Ziua a patra… m-am trezit cu zâmbetul pe buze. Eram entuziasmată la culme, ziua cu o Vită dublă, o dată cu Implant Pentru Refuz şi încă o dată cu Blazzaj. Pentru cei ce nu ştiu, Vita e solist la ambele trupe. Iar eu sunt o mare Vita-fan, soon to be Vita-groupie, după cum o să vedeţi. :))

Aşadar… prima dată Implant Pentru Refuz, la scena mare. M-am temut să nu fie public datorită orei (să fim serioşi, 17:30?!), dar au fost chiar mai mulţi oameni decât mi-aş fi închipuit, din fericire. Şi show-ul. Doamne, ce concert ! “Regii hardcore la pătrat pe timp nelimitat” zice tot. Un hardcore ce de ani de zile nu acceptă nici un fel de compromis. Nici schimbarea stilului, nici reorientarea către un public mai numeros, nici contracte cu case de discuri mari. Cu alte cuvinte, nimic care să le ştirbească demnitatea. :D Pentru mine sunt una din trupele ce stau cel mai bine la capitolul ăsta, şi pentru asta mă înclin şi mă târăsc în faţa lor, ba le mai curăţ şi pantofii. :))Probe de sunet. Bulbuc, Ochelari şi Vita. Microfoane. “Ţâţe. Ţâţe. Ţâţe. Gagici. Ţâţe”. Aaahaha, râsete generale. Sorbit Vita din priviri. Vita dat seama. Făcut poze în prostie. Cu toate că încă probe de sunet.

Bulbuc cu “ţâţe” :)))

Ochelari şi lipsa lui de ocupaţie… why me ? :))

Ce naiba să mai zic ? Au sunat… peste aşteptări. Două chitare – Freaky şi Meshu, un mesaj deloc subliminal care instigă la ură împotriva corupţiei, “prostituţiei la orice nivel”, politicii defectuoase, în fine, aceiaşi Implanţi pe care-i ştim de ani de zile, de data asta cu un album nou (pe care l-am cumpărat şi căruia trebuie să-i fac un review pentru că merită din plin), prezenţă scenică şi o comunicare cu publicul rar întâlnită. Vocea şi părţile de rap ale lui Ochelari se omogenizează atât de bine cu stilul trupei, încât mă trec fiorii şi acum, amintindu-mi. Cât despre Vita… omu’ ăsta e ardei iute, e spirt, e… “argint viu”. :)

Vita şi Freaky :D

goddammit ! =P~

una bucată Bulbuc săltăreţ ;)

Ochelari şi atitudinea tipică de rapper :))

Şi cum ziceam, privirile mele insistente se pare c-au dat roade. Sau e pure chemistry. Ca şi anul trecut, la Fânfest, când a coborât în public şi a venit fix unde stăteam eu sprijinită de grilaj, Vita s-a abătut din nou exact în faţa mea. Dar faţă de Fânfestul de anul trecut, n-am mai avut suficient tupeu să-l ating pe piept de sus până jos, ci m-am mulţumit să-i fac vreo 2-3 poze, care n-au ieşit, bine-nţeles. Se subînţelege că mâinile-mi tremurau. :)) În rest, zâmbete inofensive şi priviri scurte. Mă-ndoiesc că mă ţine minte, a trecut un an, la naiba, dar a fost mişto either way. :D

IPR army :D

Un final incendiar de concert, nu mi-a venit să cred urechilor când am auzit un mixaj de 3 coveruri Rage Against The Machine, în această ordine: “Bombtrack”, “Killing In The Name” şi “Bullet In The Head”. Nici mai mult, nici mai puţin. 3 piese de pe unul din cele mai bune albume scoase de vreo trupă vreodată. GOD ! Am hiperventilat şi am început să zbier şi eu, scuipându-mi plămânii. Cu toate că chitarele nu sunau la fel cu a lui Morello (e imposibil), publicul a reacţionat minunat. Păcat că Vita n-a învăţat versurile la “Bombtrack” şi am cântat doar burn, burn, yes ya gonna burn, dar a fost genial şi Rage Against The Machine, cu siguranţă. :D neaşteptat. Sper să repete figura la Fânfest; dacă e o trupă pe care o iubeşte toată lumea, aceea e RATM.

din seria “poporul hardcorist şi zgura cea malefică” :))

Altă fază cu Vita. El prezenta “Messages To Gods”, o piesă nouă şi foarte reuşită, zicând ceva despre zei, iar eu am ţipat “satana catolică !”, cum i se mai spune, ţipăt soldat cu alt schimb de priviri. *faints*

Având în vedere că a fost un concert de hardcore/metalcore, publicul a fost pe măsură, iar ce-a ieşit… hm ! Cred că filmuleţul ăsta ilustrează cel mai bine atmosfera, cu toate că nu se aude mai nimic. Melodia e “I.P.R. gherila”, una din preferatele mele. :D

Dammit, îmi simt zgura-n plămâni şi acum, cu toate că am stat mereu la grilaj, nu m-am băgat nici în pogo, n-am fost nici în wall of death. Am ieşit marou de-acolo, oricum. La trei şerveţele umede distanţă eu eram ceva mai curată, dar ghiozdanul îmi murdărea hainele. Demenţă. :))Am zăbovit apoi la o terasă aflată chiar lângă scena mare, cu rockerii mei şi Diana. Cântau OCS, care mie nu-mi plac, şi vorba lui Vlad, live sună chiar deranjant. Nu, efectiv n-am să fiu niciodată fana acestei formaţii pe care atâta lume o ridică-n slăvi. Kill me please. :))

Vlad şi Dorgo au început o discuţie Implant Pentru Refuz versus Luna Amară. Vlad spunea că IPR, chiar dacă au două chitare, nu reuşesc să acopere vocea aşa cum fac Luna Amară (nu sunt de acord, Vlad, nu ăsta e scopul!), iar Dorgo spunea că Luna Amară nu mai cânta ca la-nceput, nu mai au aceeaşi vervă şi nu mai exprimă aceeaşi ură, cântă mai mult despre dragoste (iar nu-s de acord, ce dracu’, se numeşte evoluţie, versurile sunt tot mai bune, compoziţiile mai complexe, chiar dacă mai introspective). Anyway, discuţie fără nici un sens, tot o chestiune de gusturi rămâne. :)

Vlad şi Dorgo în polemici

Apoi au început Iris, un recital la care trebuia să stau pentru că nu aveam altceva mai bun de văzut. Şi de ce să nu recunosc, mi-a fost dor de ei. Aşa, vreo 3 piese. Apoi mi-am revenit şi n-am prea fost atentă, mai ales fiindcă Clicknetu’ împărţea brăţări colorate care străluceau în întuneric, ba mai şi aruncau în public. Lumea era fascinată, se năpusteau asupra lor ca nişte găini înfometate cărora le arunci seminţe de porumb. :))) Chiar am făcut cu Diana o probă, fiindcă avea mai multe, şi apoi ne-am prăpădit de râs. :D We’re complete jerks. :))

Minculescu… *yawn*

vestitele brăţări

A avut loc şi o fază de “no comment”: când Iris cântau mai cu foc “Baby, baby, baby, tu vei fi a mea”, iar eu şi Diana ne legănam ţinându-ne de după gât, a trecut Kramer prin faţa noastră, ne-a privit scurt şi crispat, şi a pornit mai departe. AAA ! The shame ! Doar blufam, clar ? :))

Mă rog, bisul Iris a fost tot “Floare de iris”, nimic nou, nimic care să mă atingă ca pe vremuri, aşa că am sugerat plecarea înaintea mulţimii, să nu care cumva să prind îmbulzeală şi să nu ajung la timp la Blazzaj, ca să fiu nevoita să m-arunc în cap. Zis şi făcut.

Eram în cortul Zakuska, stând pe bancă. L-am observat pe Vita plimbându-se nonşalant pe scenă. Supraveghea probele de sunet ale blazzajilor. :D The cuteness. :D Când am sesizat că lumea începe să se strângă la grilaj (ERA GRILAJ ! LA KUMM N-A FOST ! DUREREA ! :( ), m-am dus şi eu acolo. Adi şi Braşo în dreapta, Vlad şi Cotoară trebuiau să ajungă, în stânga mai erau doi tipi, scena mică şi intimă, Vita iţindu-se pe-acolo din când în când, aproape totul era perfect, iar eu nu mai aveam răbdare. :D

Call me whatever, dar după ce m-am întors cu spatele, sprijinindu-mă cu coatele de gard…

VOCEA: “Ce faceţi ?”

Iar eu auzeam în creieri, ca o tâmpită, replica aia uber ardelenească din seria reclamelor erdeesh, “Nu. Nu să potie.” Mba da. Mi-am întors capul, zâmbind. Era el. Vita. Şi se uita, zâmbind şi el, în ochii mei. Eu blank total. Şoc de câteva fracţiuni de secundă în care-mi blestemam vidul mental de moment. Omul cu care mi-am dorit mereu să pot purta o conversaţie mă întreba ce fac. Pe mine, ăia din stânga erau pretext. Iar eu… mătură. :)) Singura replică ce mi-a trecut prin capu-mi sec atunci a fost, afişând o mână plină de brăţări colorate ce străluceau în întuneric:

eu: ” :D Am fost la scena cealaltă şi am chestiuţe (CUM AM PUTUT ?!?!?!) colorate. :D Vrei ?” (penibil, ştiu, încă mai găuresc pereţi izbindu-mă cu capul din cauza asta)
Vita: “:D Mmm… da !”
eu (alegând una roşie, muşcându-mi buzele şi concentrându-mă să n-o scap, eram cam tremurici :D ): “Roşie, să te asortezi.”
Vita: “Mersi. :D Ia uite ce funky sunt acuma.”

După care ăia din stânga i-au zis că l-au văzut la nu ştiu ce festival de jazz, el a mai dat câteva replici, a şi râs o dată, eu puteam să jur că râde ironic, era prea dulce şi scump ca să fie altfel, dar m-am uitat la nişte interviuri pe Metalhead şi greşeam… aşa râde el: adorabil. :)) Apoi a plecat în backstage. Aer. Braşo zâmbea sugestiv. Eu oftam des. :))

Începea concertul. Întâi, o piesă nouă, “Soldaţii de funk”, apoi continuarea firească, “Armata-i antifunk”. :) Lumea se mişca, Vita se mişca mai bine – depăşeşte pe oricine la capitolul ăsta, are nişte picioare magice, happy feet :D – , în rândul din faţă s-a iscat o adevărată isterie, eu şi Braşo făceam schimb de priviri şi de bere, Vlad dansa tare fain un pic mai în spate, ce mai, era evident, în concert astă seară cei de la Blazzaj. Păcat că nu mai cântă de câteva concerte cu Cristina, dar eu, una, nu i-am simţit lipsa, trupa cântând atât de bine (instrumentişti desăvârşiţi), iar Vita… Vita face cât o duzină de soldaţi de funk. :))

eu sunt cu blugii suflecaţi şi cu adidaşii cândva albi, între tipu-n portocaliu şi Braşo ce căsca :)

happy feet :D

Vita vorbea mult cu publicul, acid jazz-ul cu influenţe funk îi permitea asta, iar versurile pe alocuri haioase uşurau şi mai mult procesul, mai ales la “Doina” şi “Macadam”. :) Iar priviri şi zâmbete cu Vita, şi după ce am văzut că a dat unui tip din public o sticlă de apă plată la jumătate, m-am nesimţit şi, însetată fiind, am cerut şi eu, mimând “A-P-Ă” în timp ce se uita către mine. N-a schiţat nici un gest, am crezut că mă ignoră şi mă pregăteam să-i arăt obrazu’ :)), când văd că se dă jos de pe scenă şi-mi aduce personal sticla din care tocmai a băut el. Priviri înciudate în jur, da’ mie nici că-mi păsa. A fost cea mai bună apă caldă pe care-am băut-o vreodată, şi am savurat din sticla cerută şi de alţii (eu răspunzând impasibil cu “holds the bottle, kisses the bottle, never lets go of the bottle”) până la finele concertului. :)) O am şi acum, e pusă bine în dulăpior la secţiunea ‘amintiri’, alături de tot felul de briz-brizuri, bilete la concerte, bilete de tren, de autocar, de metrou, etc., dar e de departe the most precious thing of them all. Un fel de holy grail contemporan. =))

se observă brăţara, da ? :D

După cum se vede şi în poză, iar a coborât de pe scenă şi a venit la grilaj. Se vede unde. Urcat pe gard, era efectiv peste mine, abdomenul lui îmi atingea umerii şi capul, iar eu am fost din nou fără reacţie. :)) M-am blocat. Pe Cotoară l-au apucat talentele şi a început să strige:

el: “Uuuu ! Roxa ! Prinde-l de…”
eu (căscând nişte ochi cât roţile de camion): “… Taci mă !”

=)) Vita cânta şi sper că n-a auzit. Concertul s-a încheiat cu pasajul hardcorist din “Urma” (nu, n-au cântat toată piesa), cel cu “valuri peste valuri de iubire se revarsă din mine”, la care s-a iscat un pogo imens, iar eu am fost nevoită să mă cocoţez pe grilaj, dacă nu vroiam să-mi rup vreo două oase. :)) Jandarmii n-au avut nimic de obiectat, la înălţimea mea nici nu mă mir, cred ca mă puteam urca lejer şi pe cort. Şi la sfârşit l-am auzit pe Vita spunând că a fost un concert “straşnic”, ca pe înregistrarea live din The Note pe care-o ascult de ani de zile. :)) Genial.

Am ieşit de-acolo în extaz şi m-am întâlnit cu HotSauce. I-am povestit, pe scurt, tot ce s-a-ntâmplat şi i-am arătat foaia pe care am făcut-o acasă. Pe o parte scria “HUG ? :D “, iar pe cealaltă “DIE ! >:( “, în cazul în care răspunsul era negativ. Cu asta aveam de gând să dau de Vita, care era în spatele scenei, dar n-aveam suficient tupeu. :)) HotSauce m-a încurajat zicându-mi că vine cu mine. Buuun. Mă duc, îl bat sfios pe umăr, zâmbesc timid şi mă-nroşesc arătându-i foaia cu întrebarea. El: “Hug ? Awww.” şi mă-mbrăţizează, aşa transpirat cum era. :) Apoi l-am rugat pe HotSauce să ne facă o poză şi asta a ieşit.

oameni deranjaţi de bliţ :)) ETERNAL LOVE !

Am dat dup-aceea de Diana şi de Fen, aceasta din urmă mergând nonşalant la Vita care stătea pe iarbă înconjurat de fani. Eu mi-am luat doar un Nestea, blestemându-mi inhibiţiile, am mai stat puţin pe cercul de beton, privindu-l cum îşi dă ochii peste cap savurând o ţigară, am oftat de vreo 3 ori şi am plecat până la scena Mureş. Alysson, trupă franceză. Mda, suna bine, dar m-am întors la Zakuska, la Midnight Express, al cărui solist/chitarist, un tip destul de uhm… mare, cânta chiar mişto. Ştiam asta de acum un an, aşa că i-am urmărit de pe băncuţă. Mi-am mai sucit gâtu’ uitându-mă după Vita, dar nu l-am mai văzut în seara aia. :)

the guitar-lovah

La un moment dat, nenea din imagine, mare specialist în chitară, şi cu o mare pasiune faţă de aceasta, sunt sigură, a început să… uhm… facă un fel de guitarlingus, dacă mă-nţelegeţi. Am rămas şocată văzându-i limba plimbându-se peste coardele chitarei, la fel ca şi Diana. Apoi s-a aplecat şi nu l-am mai văzut din cauza mulţimii din faţă, dar m-am gândit “OMG, he’s fucking it right now”.

Au urmat apoi Butterflies In My Stomach, care au avut ceva probleme şi au făcut cam o oră de probe de sunet. Era un decalaj mare, se făcea târziu, ei şi-au cerut scuze, dar pe mine m-a prins somnul. :)) Solista era femeia perfectă, frumoasă şi îmbrăcată superb, cu o voce foarte bună (n-o ia pe Luiza Zan de la Slang, though :D) – şi da, mă simt un fel de Aura Urziceanu de la Megastar făcând portretul ăsta – formaţia suna bine, dar prea lent pentru orele înaintate din… dimineaţă. :)

BIMS şi un basist în ipostază amuzantă ;)))

Aşa că, după un popas la Booze Brothers (un amalgam de stiluri greu de definit dar uşor de recunoscut şi care sună foarte bine cu vreo trei semne de exclamare), am pornit-o spre casă, unde, chiar şi la ora aceea, o veste proastă a putut strica o zi atât de mişto.