eu şi Diana

Era ora 21 şi începeam să mă enervez că nu se respectă programul. Nu de alta, dar noi aveam tren la 23:35 spre Mediaş, şi ideea unei nopţi petrecute pe peronul gării din Sibiu nu mi se părea tocmai reconfortantă, cu atât mai puţin cea a plecării în timpul concertului. :) Însă n-am prea avut noi timp să mai calculăm asta o dată şi să dea cu virgulă fiindcă, pe la 21:05, fanfariştii lui Bregovic au început să mişune. Cântând, au înconjurat mulţimea ce s-a strâns în Piaţa Mare şi abia apoi s-au urcat pe scenă.

Mă simţeam ciudat. Ştiam că nu-s la un concert rock, ştiam că nu va fi pogo, dar faptul că aveam câteva babe şi copii pe lângă mine deja mi se părea din altă dimensiune. Nu prea era loc de dansat, dar ne-am făcut. Una din babe, probabil tipul “joianei urbane”, vorba cuiva, s-a luat de părul Dianei… la propriu. Adică i-a apucat coada şi i-a aruncat-o peste umăr, c-o deranja, vezi Doamne. Cu toate astea, peste puţin timp a dispărut. Şi nu, jurăm solemn că nu îmbrâncelile, înghiontelile şi îmboldelile noastre sunt de vină.

Revenind la ce se-ntâmpla pe scenă… The Wedding and Funeral Orchestra era formată din câţiva tipi ce cântau la instrumente de suflat: trompetă, trombon, saxofon, trompetă ceva mai mare, trompetă imensă, trompetă gigantică, trompetă inimaginabil de gigantică, etc. Adică da, v-aţi prins, unele chiar n-am idee cum se numesc. :)) Bregovic îi acompania uşor cu chitara, asta când nu îi dirija lin din mâini. Din când în când mai apăreau şi două tipe cu voci foarte diferite, dar amândouă absolut demenţiale. Însă surpriza serii a fost la tobe/acordeon. Un tip blond, tânăr, drăguţ, înfocat, cu atitudine şi cu o voce dumnezeiască…. mă trec fiorii şi acum. O voce de ţigan, exact. Am aflat ulterior că-l cheamă Alen Ademovic şi că e destul de nou în formaţie, celălalt tobar murind (?) într-un accident. În fine, când bătea el la tobe, pentru mine lumea se mişca în slow motion. Şi vorba Dianei, când mai şi cânta, începeam să ne-ntrebăm “Bregovic who ?!”. :)))

*Disclaimer: pozele îmi aparţin mie, Dianei sau unui prieten de-al lui (acolo mai găsiţi şi un fel de complete guide to gypsy music tare fain – pentru voi ăştia de wikipedia v-a lăsat perplecşi).*

fără Bregovic şi tipe, deocamdată

Demenţă totală, sunt aproape sigură că am dansat şi pe vreun cântec de înmormântare. “Don’t call us when you die, we’re pretty expensive”, zise Goran Bregovic sorbind cu nesaţ din paharul de tărie. Are you fuckin’ kiddin’ me ? OK, vă chem la nuntă atunci. :)) Îmbinarea aceea de folclor balcano-ţigănesc cu un strop de rock pe ici, pe colo, a fost delicioasă. “Ederlezi”, “Hop Hop Hop”, “In The Deathcar”… dezlănţuire completă. “Mesecina” nu-mi plăcea până atunci în mod deosebit, dar de la concert încoace aş asculta-o non-stop fără să crâcnesc. Dintre preferatele mele au cântat “Cajesukarije Cocek”, o piesă foarte ritmată care pune în valoare calităţile vocale ale tipelor, şi pe care ne-am dezlănţuit furtunos. :D Privirile lui Alen, tobarul, se abăteau foarte des asupra noastră; jur că dacă nu era trenu’ ăla blestemat, stăteam la stalkuit în backstage. :)))

shake that leg, B :D

23:15. Ies toţi de pe scenă, publicul cere bis, revin câţiva tipi din orchestră… şi Alen, of course. Suspans. Hai odată că avem tren, da’ nici prin cap nu ne trecea să plecăm. N-am fi avut cum, la o adică, prin îmbulzeala aia. Şi-aşa… Dumnezeu ştie cum respiram. Vin tipele… ia uite-l şi pe Bregovic. Un mic discurs în care ne dovedeşte că s-a prins ceva-n română şi de el. “1, 2, 3, la ataaac !”. Oh da, un “Kalasnjikov” cântat, dansat şi scuturat până la epuizare. Nu cea de pe urmă, fiindcă imediat ce s-au oprit, adică pe la 23:25, a început maratonul.

yeah yeah, we love you too :D

Încercam să ne facem loc prin mulţime. Cum să ajungem la gară în 10 minute în ritmu’ ăsta ? O babă m-a prins de umăr: “Mi-a plăcut de voi, aţi dansat frumos, bravo !”. Zâmbesc, dau din cap, o regăsesc pe Diana şi, în lipsă de altă soluţie, am început să dăm din coate ca să ieşim din mulţimea roindă, strigând în stânga şi-n dreapta: “TREN! TREN! TREN!”. :)) Ajunse pe străduţa aproape goală, ne-am năpustit spre gară. Rucsacu’ plin de cărţi nu prea era de ajutor, evident, dar am reuşit să gonim pe străduţe şi, culmea, să prindem şi trenul salvator. :))) Fără bilet. Uhm, oops ?

Urmează şi epilogul. Unul neaşteptat, care face ca toată povestea asta să prindă viaţă şi care îmi dă târcoale în fiecare zi. :)

Am pornit după-masa pe la 2 spre Sibiu, cu un autocar mare dotat cu aer condiţionat şi în care mirosea frumos. Era şi pe jumătate gol, aşa că m-am putut întinde pe două scaune. Am trecut întâi prin Târnăveni…. dacă vrea cineva să vadă un oraş fantomatic de provincie, o epavă aşa-zis urbană, îi recomand călduros Târnăveniul. Din Mediaş s-a urcat şi Diana, aşa că n-am mai fost nevoită să suport discuţii cretine de genu’: “Mă copile, tu anu’ ăsta ai mâncat pepene?” sau “Uite c-o ieşit sorele!” (scris ardeleneşte intenţionat).

Încă vreo câţiva kilometri şi… Sibiu. :D Până la autogară, Diana s-a tot chinuit să-mi explice “aici e blocul în care…”, sau “pe strada asta veneam de la…”, dar dac-aş mai merge o dată acum, sunt sigură că n-aş mai reţine nimic din partea aceea a oraşului. Drumul de 20 de minute de la autogară/gară la Piaţa Mare e, însă, un traseu uşor de reţinut. Şi odată ajunse acolo, am pornit să căutăm cărţi, absolut logic. :)) De menţionat că Humanitasul din Sibiu are ca angajaţi doar tipi… şi nu orice fel de tipi. :D O plasă de cărţi de acolo, primele două volume din Amber de la Diverta, şi uite-aşa mi s-a dublat în volum rucsacul. Noroc că era deja seară şi tarabele cu cărţi vechi erau pustii.

A urmat apoi o sesiune de chillout, la o terasă, evident.

stop to shop

Imediat dup-aceea, în căutarea unui loc liber (to eat) printre terasele aglomerate ale capitalei culturale europene în 2007, am admirat Sibiul în toată spendoarea lui.

drumul ce duce sub Podul Mincinoşilor

un porumbel răzleţ… cuuuute :D

mini-fântână arteziană

să nu uit unde mă aflu :)

Găsind, în sfârşit, o terasă cu băncuţe libere, m-am convins încă o dată că Sibiul e destul de scump. Măcar de data asta n-am cheltuit în cel mai prost fel banii, shaorma fiind excelentă, la fel şi sandwich-ul Dianei (cred). :)

şi un *burp* în fundal :)))

În timp ce zăceam la dospit după masa noastră copioasă, nu am putut să nu observăm lângă noi un… cuplu, amândoi cam de 35-40 de ani. Un cuplu… pus pe silenţios, ca să zic aşa. Nu vorbeau nimic, da’ absolut nimic, şi nici certaţi nu erau. Întâi ne-am jurat că n-o să lăsăm vreo relaţie de-a noastră să ajungă în halu’ ăla, dar apoi imaginaţia ne-a luat-o razna. Ne gândeam cum ajung amândoi acasă, dau de telecomandă şi o strâng la piept cu lacrimi în ochi, de parc-ar fi găsit elixirul tinereţii veşnice. Şi cum televizorul îi hipnotizează. Şi dă-i râs cu lacrimi, de se scutura tot Hermannstadtu’, şi noi asemenea. Cred că le-am dat subiect de discuţie, aşa că am început să râdem şi mai tare. Îmi şiroiau lacrimile pe obraji, jur. Din când în când mai fluturam un deget într-o direcţie imaginară, prefăcându-mă că arăt spre motivul râsului nostru copios, să nu care cumva să se prindă cei doi şi să-i scoatem din monotonia lor erm.. încrâcenată. Ar fi fost păcat. Având în vedere că nici Diana n-a înţeles, la început, de ce arăt cu degetu’ în altă direcţie, am ieşit învingătoare la număr de hohote pe minut. :)) Ştiu, suntem nişte insensibile nenorocite.

şi premiul Nobel pentru comunicare… goes to… =))

Acestea fiind… râse, am aruncat mormanul de ambalaje şi şerveţele de pe masă şi am pornit spre scenă.