Nocturn taciturn

S-a dat startul unei alte numărători inverse. Toată viaţa mea e o numărătoare inversă. Şi încep să cred că-mi stă bine cu brevetu’ pus în frunte, ca în poza de la profil.

Mă scarpin în freză în toate direcţiile şi pe toate cărările, da’ nu-mi dau seama de ce atunci când sunt online pe messenger, cu un status îmbietor, tentant, care invită la discuţii, trec ore-n şir şi nu mă bagă nimeni în seamă, iar atunci când trântesc un semn de busy şi-un “în pat, citesc”, se deschid vreo 7 ferestre.

Treabă-i asta, mă troglodiţilor ?

Crimă şi pedeapsă

Cum ziceam, luna asta mi-am mutilat creierii cu acest roman al lui Dostoievski despre care o să scriu în continuare. Nu-mi pare rău deloc şi nici măcar n-am fost sceptică în privinţa lui, ştiam că are să-mi placă. Totuşi, starea indusă de carte este de sufocare continuă, abia suportabilă. N-am mai păţit aşa ceva demult. :) Având în vedere că Nietzsche îl considera pe Dostoievski singurul psiholog de la care avea ceva de învăţat, nici asta n-ar fi trebuit să mă surprindă, dar am fost prinsă, să zicem, pe picior greşit. Cumva am reuşit să mă detaşez şi am putut termina cartea pe-ndelete, fără să gonesc din cauze bizare. :)

editura Rao, 2004

Acţiunea se petrece în Rusia, mai exact în Sankt Petersburg, “un oraş de seminebuni. Rar loc unde sufletul omului să fie supus unor influenţe mai întunecate, mai brutale şi mai stranii” decât acolo (a se observa specificul rusesc). Pe fondul acestei degradări a mediului ce-l înconjoară, Raskolnikov, un tânăr sărac, dar inteligent, ager şi orgolios, ucide o bătrână cămătăreasă şi pe sora acesteia, o precupeaţă aflată acolo din întâmplare. Motivul ?

“Oamenii obişnuiţi trebuie să se supună legilor şi nu au dreptul să le calce pentru că, vedeţi dumneavoastră, ei sunt oameni obişnuiţi. Iar cei “deosebiţi” au dreptul să comită crime şi să calce orice lege, tocmai pentru că ei sunt oameni “deosebiţi”.”
“N-am ucis un om, am ucis un principiu.”


Desigur, drama lui Raskolnikov a fost, după părerea mea, aceea a realizării faptului că el nu era un om “deosebit” care a ucis doar un păduche al societăţii ca să-şi asigure un trai mai bun (dovadă faptul că nu s-a atins de bunurile furate). Pe parcurs intervine propria lui conştiinţă, ceea ce constituie adevărata pedeapsă, tânărul suferind, delirând şi ajungând la un pas de nebunie: leşinuri, coşmaruri, slăbiciune fizică.

Viaţa lui Raskolnikov este infinit complicată atât de familia lui, formată dintr-o mamă exagerat de protectivă şi o soră care vrea să se sacrifice pentru el împotriva voinţei sale, de singurul său prieten, Razumihin (un tânăr enervant şi obositor), precum şi de comisarul anchetator al cazului, Porfiri Petrovici. I se pare că se află în mijlocul unei conspiraţii împotriva sa şi îşi găseşte o oarecare alinare ajutând familia beţivului Marmeladov, cunoscând-o astfel pe Sonia, dar şi orice altă persoană nevoiaşă sau aflată în pericol.

“Hai, loviţi-mă, dar nu vă mai jucaţi cu mine ca pisica cu şoarecele!”

De-obicei mă fascinează, în medie, un personaj per roman. Aici m-au fascinat chiar trei. Primul este, în mod inevitabil, Raskolnikov. Apoi… Svidrigailov, un personaj carismatic, misterios, dar depravat şi cu un trecut dubios, nu tocmai transparent; el alege calea sinuciderii după ce Dunia, sora lui Raskolnikov, îi respinge avansurile amoroase. Al treilea personaj e Porfiri, care reuşeşte să-l facă pe Raskolnikov să-şi mărturisească fapta, după un (şi nu întâmplător folosesc expresia) “adevărat război psihologic”.

Exact aici voiam să ajung, la Mihail Sadoveanu şi al său “Baltagul”, o operă atât de primitivă faţă de “Crimă şi pedeapsă”, tocmai în această direcţie. Nea’ Sedativu’, pe care n-o să-l suport niciodată şi faţă de care antipatia mea a crescut enorm citindu-l pe Dostoievski. De ce ? Pentru că deşi s-a născut cu mulţi ani după publicarea acestui roman-cult rusesc, n-a ajuns să valoreze nici măcar cât o zecime din Dostoievski. Iar scena în care Vitoria Lipan îi demască pe asasinii soţului ei este, faţă de duritatea psihologică şi subtilitatea cu care Porfiri îl face să tremure pe Raskolnikov, absolut jenantă şi deloc veridică. Doresc să îi ofer Baltagului, pe această cale, titlul de roman-rebut al literaturii române. Sunt pur subiectivă şi nu mă deranjează dacă altcineva are altă părere. Totul ţine de gusturi.

“Crimă şi pedeapsă” e, pe de altă parte, un roman presărat cu foarte multe cugetări ale lui Dostoievski, ieşite la iveală prin intermediul personajelor. Câteva citate ce mi-au plăcut:

“Scornelile mincinoase sunt unicul privilegiu pe care-l are omul faţă de celelalte făpturi. Prin minciună, ajungem la adevăr! Sunt un om fiindcă ştiu să mint.”
“Nu există pe lume ceva mai greu decât sinceritatea şi ceva mai uşor decât linguşirea. Dacă în sinceritate se strecoară numai a suta parte dintr-o notă falsă, se produce o disonanţă şi apoi e bucluc. Dacă în linguşire absolut toate notele sunt false, ea totuşi face plăcere şi este ascultată fără supărare. O plăcere grosolană, totuşi plăcere”.

Cât despre sfârşitul romanului, o să fiu gică contra şi-o să spun că mi-a şi plăcut şi mi se pare şi plauzibil, tocmai fiindcă nu a fost o reacţie imediată condamnării lui Raskolnikov, ci s-a petrecut după un anumit timp; a fost mai degrabă vorba de o sedimentare perfect logică a anumitor sentimente. Zic asta deşi, în general, nu-mi plac happy end-urile şi majoritatea mi se par trase de păr sau cusute cu aţă albă. :)

Mâine tre’ să duc ditamai cartea la bibliotecă şi să-mi plătesc amenda pentru întârziere. :)

Bregovic – a gypsy tale (part III)

Scuzaţi întârzierea, mi-am muncit minţile cu un Dostoievski vreo câteva zile. Dar desprea asta în alt post. So… epilog.

În tren am scăpat fără amendă datorită unor priviri de puss-in-boots, cu ochi mari şi sinceri. Am plătit exact cât ar fi trebuit în mod normal, cu tot cu reducere. Ultima reducere din viaţa de elev. :)

La Mediaş am dansat toată noaptea cu Diana pe fel de fel de piese. Cred că la 5 dimineaţa încă ne scuturam pe Bordello. O casă goală şi făr’ de părinţi e întotdeauna binevenită. Iar camera Dianei e una din cele mai frumos personalizate încăperi pe care le-am văzut în viaţa mea. Un somn tihnit, după care a urmat o dimineaţă cu multe episoade din Family Guy. După-masă am pornit spre casă cu un autocar mult mai mic decât cel cu care am venit şi care s-a umplut până la refuz încă din Mediaş.

Şi acolo… s-a-ntâmplat. S-a aşezat lângă mine o ţigancă. Ţinea în braţe un copil cam de 3 ani. Pe culoar, în spatele meu, stăteau în picioare doi ţigani cam pe la 30-35 de ani, amândoi cu nişte ochelari de soare fumurii şi imenşi; nu mai aveau locuri pe scaune. Cei doi şi ţiganca erau tuciurii de-a binelea, copilul, alintat din 3 direcţii, era însă blond cu ochi albaştri (n-o să-nţeleg niciodată). Toţi erau curaţi şi nici unul nu purta haine errr… tradiţionale ţigăneşti. Erau cât se poate de normali.

Şi am pornit la drum. Auzeam discuţiile celor doi ţigani din spate şi nu-mi venea să cred. Un limbaj perfect corect, elevat, plus o discuţie despre întâmplări haioase din facultate care chiar m-a făcut să râd pe furiş. La un moment dat, ţiganul mai în vârstă i-a propus celui mai tinerel şi mai good-looking să cânte pentru că-i prea linişte în autocar, dar el n-a fost de acord, chiar dacă eu m-am întors către ei cu nişte priviri implorătoare şi aveam în cap doar “YEEEES, SIIIING!”.

În oraşul-epavă Târnăveni a coborât multă lume, iar scaunele din faţa mea s-au eliberat. Ţiganca, pruncu’ şi ţiganul mai în vârstă s-au mutat acolo, iar lângă mine s-a aşezat celălalt. Privindu-l din profil, am observat că clipea foarte des. Apoi am făcut legătura: ţiganca ce îi ducea de braţ, ochelarii fumurii, lipsa de reacţie la privirea mea… erau orbi. Amândoi erau orbi. M-am întristat puţin, dar nu pentru mult timp. Simţeam nevoia să vorbesc cu el, să-i spun cât apreciez muzica şi cultura rromă, dar nu-ndrăzneam.

În spate, un moşneag şi o băbuţă depănau amintiri din tinereţe, într-un limbaj accentuat ardelenesc, ce stârnea râsul. Şi fiindcă râsul apropie oamenii, ţiganul a început sfios o conversaţie, iar de-acolo am ajuns la discuţii despre subjugarea eului, diferenţa dintre nesimţire şi curaj, Bregovic, cărţi… A ghicit de la prima frază că-mi place geografia şi eu nu am zis nimic în sensul ăla. Şoc total. Eram cât se poate de impresionată. Totul era ireal, şi totuşi, când mi-a zis “păcat că nu sunt poet, aţi fi fost o muză excelentă”, mi s-a părut un compliment atât de natural, de parcă-l auzeam în fiecare zi şi atunci a fost rostit aşa… în virtutea obişnuinţei.

Dar tot nu i-am zis ce-am avut pe suflet. N-am putut să-i mărturisesc cât respect îmi impune. Am privit apoi în jur şi am văzut oamenii oripilaţi. Da, probabil era o scenă ciudată, eu având o piele cât se poate de albă şi un păr destul de blond, dar tot îmi venea să folosesc o şină de cale ferată pe dantura fiecăruia dintre ei. E ţigan, aşa, şi ? El a coborât primul, nu înainte de a ne strânge mâinile. Ar fi fost o îmbrăţişare, dacă mie nu mi-ar fi sunat telefonul exact în momentul ăla. Când mi-a făcut cu mâna de afară, cu toate că era orb, mi-a frânt inima.

Am ajuns acasă fericită, totuşi. Ştiam că toţi oamenii ce dădeau dezaprobator din cap în autocar nu ar ajunge nici la degetul mic al ţiganului. Al aceluia şi al multor altora.

Bregovic – a gypsy tale (part II)

Şi cum mergeam aşa nonşalant, am observat că mi-am pătat blugii. Rewind… mda, shaorma + râs + scuturat = no no. Două pete gigantice pe genunchiul drept. Noroc cu ţâşnitoarele alea imense din Piaţa Mare, după a căror utilizare aveam: două pete gigantice pe genunchiul drept, tricoul stropit şi adidaşii uzi. Eh, minte de Roxa.
Am ajuns la scenă tocmai la ţanc. O întârziere de 2-3 minute şi nu mai prindeam loc în faţă.

eu şi Diana


Era ora 21 şi începeam să mă enervez că nu se respectă programul. Nu de alta, dar noi aveam tren la 23:35 spre Mediaş, şi ideea unei nopţi petrecute pe peronul gării din Sibiu nu mi se părea tocmai reconfortantă, cu atât mai puţin cea a plecării în timpul concertului. :) Însă n-am prea avut noi timp să mai calculăm asta o dată şi să dea cu virgulă fiindcă, pe la 21:05, fanfariştii lui Bregovic au început să mişune. Cântând, au înconjurat mulţimea ce s-a strâns în Piaţa Mare şi abia apoi s-au
urcat pe scenă.

Mă simţeam ciudat. Ştiam că nu-s la un concert rock, ştiam că nu va fi pogo, dar faptul că aveam câteva babe şi copii pe lângă mine deja mi se părea din altă dimensiune. Nu prea era loc de dansat, dar ne-am făcut. Una din babe, probabil tipul “joianei urbane”, vorba cuiva, s-a luat de părul Dianei… la propriu. Adică i-a apucat coada şi i-a aruncat-o peste umăr, c-o deranja, vezi Doamne. Cu toate astea, peste puţin timp a dispărut. Şi nu, jurăm solemn că nu îmbrâncelile, înghiontelile şi îmboldelile
noastre sunt de vină.

Revenind la ce se-ntâmpla pe scenă… The Wedding and Funeral Orchestra era formată din câţiva tipi ce cântau la instrumente de suflat: trompetă, trombon, saxofon, trompetă ceva mai mare, trompetă imensă, trompetă gigantică, trompetă inimaginabil de gigantică, etc. Adică da, v-aţi prins, unele chiar n-am idee cum se numesc. :)) Bregovic îi acompania uşor cu chitara, asta când nu îi dirija lin din mâini. Din când în când mai apăreau şi două tipe cu voci foarte diferite, dar amândouă absolut demenţiale. Însă surpriza serii a fost la tobe/acordeon. Un tip blond, tânăr, drăguţ, înfocat, cu atitudine şi cu o voce dumnezeiască…. mă trec fiorii şi acum. O voce de ţigan, exact. Am aflat ulterior că-l cheamă Alen Ademovic şi că e destul de nou în formaţie, celălalt tobar murind (?) într-un accident. În fine, când bătea el la tobe, pentru mine lumea se mişca în slow motion. Şi vorba Dianei, când mai şi cânta, începeam să ne-ntrebăm “Bregovic who ?!”. :)))

*Disclaimer: pozele îmi aparţin mie, Dianei sau unui prieten de-al lui (acolo mai găsiţi şi un fel de complete guide to gypsy music tare fain – pentru voi ăştia de wikipedia v-a lăsat perplecşi).*

fără Bregovic şi tipe, deocamdată

aşa mai merge

aaand there’s a closer Alen

fără cuvinte în faţa unor asemenea voci

the Alen !


Demenţă totală, sunt aproape sigură că am dansat şi pe vreun cântec de înmormântare. “Don’t call us when you die, we’re pretty expensive”, zise Goran Bregovic sorbind cu nesaţ din paharul de tărie. Are you fuckin’ kiddin’ me ? OK, vă chem la nuntă atunci. :)) Îmbinarea aceea de folclor balcano-ţigănesc cu un strop de rock pe ici, pe colo, a fost delicioasă. “Ederlezi”, “Hop Hop Hop”, “In
The Deathcar”… dezlănţuire completă. “Mesecina” nu-mi plăcea până atunci în mod deosebit, dar de la concert încoace aş asculta-o non-stop fără să crâcnesc. Dintre preferatele mele au cântat “Cajesukarije Cocek”, o piesă foarte ritmată care pune în valoare calităţile vocale ale tipelor, şi pe care ne-am dezlănţuit furtunos. :D Privirile lui Alen, tobarul, se abăteau foarte des asupra noastră; jur că dacă nu era trenu’ ăla blestemat, stăteam la stalkuit în backstage. :)))

shake that leg, B :D

gypsy până în străfundul plămânilor

nu ştiu când şi unde se-ntâmpla asta :)


23:15. Ies toţi de pe scenă, publicul cere bis, revin câţiva tipi din orchestră… şi Alen, of course. Suspans. Hai odată că avem tren, da’ nici prin cap nu ne trecea să plecăm. N-am fi avut cum, la o adică, prin îmbulzeala aia. Şi-aşa… Dumnezeu ştie cum respiram. Vin tipele… ia uite-l şi pe Bregovic. Un mic discurs în care ne dovedeşte că s-a prins ceva-n română şi de el. “1, 2, 3, la ataaac !”. Oh da, un “Kalasnjikov” cântat, dansat şi scuturat până la epuizare. Nu cea de pe urmă, fiindcă imediat ce s-au oprit, adică pe la 23:25, a început maratonul.

yeah yeah, we love you too :D


Încercam să ne facem loc prin mulţime. Cum să ajungem la gară în 10 minute în ritmu’ ăsta ? O babă m-a prins de umăr: “Mi-a plăcut de voi, aţi dansat frumos, bravo !”. Zâmbesc, dau din cap, o regăsesc pe Diana şi, în lipsă de altă soluţie, am început să dăm din coate ca să ieşim din mulţimea roindă, strigând în stânga şi-n dreapta: “TREN! TREN! TREN!”. :)) Ajunse pe străduţa aproape goală, ne-am năpustit spre gară. Rucsacu’ plin de cărţi nu prea era de ajutor, evident, dar am reuşit să gonim pe străduţe şi, culmea, să prindem şi trenul salvator. :))) Fără bilet. Uhm, oops ?

Urmează şi epilogul. Unul neaşteptat, care face ca toată povestea asta să prindă viaţă şi care îmi dă târcoale în fiecare zi. :)

~ to be continued ~

Bregovic – a gypsy tale (part I)

*chiar dacă viaţa-i fără sens, iar eu sunt atât fără sens, cât şi fără vlagă…*

Poate vă-ntrebaţi ce legătură are Bregovic, care e un compozitor sârbo-croat, cu “a gypsy tale” din titlul meu. Are, şi nu mă refer doar la unele melodii inspirate din muzica ţigănească. Tot ce mi s-a întâmplat în 2-3 august e gypsy. :) Pentru cei care nu ştiu, eu sunt fascinată de ţigani. Nu cei care cerşesc şi put, nu cei care fură şi hărţuiesc, nu cei care-l scuipă pe Patric, ci ţiganii care-şi văd de treaba, cultura şi… muzica lor.

Am pornit după-masa pe la 2 spre Sibiu, cu un autocar mare dotat cu aer condiţionat şi în care mirosea frumos. Era şi pe jumătate gol, aşa că m-am putut întinde pe două scaune. Am trecut întâi prin Târnăveni…. dacă vrea cineva să vadă un oraş fantomatic de provincie, o epavă aşa-zis urbană, îi recomand călduros Târnăveniul. Din Mediaş s-a urcat şi Diana, aşa că n-am mai fost nevoită să suport discuţii cretine de genu’: “Mă copile, tu anu’ ăsta ai mâncat pepene?” sau “Uite c-o ieşit sorele!” (scris ardeleneşte intenţionat).

Încă vreo câţiva kilometri şi… Sibiu. :D Până la autogară, Diana s-a tot chinuit să-mi explice “aici e blocul în care…”, sau “pe strada asta veneam de la…”, dar dac-aş mai merge o dată acum, sunt sigură că n-aş mai reţine nimic din partea aceea a oraşului. Drumul de 20 de minute de la
autogară/gară la Piaţa Mare e, însă, un traseu uşor de reţinut. Şi odată ajunse acolo, am pornit să căutăm cărţi, absolut logic. :)) De menţionat că Humanitasul din Sibiu are ca angajaţi doar tipi… şi nu orice fel de tipi. :D O plasă de cărţi de acolo, primele două volume din Amber de la Diverta, şi uite-aşa mi s-a dublat în volum rucsacul. Noroc că era deja seară şi tarabele cu cărţi vechi erau pustii.

A urmat apoi o sesiune de chillout, la o terasă, evident.

stop to shop

de sub umbreluţă :)

shake-ul meu de banane = cei mai prost cheltuiţi 80 de mii ever :))


Imediat dup-aceea, în căutarea unui loc liber (to eat) printre terasele aglomerate ale capitalei culturale europene în 2007, am admirat Sibiul în toată spendoarea lui.


drumul ce duce sub Podul Mincinoşilor

desene mişto lângă scenă

alte desene. câtă răbdare trebuie să ai să faci aşa ceva ?

Piaţa Mare şi o scenă amplasată permanent acolo

un porumbel răzleţ… cuuuute :D

ursu’ din iarbă şi floricele :))

mini-fântână arteziană

orice pentru turişti :)

să nu uit unde mă aflu :)

orice pentru turişti loveşte din nou


Găsind, în sfârşit, o terasă cu băncuţe libere, m-am convins încă o dată că Sibiul e destul de scump. Măcar de data asta n-am cheltuit în cel mai prost fel banii, shaorma fiind excelentă, la fel şi sandwich-ul Dianei (cred). :)

şi un *burp* în fundal :)))


În timp ce zăceam la dospit după masa noastră copioasă, nu am putut să nu observăm lângă noi un… cuplu, amândoi cam de 35-40 de ani. Un cuplu… pus pe silenţios, ca să zic aşa. Nu vorbeau nimic, da’ absolut nimic, şi nici certaţi nu erau. Întâi ne-am jurat că n-o să lăsăm vreo relaţie de-a noastră să ajungă în halu’ ăla, dar apoi imaginaţia ne-a luat-o razna. Ne gândeam cum ajung amândoi acasă,
dau de telecomandă şi o strâng la piept cu lacrimi în ochi, de parc-ar fi găsit elixirul tinereţii veşnice. Şi cum televizorul îi hipnotizează. Şi dă-i râs cu lacrimi, de se scutura tot Hermannstadtu’, şi noi asemenea. Cred că le-am dat subiect de discuţie, aşa că am început să râdem şi mai tare. Îmi şiroiau lacrimile pe obraji, jur. Din când în când mai fluturam un deget într-o direcţie imaginară, prefăcându-mă că arăt spre motivul râsului nostru copios, să nu care cumva să se prindă cei doi şi să-i scoatem din monotonia lor erm.. încrâcenată. Ar fi fost păcat. Având în vedere că nici Diana n-a înţeles, la început, de ce arăt cu degetu’ în altă direcţie, am ieşit învingătoare la număr de hohote pe minut. :)) Ştiu, suntem nişte insensibile nenorocite.

şi premiul Nobel pentru comunicare… goes to… =))


Acestea fiind… râse, am aruncat mormanul de ambalaje şi şerveţele de pe masă şi am pornit spre scenă.

~ to be continued ~

Văru’ mare strikes back

Văru’ meu cel mare e o figură. Eu am avut bac, el capacitate, aşa că nu ne-am mai văzut de atunci. Ne-am întâlnit ieri (că-i aproape 2) la nunta unui alt văr. Şi, exact ca atunci, m-a învăţat o poezie. :)))) N-a mai fost spusă pe un ton blazat, ci chiar s-a scremut un pic până şi-a amintit-o. I-au trebuit vreo 5 minute de concentrare pe o muzică dată înfiorător de tare. Efectul, însă, a fost la fel de devastator. :D Cică poezie despre bătrâneţe…

I cannot see
I cannot pee
I cannot chew
I cannot screw
OMG, what can I do ?
My memory shrinks
My hearing stinks
No sense of smell
I look like hell
My mood is bad
Can you tell ?
My body’s drooping
Have trouble pooping
The golden years have come at last
The golden years can kiss my ass.

=)) Goddamn kid. Gotta love him. Că doar e văr-mio. :)) Oare după încă trei întâlniri cu el o să pot inaugura un label “cousin’s poetry” ? :)))

Asfaltu-i tare

Am venit şi de la Bucureşti. Doar vreo două drumuri (inutile?), un total de vreo trei zile (din care două jumate nedormite) şi multă oboseală. In bullets:

  • Apartamentul cel nou al lui Jen o să arate foarte bine cândva. Deocamdată e cam pustiu. Şi pustietatea face şi nu face bine la somn. :)) Moarte vecinei de la parter care mi-a făcut scandal că are cascadă/fântână arteziană pe faianţă din cauza mea. “Hai serios”.. :))
  • Diana şi Ioana = eternal love pentru suportul moral de care aveam infinită nevoie într-o oarecare noapte. Şi scuze pentru costurile suplimentare. :)
  • Cea mai mică shaorma de la Maverick poate sătura doi oameni.
  • 2 din 6 bucureşteni sunt cam ciufuţi, dar 6 din 6 e un mit, şi-mi pare rău pentru cei ce generalizează.
  • Încă tot nu m-am decis ce culoare avea fosta maşină a lui Patric. Totuşi, tind spre albastru.
  • Mă scarpin în cap gândindu-mă că Liviu m-a dibuit în faţa Teatrului Naţional şi că Alina m-a recunoscut La Motoare. Sunteţi siguri că sunteţi două milioane acolo ? :))
  • La Motoare e chiar mişto. Dar cum să dai 50 de mii pe-un Tuborg Strong mic ?! :)))
  • Am fericit-o telefonic pe Ionuca. :))
  • Schimb de cărţi a reprezentat o întâlnire reuşită. Am venit acasă cu un Lodge (oficial) şi cu King’s Lisey (neoficial de la Jen). Cezar Paul-Bădescu a ştiut să întreţină discuţia, iar Lorena Lupu chiar m-a făcut curioasă, trebuie să-i citesc cartea. În rest, Oompa ftw ! :D
  • Acolo e cu cel puţin 15 grade mai cald decât aici, cum să trăieşti aşa ? :)
  • Jen face nişte paste demenţiale, poate cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată.
  • “Don’t panic”… <3

Vin şi poveştile de la Bregovic şi FânFest. Până atunci, moment de naricisism cronic, din păcate doar pentru cel mai blond păr din peisaj…