Woohoo, sunt în prima sesiune din existenţa mea efemeră şi deocamdată am supravieţuit… cu brio, dacă mă-nţelegeţi. ;;) E ca un fel de bac mai lung, dar cu o idee mai uşor pentru mine, care sunt la profil burtologic şi nu prea-mi fac griji decât la vreo două examene din şase. Eh, la mate-info mi-am luat porţia de nervi, riduri în mijlocul frunţii şi unghii roase pân’ la cartilaj pentru următorii 10 ani. :))

Nu-mi sunt clare vreo două treburi legate de filologa din mine. În primul rând, nu-mi reiese din nici o cugetare profundă motivul exact pentru care notele mele la materiile de engleză ( pe care le voi numi de-acum înainte “engleze” :)) ) sunt mai bune decât cele la “românuri”. Wtf ? Engleză nativă – nu. Tocit – nu. Accent britanic – nu (dar aş vrea). Să fie din cauza elementului de noutate ce devine tot mai frapant pe măsură ce înaintează materia la engleză ? La română mi se pare că ne învârtim în jurul cozii, doar că acum o facem mai artistic şi mai graţios puţin. ;)) Oricum, e de bine. Adică sper să nu se învârtă roata semestrul viitor când la română perioada veche e pa noapte bună, dar la engleză vine fonetica şi va trebui să învăţ să desenez cuvintele alea în formă de artă abstractă de început de secol XX. Dar şi dacă se lipesc de mine… I will rule the /w3¦(r)ld/. Adică uărld. :))

Al doilea lucru ce nu-mi dă pace e miiica mea mare problemă de concentrare. Era s-o îmbulinez crunt la examenul oral din literatura veche engleză pentru că m-am blocat. Nu pentru că mă gâtuiau emoţiile, nu pentru că eram în blocaj sentimental, şi cu siguranţă nu pentru că n-am citit. Pur şi simplu mi-a zburat gândul aiurea, e cam nomad el aşa. :)) Apoi mi-am tras o pereche imaginară de palme, mi-am zis “Focus, dude, focus !” şi mi-am revenit în câteva secunde. Acum şi la bac, dar pe viitor ? :-S

Încă din vremea liceului ( nu ştiu de ce, dar mai că-mi venea să încep cu “încă din paleolitic”… :| ), de la orele de psihologie cu planşe colorate, educative, până la orele de info cu joculeţe şi pagini web lucrate în mediu vizual, corelate cu un program în C++ sau Pascal, mereu m-a oripilat ideea de muncă în echipă. Asta se întâmpla deşi, să fim serioşi, cât accent se pune în liceu pe aşa ceva ?

De ce ? Pentru că ori sunt eu o perfecţionistă căzută-n cap, ori un lider înnăscut soon to be tiran, ori pur şi simplu un om depăşit de situaţie care stă smirnă în banca lui… oricum, o groază colosală mi se instala pe mutră de fiecare dată când vreun profesor plictisit de corectat extemporale menţiona cuvântul “proiect”. Ţin minte că dacă aveam deadline peste o lună, 3 săptămâni răspundeam cu “Nu-s în echipă cu nimeni. Nu mă-nteresează !” sau “Ăăă, avem de făcut proiect ? :-/”, în speranţa că pot invoca motivul preferat: n-am avut cu cine, am făcut singură *da’ măcar e bine, la naiba*. Evident, asta nu s-a-ntâmplat niciodată. Şi de-aici…

Odată chiar mi-a luat foc biroul, aşa, puţin mai modest, când încercam să dovedim că smoking is really bad şi eu am furat o ţigară de la muma s-o lipesc pe planşă, jucându-mă şi cu nişte chibrituri în prealabil. Deh, blondă. 8-} Ideea e, însă, alta. Mereu am făcut echipă ori cu superficiali, ori cu indolenţi, şi i-am cărat pe toţi în spate spre nota 10. Fiindcă dacă voiam să iasă ceva bun, trebuia să: vin cu ideile, împart volumul de muncă, făcut partea unuia deoarece nu-i în stare, făcut partea altuia că bietul nu ştie cum, scos şi concluziile fiindcă celălalt n-are timp şi îşi plimbă căţelul, iar pentru un strop de originalitate cred c-ar fi trebuit să se caşte ceru’ şi să se pogoare duhu’ sfânt. :| E bine, totuşi, că sistemul românesc de învăţământ se bazează pe capacitatea de memorare a fiecăruia, deci în privinţa prezentării nu-mi făceam probleme cu ei, ci cu mine, epuizată după ce cu două ore înainte îmi mai venea câte o idee strălucită de ordin estetic şi mă apucam să colorez cu verde în loc de albastru, sau să încropesc din .jpg-uri nişte .gif-uri mai aparte. Nu-i vorbă, am şi eu piticii mei pe creier. De explicat n-am avut răbdare niciodată, eventual doar de tunat şi fulgerat că aşa nu-i bine, “dă încoace că fac io ! X-( *incapabilule !!!*” Partea proastă e că, în teroarea mea, mă gândeam că e mai bine aşa decât să fiu implicată într-un proiect cu alţii mai buni sau mai pe subiect decât mine, pentru că atunci mi-ar fi fost nu ştiu cum şi să ridic două degete timide şi să spun că nu aşa, ci altfel.

Se pare că facultatea mi-a spulberat până şi ideea asta preconcepută. Cred că pe măsură ce avansăm în mediul academic iar profilul pe care ne axăm se restrânge, şi oamenii alături de care lucrăm şi/sau studiem ne seamănă din ce în ce mai mult. Altfel nu-mi explic pasiunea comună şi concomitentă pentru nişte episoade din Sailor Moon :)), nici atmosfera veselă, nici apropierea afectivă, nici munca asiduă doar în momentul cuţitului la gât şi, la dracu’, nici zecele aferent pentru care, de data asta, chiar nu-mi asum toată responsabilitatea. :D