu să potie.” Mba da. Mi-am întors capul, zâmbind. Era el. Vita. Şi se uita, zâmbind şi el, în ochii mei. Eu blank total. Şoc de câteva fracţiuni de secundă în care-mi blestemam vidul mental de moment. Omul cu care mi-am dorit mereu să pot purta o conversaţie mă întreba ce fac. Pe mine, ăia din stânga erau pretext. Iar eu… mătură. :)) Singura replică ce mi-a trecut prin capu-mi sec atunci a fost, afişând o mână plină de brăţări colorate ce străluceau în întuneric:
eu: ” :D Am fost la scena cealaltă şi am chestiuţe (CUM AM PUTUT ?!?!?!) colorate. :D Vrei ?” (penibil, ştiu, încă mai găuresc pereţi izbindu-mă cu capul din cauza asta)
Vita: “:D Mmm… da !”
eu (alegând una roşie, muşcându-mi buzele şi concentrându-mă să n-o scap, eram cam tremurici :D ): “Roşie, să te asortezi.”
Vita: “Mersi. :D Ia uite ce funky sunt acuma.”
După care ăia din stânga i-au zis că l-au văzut la nu ştiu ce festival de jazz, el a mai dat câteva replici, a şi râs o dată, eu puteam să jur că râde ironic, era prea dulce şi scump ca să fie altfel, dar m-am uitat la nişte interviuri pe Metalhead şi greşeam… aşa râde el: adorabil. :)) Apoi a plecat în backstage. Aer. Braşo zâmbea sugestiv. Eu oftam des. :))
Începea concertul. Întâi, o piesă nouă, “Soldaţii de funk”, apoi continuarea firească, “Armata-i antifunk”. :) Lumea se mişca, Vita se mişca mai bine – depăşeşte pe oricine la capitolul ăsta, are nişte picioare magice, happy feet :D – , în rândul din faţă s-a iscat o adevărată isterie, eu şi Braşo făceam schimb de priviri şi de bere, Vlad dansa tare fain un pic mai în spate, ce mai, era evident, în concert astă seară cei de la Blazzaj. Păcat că nu mai cântă de câteva concerte cu Cristina, dar eu, una, nu i-am simţit lipsa, trupa cântând atât de bine (instrumentişti desăvârşiţi), iar Vita… Vita face cât o duzină de soldaţi de funk. :))
eu sunt cu blugii suflecaţi şi cu adidaşii cândva albi, între tipu-n portocaliu şi Braşo ce căsca :)
happy feet :D
Vita vorbea mult cu publicul, acid jazz-ul cu influenţe funk îi permitea asta, iar versurile pe alocuri haioase uşurau şi mai mult procesul, mai ales la “Doina” şi “Macadam”. :) Iar priviri şi zâmbete cu Vita, şi după ce am văzut că a dat unui tip din public o sticlă de apă plată la jumătate, m-am nesimţit şi, însetată fiind, am cerut şi eu, mimând “A-P-Ă” în timp ce se uita către mine. N-a schiţat nici un gest, am crezut că mă ignoră şi mă pregăteam să-i arăt obrazu’ :)), când văd că se dă jos de pe scenă şi-mi aduce personal sticla din care tocmai a băut el. Priviri înciudate în jur, da’ mie nici că-mi păsa. A fost cea mai bună apă caldă pe care-am băut-o vreodată, şi am savurat din sticla cerută şi de alţii (eu răspunzând impasibil cu “holds the bottle, kisses the bottle, never lets go of the bottle”) până la finele concertului. :)) O am şi acum, e pusă bine în dulăpior la secţiunea ‘amintiri’, alături de tot felul de briz-brizuri, bilete la concerte, bilete de tren, de autocar, de metrou, etc., dar e de departe the most precious thing of them all. Un fel de holy grail contemporan. =))
se observă brăţara, da ? :D
După cum se vede şi în poză, iar a coborât de pe scenă şi a venit la grilaj. Se vede unde. Urcat pe gard, era efectiv peste mine, abdomenul lui îmi atingea umerii şi capul, iar eu am fost din nou fără reacţie. :)) M-am blocat. Pe Cotoară l-au apucat talentele şi a început să strige:
el: “Uuuu ! Roxa ! Prinde-l de…”
eu (căscând nişte ochi cât roţile de camion): “… Taci mă !”
=)) Vita cânta şi sper că n-a auzit. Concertul s-a încheiat cu pasajul hardcorist din “Urma” (nu, n-au cântat toată piesa), cel cu “valuri peste valuri de iubire se revarsă din mine”, la care s-a iscat un pogo imens, iar eu am fost nevoită să mă cocoţez pe grilaj, dacă nu vroiam să-mi rup vreo două oase. :)) Jandarmii n-au avut nimic de obiectat, la înălţimea mea nici nu mă mir, cred ca mă puteam urca lejer şi pe cort. Şi la sfârşit l-am auzit pe Vita spunând că a fost un concert “straşnic”, ca pe înregistrarea live din The Note pe care-o ascult de ani de zile. :)) Genial.
Am ieşit de-acolo în extaz şi m-am întâlnit cu HotSauce. I-am povestit, pe scurt, tot ce s-a-ntâmplat şi i-am arătat foaia pe care am făcut-o acasă. Pe o parte scria “HUG ? :D “, iar pe cealaltă “DIE ! >:( “, în cazul în care răspunsul era negativ. Cu asta aveam de gând să dau de Vita, care era în spatele scenei, dar n-aveam suficient tupeu. :)) HotSauce m-a încurajat zicându-mi că vine cu mine. Buuun. Mă duc, îl bat sfios pe umăr, zâmbesc timid şi mă-nroşesc arătându-i foaia cu întrebarea. El: “Hug ? Awww.” şi mă-mbrăţizează, aşa transpirat cum era. :) Apoi l-am rugat pe HotSauce să ne facă o poză şi asta a ieşit.
oameni deranjaţi de bliţ :)) ETERNAL LOVE !
Am dat dup-aceea de Diana şi de Fen, aceasta din urmă mergând nonşalant la Vita care stătea pe iarbă înconjurat de fani. Eu mi-am luat doar un Nestea, blestemându-mi inhibiţiile, am mai stat puţin pe cercul de beton, privindu-l cum îşi dă ochii peste cap savurând o ţigară, am oftat de vreo 3 ori şi am plecat până la scena Mureş. Alysson, trupă franceză. Mda, suna bine, dar m-am întors la Zakuska, la Midnight Express, al cărui solist/chitarist, un tip destul de uhm… mare, cânta chiar mişto. Ştiam asta de acum un an, aşa că i-am urmărit de pe băncuţă. Mi-am mai sucit gâtu’ uitându-mă după Vita, dar nu l-am mai văzut în seara aia. :)
the guitar-lovah
La un moment dat, nenea din imagine, mare specialist în chitară, şi cu o mare pasiune faţă de aceasta, sunt sigură, a început să… uhm… facă un fel de guitarlingus, dacă mă-nţelegeţi. Am rămas şocată văzându-i limba plimbându-se peste coardele chitarei, la fel ca şi Diana. Apoi s-a aplecat şi nu l-am mai văzut din cauza mulţimii din faţă, dar m-am gândit “OMG, he’s fucking it right now”.
Au urmat apoi Butterflies In My Stomach, care au avut ceva probleme şi au făcut cam o oră de probe de sunet. Era un decalaj mare, se făcea târziu, ei şi-au cerut scuze, dar pe mine m-a prins somnul. :)) Solista era femeia perfectă, frumoasă şi îmbrăcată superb, cu o voce foarte bună (n-o ia pe Luiza Zan de la Slang, though :D) – şi da, mă simt un fel de Aura Urziceanu de la Megastar făcând portretul ăsta – formaţia suna bine, dar prea lent pentru orele înaintate din… dimineaţă. :)
BIMS şi un basist în ipostază amuzantă ;)))
Aşa că, după un popas la Booze Brothers (un amalgam de stiluri greu de definit dar uşor de recunoscut şi care sună foarte bine cu vreo trei semne de exclamare), am pornit-o spre casă, unde, chiar şi la ora aceea, o veste proastă a putut strica o zi atât de mişto.
early sunset
Şi având aşa peisaj în faţă, fără prea mulţi oameni prin preajmă, am ascultat eu Slang şi mi s-a părut că sună dumnezeiesc. Nici nu mergea altceva în afară de jazz şi vocea demenţială a Luizei Zan în asemenea atmosferă. Cântă şi la FânFest, sper să-i treacă cuiva prin cap să-i programeze exact la apus, deşi ar fi o minune. :) Way to go.
Apoi a urmat… plimbarea.
circuitul de carting; lumea îşi lua bilete şi n-am mai avut răbdare să pozez şi maşinile :)
Am ieşit în Weekend să mâncăm şi să bem ceva, trecând pe lângă scena mare unde cântau Theatre Of Tragedy, şi unde bănuiesc că era plin de goths. :) Nu mi-au plăcut cum sună, nu-s genul meu, şi din câte am înţeles de la Arana, au avut şi ceva probleme cu sunetul. Oricum, străduţa era goală, era clar cine e headliner la festival. :))
La scena Mureş se pare că era, totuşi, ceva mai interesant. Cânta Deak Bill şi al lui Blues Band. Cu toate că nu mă dau în vânt după blues, omul ăsta avea ceva special. Simţea muzica, îi curgea prin vene, cânta, se plimba şi ţopăia pe scenă, dar totul oarecum… ciudat. Când m-am uitat mai bine, am văzut că nu avea un picior. Tot respectul, eu dac-aş avea defectul ăsta nici n-aş mai vrea s-aud de viaţă, darămite de muzică, dans, concerte şi public.
impresionant, serios
Am făcut o pauză de la muzica lui nenea Deak Bill şi am plecat la Kiss Arena unde Vali Bărbulescu mixa cum ştia el mai bine. Evident, a urmat o tură de dezmăţ şi dansat “fără nici o jenă”. :) Mă tot întreb de ce troglodiţii de fotografi peninsulieni nu i-au făcut o poză lui Vali Bărbulescu, mai ales când mă uit pe pagină şi văd doar gagici mai mult sau mai puţin îmbrăcate. Băi Peninsulo, anu’ viitor să dai acreditări şi femeilor, să vedem şi noi festivalul printr-o prismă feminină, ce naiba ? :))
Ne-am întors din nou la Deak Bill, şi am stat pe iarba până şi-a început show-ul A.G. Weinberger. Am râs o grămadă împreună cu Cotoară, în mare parte datorită lui Dorgo care, beat fiind, spunea numai tâmpenii, ca de obicei. :)) I-a pus numele de “Laurenţiu” unui tip pe care-l ştia doar din vedere şi s-a apucat să facă mişto de el. Tipul era imposibil de ratat: brunet cu părul lung, nişte sprâncene stufoase, un veşnic tricou transpirat şi plin de zgură de la-nceputul festivalului, şi o privire veselă, naivă, tâmpă chiar. Îi mai lipseau doar nişte steluţe şi inimioare, şi portretul era complet. :)) Dorgo strigându-l “Laurenţi”, e clar că nu reacţiona, dar păcat, mi-ar fi plăcut să aud ceva din gura lui. :)) Nu mai conta, Dorgo vorbea cât pentru 5, noi râdeam cât pentru 10.
Iar Weinberger… Weinberger cânta tot blues, suna bine, dar tot nu m-a atins cu mare lucru. Da, ştiu, sunt o insensibilă, dar dacă şi Diana a zis că “muzica asta nu-mi transmite nimic”, m-am scos. :)) Îi mai dau o şansă la FânFest, sper să-mi sune în creieri/fuflet altfel acolo. :)
blues *rolls eyes*
Acestea fiind ascultate, am încălecat într-un taxi şi… ne-am dus să dormim. Urma una din zilele cele mai mişto din tot festivalul. :D
o parte din grimuşi :)
Izbitor mi s-a părut sunetul clapelor, care, am mai spus, imită perfect un pian electric. Show-ul a fost unul pe măsură, “Solutitude” am cântat-o din străfundul plămânilor, “In A Glimpse” asemenea, dar un pic mai multă prezenţă de spirit a publicului n-ar fi stricat. Eh, să dăm vina pe oră şi pe soarele ce ardea nemilos. Vocea este iar foarte bună, versurile în engleză, ce mai, ştachetă ridicată pentru România. :) Oh, şi am uitat să precizez, numele formaţiei e inspirat dintr-un roman al lui Salman Rushdie, fiind o anagramă. Mai multe puteţi citi pe site-ul lor, şi puteţi descărca şi piesele de-acolo, vă asigur că n-o să vă pară rău. ;)
Au urmat apoi, la aceeaşi scenă şi cam cu acelaşi public, moldovenii de la Alternosfera. THE LOVE ! Nu-i mai văzusem până atunci niciodată live, dar ştiu că i-am văzut la Stufstock, la televizor (how lame) şi mi s-a părut că sună unu la unu cu albumul, ceea ce mi s-a confirmat la Peninsula. Oamenii emană energie prin toţi porii, vocalul se zbenguie neîncetat pe scenă şi cântă melodios în acelaşi timp, calitatea vocii nefiindu-i afectată de mişcările scenice. Totuşi, versurile şi accentul moldovenesc al vocalistului îţi frâng inima. O combinaţie de energie, sensibilitate şi accent. Înfiorător de bună. :)
visătorii :D
Nota 10 pentru clapele deosebit de puternice care sunt şi un fel de trademark al trupei, dar care nu deranjează urechile, ci le îmbată-n mod plăcut atunci când notele se contopesc cu acordurile celor două chitare. Surpriza enormă a serii a fost să-l văd pe fostul chitarist Zdob şi Zdub, Vicoş, la bass. Credeam că n-am să mai văd frumuseţea supremă a Moldovei niciodată, but there he was. De ce nu ştiam lucrul ăsta până acum ? :))
*habba habba, yadda yadda*
E cert că noul album, “Visători cu plumb în ochi”, e unul de la foarte bun în sus, din câte am auzit, însă nu cunosc nici o modalitate de a mi-l procura. Help ? Şi alt lucru foarte trist e faptul că anul ăsta nu ştiu dac-o să mai am ocazia să-i văd live pe undeva. Aşa că, încă o dată, jos pălăria pentru Republica Moldova, şi ne-om mai… auzi. :) Bravo, băieţi.
Eh, la scena Zakuska urmau Kumm de dorul cărora muream, aşa că am târât-o şi pe Diana acolo, să stăm pe o băncuţă până începe. Am profitat de ocazie şi de excesul de energie şi am reuşit s-o enervez, dar cine poate rezista tentativei de priviri Puss-In-Boots ? =))
;;)
Scurte probe de sunet, la care lumea încă mai stătea jos, după care au început cu “Hear Myself”. Roxa ? Alergând, la primele acorduri, să prindă un loc în faţa scenei, ceea ce s-a şi întâmplat. :)) Demenţă totală, Kumm au făcut, în ordinea bunei dispoziţii pe care au produs-o, cam al treilea cel mai bun show din tot festivalul, pe primul loc fiind, indiscutabil, Gogol Bordello, iar pe doi… va urma. :)) Oricum (sau orikumm), în privinţa vocalistului, Cătălin Mocanu, am câteva observaţii de făcut. DA – voce perfectă, DA – prezenţă scenică, DA – comunicare cu publicul / NU – “aţi ştiut unde să veniţi” (la scena mare cântau Phoenix), NU – “noi am fost invitaţi să cântăm, nu ca alte trupe” (Byron, evident). Deci, clar ? NU SE FACE AŞA. :(
next time I’ll kick his ass :)
Momentul Oigan al concertului a fost, ca de obicei, unul total dement. :)) “Curse” e o piesă care, după zeci de ascultări, tot îmi ridică părul de pe mână. Saxofonul bariton al domnului Iordache, tobele puternice, muzicuţa delirantă şi vocea lui Nuţescu (Oigan), precum şi toate porcăriile care poate să le îndruge în mica pauză din timpul piesei fac din “Curse” live ceva care ar merita toţi banii daţi pe un concert Kumm. :)))
două genii :D
La “Million Faces” dansam, împreună cu tot cortul full de oameni, de se cutremura tot Complexul Weekend, iar la “Evil Eye” zbieram versurile cât de tare puteam. N-a lipsit nici “Dictionary”, la care am râs, ca de obicei. Un moment stop ar fi cel în care Nuţescu şi-a trântit chitara pe scenă, a început s-o “biciuiască” cu cureaua (cacofonie mai adevărată nu putea să-mi iasă), iar apoi pur şi simplu s-a trântit pe jos himself şi a făcut dragoste cu ea. =)) Genial ! Momentul culminant tot “Rest In Pieces” l-a reprezentat. Totul s-a încheiat cu întregul cort, dar absolut toată lumea, făcând un pogo gigantic. :D
Apoi, concertul anual cu Paraziţii, anul ăsta mai delicios ca niciodată, datorită melodiei “Fabricant de gunoi”, ce conţine una din cele mai bolnave şi mai reuşite metafore ever, da, cea cu branhia. :)) It’s a classic, fără discuţie. :D Diana ştia mai bine versurile tuturor melodiilor, dar m-am distrat şi eu destul, dacă nu mă credeţi… puteţi întotdeauna să respiraţi sub apă. :))
behind Freaka :)
Aşadar m-am legănat rap-style şi am râs cu rockerii mei şi Diana la Paraziţii, după care am pornit spre scena mare, unde trebuiau să cânte Viţa De Vie.
Înainte, însă, am mai prins ceva din Kispal Es A Borz, pe care am dansat la braţ cu Diana, agitând zgura care ni se lipea de haine. După ce maghiarii şi-au încheiat recitalul, ne-am repezit la grilaj, şi eram chiar în faţă. :D Eu aveam o întrebare pregătită pentru Despot, dar împrejurările n-au fost propice pentru lansarea ei, aşa că-n cele din urmă i-am zbierat doar, în timpul concertului, că i s-a desfăcut lănţişorul, iar exemplul meu a fost urmat şi de alţii. Despot era, însă, prea ocupat să ne explice ceva despre un cântec. :)) Show criminal, ca întotdeauna, dar şi o mini-depresie la “Liber” şi “Visare”, melodii ale căror versuri ne-au făcut să ne sprijinim de grilaj şi să oftăm adânc.
puşi pe dezmăţ :)
Evident, situaţia n-a rămas aşa, “Sunetul mai tare”, “Iamma”, “Ozosep” şi eterna “Basul şi cu toba mare” au dezmorţit muşchii rockerilor ce au ridicat zgura într-un ritm infernal, iar nouă ne-a revenit, oarecum, pofta de viaţă, ceea ce nu avea să se simtă în a treia zi, totuşi.
De precizat ar mai fi, pentru ziua a doua, că au fost o grămadă de concerte care s-au intercalat. Grimus la scena Mureş deodată cu Ultimul Rând la Zakuska, Alternosfera, tot la Mureş, deodată cu Depresszio la scena mare, Kumm – Phoenix, şi cea mai cruntă Viţa De Vie – Anima Sound System. Eh, am ales ce-am crezut eu că-mi va prinde mai bine la momentul respectiv, dar regret că nu i-am văzut şi pe restul. Mda, din moment ce sunt patru scene şi festivalul promite tot mai mult în fiecare an, nici nu mă aştept la o remediere a situaţiei, ba din contră, va fi ceva de genul… Radiohead în acelaşi timp cu Tool. :/
recuperare dacă nu mai mergeam la un concert important de-atunci, adică cel cu Goran Bregovic, în Sibiu. :)) Dar să le luăm pe rând.
Michelangelo se răsuceşte acum în mormânt :))
În cele din urmă am pornit spre Complexul Weekend, unde se desfăşura toată tărăşenia. Diana mi-a făcut plăcerea să-mi dea brăţara ei VIP, fiindcă era verde şi ştim cu toţii cât de mult îmi place mie verdele, iar eu i-am dat-o pe cea portocalie a mea. Inutil să menţionez că nenea de la intrare nu s-a sfiit şi mi-a strâns-o prea tare pe mână, aşa că am suferit 5 zile; nu mai puteam s-o dau jos, cum făceam cu cea roz şi penibilă, acum un an. :)
Eh, detalii, detalii. Seara se anunţa a fi incendiară. Totul începea cu Guerrillas la scena Zakuska, pe care am dibuit-o cu niscaiva bătaie de cap, fiindcă era mică şi era într-un cort unde mai erau băncuţe şi mese, iar în capul meu pur şi simplu nu s-a putut face conexiunea dintre hardcore şi asemenea organizare. :))
*groooowl*
Deşi am stat undeva pe bancă, nu în nebunia din faţă, chiar mi-a fost dor de un concert Guerrillas. Chitare puternice, voci asemenea, şi un sunet pe măsura celui mai mare festival open-air din ţară. Mă rog, nu cred că există vreun concert Guerrillas la care să nu am o revelaţie de genul “cât de bine pot să sune !”. :))
În timpul concertului a apărut şi Fen (prima întâlnire), căreia i-am făcut doar cu mâna, ea mi-a zis “Hardcoristo !”, mi-a aruncat în braţe o mică gentuţă şi s-a vârât în pogo. :))) Inutil să precizez cât de perplexă am rămas, clipind mult şi des. Puteam să fug foarte bine cu toată averea ei, nu ştiu de unde atâta încredere după doar câteva replici schimbate pe blog şi alte câteva pe messenger. :)) Oh well, Roxa e Roxa şi n-a fugit cu nici o avere. :))
Apoi am plecat spre scena mare, unde trebuiau să se desfăşoare Altar, dar m-a oprit o tipa pentru un chestionar, lung de 80+ întrebări, printre care şi curiozităţi de genul “de câte ori te-ai sărutat cu cineva ?”, “la câte concerte ai fost până acum ?”, “la ce vârstă ţi-ai început viaţa sexuală ?”, de mi-am pus mâinile-n cap la scurt timp după ce am acceptat “provocarea”. :)) Era un fel de răzbunare pe Diana, care a fost oprită tot pentru un chestionar la intrare, dar a durat de 20 de ori mai puţin, aşa că răzbunarea s-a răsfrânt crunt şi asupra-mi. :) În timpul ăsta m-a abordat şi Inner cu “stimabilă domnişoară” (de-am rămas puţin cuplată câteva ore bune dup-aia), întrebându-mă ce şi cum am de gând să fac cu Szigetu’. Concluziile s-au conturat pe fondul unor ridicări din umeri şi a expresiei “mai vedem noi”/”mai vorbim noi”. :))
La Altar n-a mai fost demenţa de acum un an. Un pogo răzleţ, pe ici, pe colo, un moment interesant cu un rapper pe scenă, în rest… cam acelaşi show pe care l-am tot văzut. Totuşi, HotSauce the rapper era prin preajmă la “Atitudine” şi am pus de-un headbanging şi de-o zbenguială, fiind piesa pe care noi ne distrăm cel mai bine. :))
Andy Ghost, titirezul
Am mers apoi spre scena Mureş, pentru o sesiune de relaş în iarbă.
la o terasă :)))
Între timp au început să cânte Direcţia 5, iar eu făceam eforturi vizibile să nu îi înjur prea tare şi să nu-mi arăt dezgustul faţă de dragostea ridicată în slăvi în ditamai boxele. :)) Noroc că a venit Liviu (şi prietena lui, Andreea), şi ne-am cunoscut şi noi. Ei bucureşteni, eu şi Diana ardelence, perfect match. Nu m-am înţeles mai bine cu cineva întreg festivalul. :)) Cine a spus că bucureştenii sunt aşa şi pe dincolo, la naiba, să mi-i arate şi mie, fiindcă e imposibil ca eu să dau mereu peste excepţii. :)
Oh, mda, memorabilă ar fi şi faza cu Krameru’, năpustindu-se asupra mea şi a Dianei, urlând “I want you both !”. :)) Prefer să nu comentez… :)))
Toţi patru ne-am dus apoi, pentru în jur de oră, să ne zbenguim pe Şuie Paparude. Trebuie să recunosc că am fost un pic sceptică la început, având în vedere că acum doi ani au vorbit mai mult decât au mixat/cântat, iar acum un an am fost atât de scârbită încât nu m-am dus să-i văd deloc, dar, se pare, şi-au revenit. :) A fost începutul serii de dans, Kiss Arena e locul perfect pentru transpirat până când storci tricoul de pe tine, mai ales când Şuie au sunat atât, dar atât de bine, mixând până şi un “Killing In The Name Of” de la Rage Against The Machine, lucru ce m-a lăsat fără cuvinte. :)
la paparude, la şuie ;)
N-am mai stat să auzim vreun hit, pentru că trebuia să ne facem loc la ceea ce avea să fie cel mai dement concert din toată existenţa mea: mult aşteptaţii, doriţii şi râvniţii… Gogol Bordello, tocmai din SUA. De fapt, trupa e un amalgam de etnii şi naţionalităţi, şi, deşi nici unul din ei nu e ţigan, ei cântă gypsy punk; şi mie-mi place să-i spun lui Eugene Hutz, vocalului, simplu – ţiganu’. :))
Nu mai aveam răbdare, erau la probe de sunet şi deja începeam să dansăm ca bagate-n priză. Între timp am dat şi de Arana şi ne-am lăsat ghiozdanele toate într-un loc, ca să avem spaţiu şi libertate de mişcare… Şi în sfârşit au început. Cu “Sally”. Au continuat cu “Immigrant Punk”, “Ultimate”, “Not A Crime”, “Start Wearing Purple”, “Wonderlust King”, “Avenue B”, “Super Taranta!” şi chiar “Punk Rock Parranda”. Cu alte cuvinte, după 5-6 piese, eram ca după o baie straşnică. :)) A fost ireal. Sound-ul lăutăresc, toată frenezia viorii şi a acordeonului, erau accentuate de vocea ţiganului ce suna EXACT ca în varianta de studio, precum şi de acustica acestuia ce a strâns, nemilos, la scenă, blackeri, punkeri, hardcorişti, clubberi, rapperi; nu mai conta cine sau ce erai, totul se pierdea în iarbă, praf, chiuit şi paşi de dans, iar la îndemnul “PARTY !” al ţiganului, simţeam, pur şi simplu, că muzica ţigănească pusă pe chitare şi dansul e tot ce există pe lume, şi nimic altceva nu mai are sens. :))
ţiganu’ :D
violonistul rus :))
Au vrut să ne omoare. N-au cântat nimic mai lent. Dacă stau să mă gândesc, nici nu prea aveau ce. :)) Dar totuşi, la un moment dat ştiu că m-am oprit după o piesă şi i-am spus Dianei, gâfâind şi ţinându-mă de inima ce era gata-gata să-mi sară din piept, ceva de genul: “Acum numa’ 60 Revolutions mai trebuie să cânte ca să mă facă knock-out”. Nu e greu de ghicit ce-a început, nu ? “60 Revolutions” nu e, nici mai mult, nici mai puţin, decât piesa mea preferată de la Bordello, pe care-am dansat şi am sărit până a început, fizic, să mă-nţepe inima. :)))
dansuri exotice
“Dogs Were Barking” a fost un deliciu datorită părţii cu “Dogs were barking / Monkeys clapping”, la care mii de oameni (monkeys?) băteau sincron de două ori din palme. :)) La “Mishto”, toată lumea era în delir, aerul era irespirabil, iar poporul, atât cel de pe scenă, cât şi din faţa ei, se mişca într-o explozie de energie. Absolut genial. Bisul a constat într-un fel de mixaj incendiar între “Baro Foro” (că nu se putea fără) şi “Indestructible”. Mda, nu era de ajuns că doar “Baro Foro” are 9 minute, au trebuit să-l şi mixeze. =))
killaz :D
Genial, cel mai ritmat şi dansabil concert la care-am fost în viaţa mea. Ei bine, deshidratarea a fost cruntă, aşa că ne-am luat, şi eu, şi Diana, fiecare câte doi litri de apă minerală rece ca gheaţa, iar eu încă un Ice Tea, ea un Cola. Şi dă-i, şi bea până la refuz; am mai transpirat un sfert de oră tot ce-am avut de transpirat, apoi ni s-a făcut frig, şi după încă puţină vreme simţeam cum mi se cuibăreşte în organism o răceală zdravănă. :))
the sweat, the water, and then the dance :))
Am stat ce-am mai stat la masă, discutând despre concertul inimaginabil ce tocmai l-am văzut şi începând să dansăm ori de câte ori cineva spunea “Bordello”, “ţiganu'”, “Gogol” sau “party”. :)))
Deşi bietele noastre picioare cereau îndurare, seara tocmai începea. :)) Am plecat înapoi spre Kiss Arena pentru Pendulum. Nu am stat mult, am prins doar partea de început, şi simţeam clar diferenţa dintre Şuie şi ceva mai vestic şi mai necomercial. Adică pur şi simplu n-am simţit valul acela de energie care-mi mişca necontrolat picioarele. Eh, dacă prindeam “Tarantula” sau măcar “Fasten Your Seatbelt”, ar fi fost altă poveste. :) Asta nu înseamnă că nu ne-am zbânţuit o bună bucată de vreme. :))
pretty neat :D
Rox @ Pendulum :>
În cele din urmă am pornit spre scena Mureş, unde se auzeau ultimele scremete ale lui Tudor Chirilă şi Voma lui… ah, pardon, Vama, o formaţie ce o urăsc din toată fiinţa mea, şi care, se pare, nu mai prinde nici la public ca-n alţi ani. :)) N-am avut de îndurat mult, totuşi, au plecat şi au lăsat scena pregătită pentru ultimul dezmăţ al nopţii; dacă înainte Bordello ne-a adus gypsy punk, urma să înceapă gypsy d’n’b, sau gypsy electro, sau, la naiba, Shukar Collective. :D
gypsy forfuckingever
Sincer, habar n-am de unde ne-am mai găsit resursele de energie pentru încă două ore de dans încontinuu, dar am făcut-o. :))) Shukar sună absolut genial, chiar dacă a fost doar Clasic, nu şi Tamango. DJ Vasile a fost mult mai în formă decât anul trecut când ne-a făcut varză timpanele cu un exces de bass. De data asta a fost pur şi simplu perfect. Muzica ţigănească (cea pură, evident) ar fi frumoasă şi fără orice altă influenţă, dar cu ajutorul unor DJ atât de pricepuţi, nu poate decât să sporească în farmec şi în grad de dansabilitate (sunt 100% sigură ca tocmai am inventat un cuvânt). :)) Ţiganul de la acordeon se uita destul de lasciv la mine şi Diana, în timp ce noi ne scuturam toate membrele şi ehm… extremităţile, mai ales la “Taraf” şi “Malademna”. :)) Mda, la cea din urmă am şi urlat un “Duj Sandale”, fiindcă pe mine orice melodie în care aud “uliţa” şi “lubeniţa” mă duce automat cu gândul la eterna “Duj Sandale”. :))
Când, în cele din urmă, adică pe la 4 AM, au terminat şi Shukarii, am pornit spre casă, mai exact, ne-am târât. Eram moarte. Mă rog, pe drum a apărut şi Clasic de la Shukar Collective, întrebându-ne dacă ne-a plăcut. Cum să… Oh well, i-am zâmbit şi i-am zis că da. :D Ne târâiam în continuare picioarele şi ne imaginam cum ne depăşesc melci şi broaşte ţestoase. Am străbătut drumul din Weekend până la taxiuri în 40 (!!!!!) de minute, un drum ce, în mod normal, îl făceam în mai puţin de 10 minute. Râdeam, eram fericite, dar totuşi ne întrebam, deosebit de curioase, cum ‘mnezo au rezistat bucureştenii pe 25 mai la Balkan Sounds, un concert cu Shukar, Zdubii ŞI Bordello în aceeaşi zi, fiindcă pe noi cu siguranţă trebuiau să ne aştepte cu targa la ieşirea din arene.
Acasă. Discuţii monosilabice. Baie. Pat. Intrat în comă de somn.