Bregovic – a gypsy tale (part II)

Şi cum mergeam aşa nonşalant, am observat că mi-am pătat blugii. Rewind… mda, shaorma + râs + scuturat = no no. Două pete gigantice pe genunchiul drept. Noroc cu ţâşnitoarele alea imense din Piaţa Mare, după a căror utilizare aveam: două pete gigantice pe genunchiul drept, tricoul stropit şi adidaşii uzi. Eh, minte de Roxa.
Am ajuns la scenă tocmai la ţanc. O întârziere de 2-3 minute şi nu mai prindeam loc în faţă.

eu şi Diana


Era ora 21 şi începeam să mă enervez că nu se respectă programul. Nu de alta, dar noi aveam tren la 23:35 spre Mediaş, şi ideea unei nopţi petrecute pe peronul gării din Sibiu nu mi se părea tocmai reconfortantă, cu atât mai puţin cea a plecării în timpul concertului. :) Însă n-am prea avut noi timp să mai calculăm asta o dată şi să dea cu virgulă fiindcă, pe la 21:05, fanfariştii lui Bregovic au început să mişune. Cântând, au înconjurat mulţimea ce s-a strâns în Piaţa Mare şi abia apoi s-au
urcat pe scenă.

Mă simţeam ciudat. Ştiam că nu-s la un concert rock, ştiam că nu va fi pogo, dar faptul că aveam câteva babe şi copii pe lângă mine deja mi se părea din altă dimensiune. Nu prea era loc de dansat, dar ne-am făcut. Una din babe, probabil tipul “joianei urbane”, vorba cuiva, s-a luat de părul Dianei… la propriu. Adică i-a apucat coada şi i-a aruncat-o peste umăr, c-o deranja, vezi Doamne. Cu toate astea, peste puţin timp a dispărut. Şi nu, jurăm solemn că nu îmbrâncelile, înghiontelile şi îmboldelile
noastre sunt de vină.

Revenind la ce se-ntâmpla pe scenă… The Wedding and Funeral Orchestra era formată din câţiva tipi ce cântau la instrumente de suflat: trompetă, trombon, saxofon, trompetă ceva mai mare, trompetă imensă, trompetă gigantică, trompetă inimaginabil de gigantică, etc. Adică da, v-aţi prins, unele chiar n-am idee cum se numesc. :)) Bregovic îi acompania uşor cu chitara, asta când nu îi dirija lin din mâini. Din când în când mai apăreau şi două tipe cu voci foarte diferite, dar amândouă absolut demenţiale. Însă surpriza serii a fost la tobe/acordeon. Un tip blond, tânăr, drăguţ, înfocat, cu atitudine şi cu o voce dumnezeiască…. mă trec fiorii şi acum. O voce de ţigan, exact. Am aflat ulterior că-l cheamă Alen Ademovic şi că e destul de nou în formaţie, celălalt tobar murind (?) într-un accident. În fine, când bătea el la tobe, pentru mine lumea se mişca în slow motion. Şi vorba Dianei, când mai şi cânta, începeam să ne-ntrebăm “Bregovic who ?!”. :)))

*Disclaimer: pozele îmi aparţin mie, Dianei sau unui prieten de-al lui (acolo mai găsiţi şi un fel de complete guide to gypsy music tare fain – pentru voi ăştia de wikipedia v-a lăsat perplecşi).*

fără Bregovic şi tipe, deocamdată

aşa mai merge

aaand there’s a closer Alen

fără cuvinte în faţa unor asemenea voci

the Alen !


Demenţă totală, sunt aproape sigură că am dansat şi pe vreun cântec de înmormântare. “Don’t call us when you die, we’re pretty expensive”, zise Goran Bregovic sorbind cu nesaţ din paharul de tărie. Are you fuckin’ kiddin’ me ? OK, vă chem la nuntă atunci. :)) Îmbinarea aceea de folclor balcano-ţigănesc cu un strop de rock pe ici, pe colo, a fost delicioasă. “Ederlezi”, “Hop Hop Hop”, “In
The Deathcar”… dezlănţuire completă. “Mesecina” nu-mi plăcea până atunci în mod deosebit, dar de la concert încoace aş asculta-o non-stop fără să crâcnesc. Dintre preferatele mele au cântat “Cajesukarije Cocek”, o piesă foarte ritmată care pune în valoare calităţile vocale ale tipelor, şi pe care ne-am dezlănţuit furtunos. :D Privirile lui Alen, tobarul, se abăteau foarte des asupra noastră; jur că dacă nu era trenu’ ăla blestemat, stăteam la stalkuit în backstage. :)))

shake that leg, B :D

gypsy până în străfundul plămânilor

nu ştiu când şi unde se-ntâmpla asta :)


23:15. Ies toţi de pe scenă, publicul cere bis, revin câţiva tipi din orchestră… şi Alen, of course. Suspans. Hai odată că avem tren, da’ nici prin cap nu ne trecea să plecăm. N-am fi avut cum, la o adică, prin îmbulzeala aia. Şi-aşa… Dumnezeu ştie cum respiram. Vin tipele… ia uite-l şi pe Bregovic. Un mic discurs în care ne dovedeşte că s-a prins ceva-n română şi de el. “1, 2, 3, la ataaac !”. Oh da, un “Kalasnjikov” cântat, dansat şi scuturat până la epuizare. Nu cea de pe urmă, fiindcă imediat ce s-au oprit, adică pe la 23:25, a început maratonul.

yeah yeah, we love you too :D


Încercam să ne facem loc prin mulţime. Cum să ajungem la gară în 10 minute în ritmu’ ăsta ? O babă m-a prins de umăr: “Mi-a plăcut de voi, aţi dansat frumos, bravo !”. Zâmbesc, dau din cap, o regăsesc pe Diana şi, în lipsă de altă soluţie, am început să dăm din coate ca să ieşim din mulţimea roindă, strigând în stânga şi-n dreapta: “TREN! TREN! TREN!”. :)) Ajunse pe străduţa aproape goală, ne-am năpustit spre gară. Rucsacu’ plin de cărţi nu prea era de ajutor, evident, dar am reuşit să gonim pe străduţe şi, culmea, să prindem şi trenul salvator. :))) Fără bilet. Uhm, oops ?

Urmează şi epilogul. Unul neaşteptat, care face ca toată povestea asta să prindă viaţă şi care îmi dă târcoale în fiecare zi. :)

~ to be continued ~

2 thoughts on “Bregovic – a gypsy tale (part II)

Leave a Reply

Your email address will not be published.