Bewks, bewks, bewks *hypnotized* (II)

Fiindcă teancul de cărţi citite despre care n-am scris devine deja gigantic, iar eu refuz cu încăpăţânare reorganizarea precoce, dau naibii ordinea cronologică şi ma iau strict după succesiunea ieşirii din raft. Cărţile despre care o să scriu acum vor face o mică excursie în viitorul… imediat următor, aşa că reprezintă ocazia perfectă. :)

Despre Nick Hornby am crezut iniţial că este american, aşa că aveam o oarecare reţinere în faţa bestseller-urilor lui pe care aproape toată lumea le lăuda. Când am aflat că este, de fapt, englez până-n măduva oaselor, mi-am spus că merită o şansă. Prin urmare, am cumpărat “Cum să fii bun” de la Bucureşti, dar doar pentru că am găsit-o la raftul de reduceri, fiindcă iniţial mi-am propus să o citesc în engleză. Prea târziu, pentru că în microbuzul cu care m-am întors am dat gata juma’ de carte. Oricum, am frunzărit acasă şi “How to be good”, adică ebook-ul. :))

Povestea e simpluţă, fără contorsionări majore sau spectaculoase. E scrisă la persoana întâi, aşa că privim totul prin prisma lui Katie Carr, medic generalist londonez, soţia lui David, amanta lui Stephen şi mama lui Tom şi Molly. Până la un anumit punct, cartea este o antologie plină de umor sec, acerb, englezesc, a unor întâmplări pe cât de mărunte, pe atât de nocive, care duc la potenţiala separare a unui cuplu longeviv. Reacţiile personajelor pot fi privite şi ca un fel de midlife crisis, dar doar în aparenţă. De fapt, Katie se vede în imposibilitatea de a renunţa la relaţia sa cu David din cauza obişnuinţei, aşa că agonizează şi îşi doreşte cu disperare o schimbare.

“I don’t want David to be David anymore.”

Schimbarea se produce după ce David apelează la vindecătorul GoodNews pentru durerile lui de spate, doar pentru a-i face în ciudă soţiei sale. Vindecat complet doar cu puterea palmelor lui GoodNews, David reintroduce comunicarea în familie şi experimentul în viaţa sexuală, dar face şi orice altceva pentru a deveni… mai bun: invită acasă pacienţii dezechilibraţi psihic ai lui Katie, donează calculatorul şi jucăriile copiilor săi unor orfelinate şi este pe punctul de a adopta copii ai străzii. Sub efectul zdruncinător al schimbării, al noului, Katie nu poate decât să agonizeze în continuare.

“When I look at my sins (and if I think they’re sins, then they are sins), I can see the appeal of born-again Christianity. I suspect that it’s not the Christianity that is so alluring; it’s the rebirth. Because who wouldn’t wish to start all over again?”

“I feel suddenly hopeless, the way one always does when two alternatives become one chosen course of action. I want to go back to the time just seconds ago when I didn’t know what to do. Because here’s the thing: when you get into a mess like mine, your marriage is like a knife in your stomach, and you know that you’re in big trouble whatever you decide. You don’t ask people with knives in their stomachs what would make them happy; happiness is no longer the point. It’s all about survival; it’s all about whether you pull the knife out and bleed to death or keep it in, in the hope that you might be lucky, and the knife has actually been staunching the blood. You want to know the conventional medical wisdom? The conventional medical wisdom is that you keep the knife in. Really.”

Nu pot să spun că Hornby m-a cucerit definitiv. La naiba, nu pot să spun nici măcar că mi-a plăcut cartea. Totuşi, ador sfârşitul şi sentimentul acela de… deşertăciunea deşertăciunilor. Oricum ai face, ieşi în pierdere, aşa că dacă totul e fără sens, de ce să mai faci ceva ? Îmi place şi cum demonstrează că binele exagerat e cvasi-malefic. Ceea ce nu-mi place e faptul că pe undeva, subtil, Hornby militează pentru complacere în situaţie. Dar da, am să mai citesc şi altceva de el, abia aştept să am timp şi bani de High Fidelity. :)

Şi acum… despre o carte foarte originală ce mi-a plăcut la nebunie, fără urme de îndoială: “Cum mi-am petrecut vacanţa de vară” a lui T.O. Bobe, scrisă tot la persoana întâi, dar din perspectiva lui Luca, un copil de clasa a 4-a. De fapt, toată cartea e compunerea acestuia, tema de vacanţă, iar T.O. Bobe îşi transpune gândurile în acest sens într-un mod absolut genial, ingenuu, amuzant, şi mai ales veridic, dovadă greşelile de ortografie şi nenumăratele enumeraţii de care ţin minte că abuzam şi eu la vârsta aia. :)

“În ziua aceea n-am mai ajuns la film pentru că mamaia a ieşit cu cuţitul după mine şi mi-a zis că mă iau toţi dracii dacă plec de pe stradă deoarece în grija ei sunt şi ei nu i-a zis nimeni să mă lase de capul meu. Aşa că l-am mai bătut de vreo 2 ori pe Robert şi după aceea ne-am dus fiecare acasă să mâncăm.”

:)) Stil delicios, care m-a distrat la culme în primele pagini ale cărţii. Bobe, însă, n-avea de gând să ne distreze, iar lucrurile au luat o turnură mai întunecată după prima moarte din compunere. E exact genul schimbării de opinie asupra unei persoane pe care o cunoşti în realitate: o primă impresie bună, apoi o curioziate nemărginită, o sperietură şi două dezamăgiri crunte – în privinţa celui supus analizei şi în final asupra propriei tale persoane.

Partea cu Extratereştrii, Piraţii şi Teroriştii mi-a plăcut şi ea, m-a stimulat la culme, îmi doream să ajung la deznodământ şi explicaţie cât mai repede cu putinţă. Poate de-aceea am citit cartea pe nerăsuflate, într-o noapte şi o zi. :)) Şi da, finalul e deosebit de satisfăcător, explicaţiile psihologice sunt logice şi plauzibile, deşi poate e interpretabil… asta rămâne la latitudinea fiecărui cititor. Pe mine nu mă mulţumeşte ideea de imaginaţie mult prea bogată, deci rămân cu varianta a doua. :) Per total, nota 10 cu steluţă, urale şi felicitări atât autorului cărţii, cât şi celui al compunerii.