Crimă şi pedeapsă

Cum ziceam, luna asta mi-am mutilat creierii cu acest roman al lui Dostoievski despre care o să scriu în continuare. Nu-mi pare rău deloc şi nici măcar n-am fost sceptică în privinţa lui, ştiam că are să-mi placă. Totuşi, starea indusă de carte este de sufocare continuă, abia suportabilă. N-am mai păţit aşa ceva demult. :) Având în vedere că Nietzsche îl considera pe Dostoievski singurul psiholog de la care avea ceva de învăţat, nici asta n-ar fi trebuit să mă surprindă, dar am fost prinsă, să zicem, pe picior greşit. Cumva am reuşit să mă detaşez şi am putut termina cartea pe-ndelete, fără să gonesc din cauze bizare. :)

editura Rao, 2004

Acţiunea se petrece în Rusia, mai exact în Sankt Petersburg, “un oraş de seminebuni. Rar loc unde sufletul omului să fie supus unor influenţe mai întunecate, mai brutale şi mai stranii” decât acolo (a se observa specificul rusesc). Pe fondul acestei degradări a mediului ce-l înconjoară, Raskolnikov, un tânăr sărac, dar inteligent, ager şi orgolios, ucide o bătrână cămătăreasă şi pe sora acesteia, o precupeaţă aflată acolo din întâmplare. Motivul ?

“Oamenii obişnuiţi trebuie să se supună legilor şi nu au dreptul să le calce pentru că, vedeţi dumneavoastră, ei sunt oameni obişnuiţi. Iar cei “deosebiţi” au dreptul să comită crime şi să calce orice lege, tocmai pentru că ei sunt oameni “deosebiţi”.”
“N-am ucis un om, am ucis un principiu.”


Desigur, drama lui Raskolnikov a fost, după părerea mea, aceea a realizării faptului că el nu era un om “deosebit” care a ucis doar un păduche al societăţii ca să-şi asigure un trai mai bun (dovadă faptul că nu s-a atins de bunurile furate). Pe parcurs intervine propria lui conştiinţă, ceea ce constituie adevărata pedeapsă, tânărul suferind, delirând şi ajungând la un pas de nebunie: leşinuri, coşmaruri, slăbiciune fizică.

Viaţa lui Raskolnikov este infinit complicată atât de familia lui, formată dintr-o mamă exagerat de protectivă şi o soră care vrea să se sacrifice pentru el împotriva voinţei sale, de singurul său prieten, Razumihin (un tânăr enervant şi obositor), precum şi de comisarul anchetator al cazului, Porfiri Petrovici. I se pare că se află în mijlocul unei conspiraţii împotriva sa şi îşi găseşte o oarecare alinare ajutând familia beţivului Marmeladov, cunoscând-o astfel pe Sonia, dar şi orice altă persoană nevoiaşă sau aflată în pericol.

“Hai, loviţi-mă, dar nu vă mai jucaţi cu mine ca pisica cu şoarecele!”

De-obicei mă fascinează, în medie, un personaj per roman. Aici m-au fascinat chiar trei. Primul este, în mod inevitabil, Raskolnikov. Apoi… Svidrigailov, un personaj carismatic, misterios, dar depravat şi cu un trecut dubios, nu tocmai transparent; el alege calea sinuciderii după ce Dunia, sora lui Raskolnikov, îi respinge avansurile amoroase. Al treilea personaj e Porfiri, care reuşeşte să-l facă pe Raskolnikov să-şi mărturisească fapta, după un (şi nu întâmplător folosesc expresia) “adevărat război psihologic”.

Exact aici voiam să ajung, la Mihail Sadoveanu şi al său “Baltagul”, o operă atât de primitivă faţă de “Crimă şi pedeapsă”, tocmai în această direcţie. Nea’ Sedativu’, pe care n-o să-l suport niciodată şi faţă de care antipatia mea a crescut enorm citindu-l pe Dostoievski. De ce ? Pentru că deşi s-a născut cu mulţi ani după publicarea acestui roman-cult rusesc, n-a ajuns să valoreze nici măcar cât o zecime din Dostoievski. Iar scena în care Vitoria Lipan îi demască pe asasinii soţului ei este, faţă de duritatea psihologică şi subtilitatea cu care Porfiri îl face să tremure pe Raskolnikov, absolut jenantă şi deloc veridică. Doresc să îi ofer Baltagului, pe această cale, titlul de roman-rebut al literaturii române. Sunt pur subiectivă şi nu mă deranjează dacă altcineva are altă părere. Totul ţine de gusturi.

“Crimă şi pedeapsă” e, pe de altă parte, un roman presărat cu foarte multe cugetări ale lui Dostoievski, ieşite la iveală prin intermediul personajelor. Câteva citate ce mi-au plăcut:

“Scornelile mincinoase sunt unicul privilegiu pe care-l are omul faţă de celelalte făpturi. Prin minciună, ajungem la adevăr! Sunt un om fiindcă ştiu să mint.”
“Nu există pe lume ceva mai greu decât sinceritatea şi ceva mai uşor decât linguşirea. Dacă în sinceritate se strecoară numai a suta parte dintr-o notă falsă, se produce o disonanţă şi apoi e bucluc. Dacă în linguşire absolut toate notele sunt false, ea totuşi face plăcere şi este ascultată fără supărare. O plăcere grosolană, totuşi plăcere”.

Cât despre sfârşitul romanului, o să fiu gică contra şi-o să spun că mi-a şi plăcut şi mi se pare şi plauzibil, tocmai fiindcă nu a fost o reacţie imediată condamnării lui Raskolnikov, ci s-a petrecut după un anumit timp; a fost mai degrabă vorba de o sedimentare perfect logică a anumitor sentimente. Zic asta deşi, în general, nu-mi plac happy end-urile şi majoritatea mi se par trase de păr sau cusute cu aţă albă. :)

Mâine tre’ să duc ditamai cartea la bibliotecă şi să-mi plătesc amenda pentru întârziere. :)

7 thoughts on “Crimă şi pedeapsă

  1. Ma bucur ca ti-a placut. Ma bucur ca na, ma asteptam sa iti placa si nu m-am inselat :D

    Astept cu nerabdare sa citesti Demonii. Eu tocmai termin Fratii Karamazov – singurul lui roman pe care nu il citisem desi e cel mai usor (paradoxal)

    Cred ca prin iarna voi reciti Crima si Pedeapsa… sau poate mai incolo. Dar clar mai trebuie sa o citesc o data. La 17 ani m-a dat peste cap si l-a transformat pe Dostoievsky in idolul meu (laolalta cu Demonii care e SUPERBA!!) si chiar ma intreb daca mi se va schimba perceptia.

  2. Arana, o sa citesc si ‘Demonii’, tre` sa pun mana pe multe romane de Dostoievski, dar am nevoie de bani si de un anticariat intai. Si mai am o groaza de recenzii de carti de scris. :))

    morbo, nu-i nici o rusine, cliseu sau nu… mai bine mai tarziu decat niciodata. :)

  3. Trebuie sa rascolesc prin birou, am un registru vechi cu copertile groase in care am transcris la citate cu duiumul din cartea asta :)

  4. Abia acum am vazut ca blogul celalat e “abandonat”. Asa ca iti las comentariul si aici, cu copy/paste.

    Aseara am terminat si eu sublimul roman si am pornit pe bloguri in cautare de pareri. Imi place mult recenzia ta, si mai ales cum ai plasat citatele printre observatii. :)
    Avem un punct comun care insa e putin diferit. :P Si eu ma atasez de anumite personaje, adica aproape in fiecare roman am un personaj preferat. Deosebirea e ca mie mi-a placut Razumihin, poate tocmai datorita agitatiei lui, dar mai ales datorita elaborarii teoriei despre crima lui Raskolnikov. Svidrigalov imi placuse pana sa realizez (nu stiu unde n-am citit cu atentie) ca este un mos la 50 de ani. Imi parea atat de cuceritor si mi-l imaginam potrivit pentru Dunia, ba chiar imi doream sa o si cucereasca. :( Cand insa mi-am revenit din impresia gresita mi-am schimbat parerea cu 180 de grade. :P
    Tot ma bucur ca dupa atata tristete si incarcatura sentimentala romanul se termina cu transformarea lui Raskolnikov si mai ales cu fericirea Soniei (alt personaj de care m-am atasat mult).

  5. Adică tu-l faci pe taică-mio moş ? :)) Io ştiam de vreo 40 de ani, ţin minte greşit ? În orice caz, după descrierea fizică, dacă e să ne-adâncim în superficialităţi, era cam pe gustul meu. ;) Iar mie, sincer, Razumihin mi-a dat bătăi de cap. IRL nu aş suporta aşa ceva, nici de-ar avea cele mai bune intenţii. :))

  6. :)) Nu voiam sa fac pe nimeni mos (ca la o adica si taica-miu intra in aceeasi categorie), insa pentru ce tip superb aveam eu in minte… Svidrigailov e un mos. :P
    Eu imi aduc aminte de 50, dar cui ii pasa, tot era prea in varsta pentru logodnica lui de 16 ani. :P

Leave a Reply

Your email address will not be published.