Englishman in New York = ardeleancă în capitală (IV)

Scuzaţi pauza, da’ m-a pus teh unholy one să mă ofer voluntară pentru a deschide seria de predări a semestrului al doilea. Punctaj maxim, lumea mă adoră, profa cea nouă şi sudistă idem, viaţa e minu… nah, până aici. :)) So, ultima parte a epopeei, după care tre’ să mă ocup de nişte lepşe.

Sâmbătă, 16 + Duminică, 17 februarie.

Cine se trezeşte de dimineaţă… n-a dormit deloc. :)) Pe principiul ăsta optimist am pornit la salvat de Ionuca din Piaţa Victoriei. După ce mi-am muncit spatele gata făcut varză aducând laptop-ul viu şi nevătămat până-n Piaţa Sudului în ciuda zăpezii îngheţate de pe jos, Ionuca aproape l-a făcut ţăndări când l-a pus în funcţiune. 8-| :))

Discuţii, diaree verbală, râsete, nerâsete, baie, lene, pat… somn, dulce somn. De juma’ de oră, evident, pentru că troglodiţii de la Berceni Network au venit să facă netu’ să meargă. Din păcate, mergea la calculatorul greşit. La ce să te aştepţi de la nişte oameni care se autointitulează într-un anume fel care-ncepe cu “Berceni” ? 8-| Pentru că… să recapitulăm. Marţi a murit netu’ şi n-a mai înviat până sâmbătă, şi atunci nu unde trebuia; miercuri a murit al’cineva, pe numele lui Răzvan, asasinat fără milă aproximativ vis-a-vis de blocu’ în care mi-am petrecut o săptămână, pe strada pe care mi-am mai plimbat nonşalant posterirul la ‘mnezo ştie ce ore; joi am aflat de crimă datorită lumânărilor şi afişelor şi m-am îngrozit, plus că mi-am pierdut şi telefonul pe care nu l-am mai găsit decât după o oră – eram sigură că-s nebună, dar l-am căutat peste tot: în gunoi, în veceu, în nisipul pisicii, în mâncarea pisicii, în ghiuvetă, în debara, în cămară, în maşina de spălat, în bibliotecă, pe foi, sub foi, între foi, sub pat, pe pat, între plăpiumioarele de pe pat, în portofel, în cutia de îngheţată… şi absolutamente nada. Dianaaa, prinde mâţa şi fă-o să vomite ! ACUM !! Mă rog, cum am mai zis, era după canapea, dar puteam să nu-l mai găsesc ? Puteam !

Să continuăm. Vineri a luat foc un cămin de hăumleşi, iar sâmbătă… well, chiar eram curioasă ce-o să se mai întâmple şi-i împărăşeam acest sumbru gând Ionucăi în drum spre Piaţa lu’ Sudu’. Cred că nici n-a apucat să i se încreţească pe creier circumvoluţiunea responsabilă cu noul exerciţiu de imaginaţie, când ce să vezi ? Vreo două maşini ale jandarmilor şi o ambulanţă (sau maşină de pompieri) cu girofarurile în funcţiune, acolo la ieşirea de pe Obregia. :| Nu ştim, nu vrem să ştim, mulţumim, noi fugim la metrou. Aaah, parcă-i mai bine, mai cald, mai linişte. Începem să râdem, să glumim… până m-am uitat eu în jos. Ionuca, think fast: what’s wrong with this picture ? Pardoseala perfect curată de-a lungul întregului peron, marmura (sau ce naiba-i aia) impecabilă, nimeni nu lăsa nici măcar un firicel de noroi după el. În schimb, nouă ne şiroiau păpucii şi unde stăteam s-au format două pete imense de jeg mocirlos. Atunci am dezlegat misterul: în Berceni se formează o gaură neagră ce va înghiţi tot. Bucureştiul o să dispară de pe hartă, la fel şi România, Europa, universul, soarele nu va mai străluci etc. Berceni e noul Bermuda Triangle, doar că nu atât de triunghiular. Dovada e că duminică, înainte să plec, ia wristband-ul cu Pantera de unde nu-i. Iar am scormonit peste tot, dar nu… nici o şansă. Cred că e pierdut pe vecie, ca şi polonicul pe care Ionuca nu-l mai găseşte acum, la două săptămâni distanţă. Wristband-ul meu drag ! De la rockerii mei ! :(( Curse you, ivil Berceni ! X-(

Rewind: sâmbătă seară, Lăptăria lui Enache, eu, Ionuca, Ann, Lavi, Fen, Vic, transp şi Kumm, că doar pentru ei eram acolo. :)) Ah, înainte de a ne lua bilet, am rugat-o pe Ionuca să pozeze aberaţia asta gramaticală, foarte mişto altfel. :))

oarecum perfect de-acord :))

Şi-a început cumva concertul. Am mai zis-o de o grămadă de ori, Kumm nu fac niciodată două show-uri identice. Locaţia nu i-a ajutat cu absolut nimic de data asta, politica ei însă da. Asta fiindcă după o jumătate de oră de dans şi stat cu un picior pe scenă, aşa cum am zis că-mi place mie (şi scena din Lăptărie chiar îţi permite să stai în sufletu’ artistului), concertul e brusc întrerupt de o pauză pentru ca lumea să se poată mişca ca să poată să-şi erm… reumple paharele. Foarte drăguţ, nu-i aşa ? Mai ales când simţeam că viaţa mea nu poate continua fără piesa ACEEA care era, nu-i aşa, pe hold, pentru ca patronul să mai bage câte ceva în ciorapul cu economii. Ooo, ce oameni ur… errr, asta-i din alt film. :))

basistul nou care se mai încurcă uneori :)

marinaru’ :))

oh daaaa :D

Surpriza ciudată a serii a venit în momentul în care la “Rest In Pieces” s-a urcat pe scenă un copiluţ bălai, cică solist la The Mood. Eu nu aveam cum să ştiu asta, aşadar după ce şi-a deschis gura l-am asemuit mai degrabă cu co8ilu’ lu’ magyar bulan, deşi parcă şi ăla are mai grandes cojones când cântă. :)) Eh, trecem peste, sper să sune mai ok cu The Mood ai lui; “Rest In Pieces” e piesă sfântă, nu se poate băga aşa, oricine, peste ea… până şi eu pot growlui mai bine, so next time rest in pieces all alone-lone-lone-lone-lone-LAAAWN ! :D

Surpriza plăcută a fost un alt guest, de data asta la sfârşitul concertului, pe “The Mask”: Clara, o voce demenţială şi o prezenţă de spirit pe măsură. A sunat chiar foarte interesant combinaţia aia de rock, muzică italienească veche şi etno. E ceva nou, cum ziceam… în toate celelalte concerte au transformat piesa asta într-una gypsy. Sunt curioasă ce mai meşteresc nebunii pe viitor. :D

Şi… în cele din urmă… surpriza surprizelor, care e mai mult o surpriză provocată, de fapt nici măcar. După ce ne-au încălzit cu “Everything’s only for sale for the sake of the buyer”, o piesă foarte mişto care-mi merge mereu pe repeat (prima de-aici), plus multe alte piese de pe albumul nou pe care-l aştept ca pe Mesia, noi nu mai aveam răbdare. Ştiam ce vrem. Eu şi Ionuca complotam încă din noiembrie. Iar Fen, cea pe care o idolatrizam în momentul acela, s-a apucat să zbiere: “SEX CU ANIMALEEE !”, iar asta nu pentru că ar fi zoofilă, ci pentru că era vorba de o piesă, “Sex With The Animals” pe numele ei corect, pentru noi simplu… Sex with animals, nearticulat. :)) Auzind aceste cuvinte, dragul de Oigan se cocoţează pe lemn şi începe cu nişte apropouri subtile, timp în care Ionuca setează aparatul pe film şi i-l pasează lui Fen ca să înregistreze. De ce ? Pentru că viaţa noastră nu are nici un sens fără melodia asta nouă ce încă nu e de găsit nicăieri, iar noi am auzit-o doar de vreo 3-4 ori în concerte. Melodia perfectă ce o să stea pe repeat zile-n şir. Şi-a-nceput.

dammit Oigan, mă trec fiorii doar uitându-mă la poză ! :D

Cele mai ritmate acorduri, cea mai dansantă, energică piesă, cele mai tribale ritmuri, wanna be a lover to nobody else BUT MYSEEEEEELF ! \:D/ Nebunie, haos, dans. :)) Iar la urmă, deznodământul: dintr-o încurcătură, aparatul n-a înregistrat nimic, iar dragostea noastră anterioară pentru Fen a atins extrema cealaltă. The end. :))

Am fost aduse acasă în siguranţă (sau mă rog… e vorba de Berceni, să nu exagerăm) – mulţumiiiim. :D Lângă bloc, altă minunăţie.

;)

Ionuca: ” Awww, ce trist ! ”
eu: ” Trist ?! Mdeah, poate-s cu număr par. ”
Ionuca: ” =)) Eşti nebună ! ”
eu (verificând): ” Nu nu, îs cinci, da’ totuşi… cine face aşa ceva ? 8-| ”

Duş, somn, a doua zi bagaje şi au revoir. Totuşi, în tren mi-am făcut şi bilanţul personal al vacanţei (despre celălalt într-un alt post, cândva):

  • no cojones, no señorita.
  • societatea contemporană e bol-na-vă. word !
  • lucrurile noi se asimilează mai bine din experienţe negative decât din pozitive.
  • sunt o radicală şi încă nu-mi dau seama dacă îmi convine sau nu.
  • am început să ascult Placebo, joy.
  • hold your breath and count to ten, fall apart and start again.

Englishman in New York = ardeleancă în capitală (III)

Fără ajutorul agendei, de data asta… pentru că acolo timpul s-a oprit în loc de joi. :))

Vineri, 15 februarie.

Atunci mi-am dat seama a nu ştiu câta oară că ceva e în neregulă cu neighbourhoodu’ Ionucăi. Feriţi-vă de Berceni, I tell you. După ce cu o zi înainte mi-am omorât neuronii căutându-mi cel puţin o oră (nu glumesc) telefonul descărcat înghiţit de camera Ionucăi (dacă n-aveam inspiraţia să bag mâna după canapea, probabil dispărut era şi-acum), după ce toată săptămâna m-am închinat cablului de internet, poate-poate se resuscitează, după ce am aflat cu stupoare că faimoasa crimă din Berceni s-a petrecut peste drum de mine :-S, o nouă întâmplare bizară a avut loc spre amiază în, şi anume, acest mirific cartier notoriu. Noroc că de data asta (şi doar de data asta) nu-i vina lui.

Aşadar, mergeam cu Diana fraudulos cu 73-u’ deja de wow, o staţie, şi ne lungeam gâturile uitându-ne după controlori. Eram chiar în partea din faţă a troleului când, la a doua staţie, am zărit vreo doi de-ăştia în cumpănă: să se urce sau să nu se urce-n 73 ? Diana nu-i vedea prea bine, fiind în spatele meu, da’ eu îi priveam ţintă. Să se urce. Futu-vă naţia voastră de nemernici, mi-am zis în timp ce ţâşneam din troleu chiar înainte să se închidă uşile care mi-au ratat milimetric ghiozdanul; încă o săritură gen Matrix şi eram pe bordură, privind înapoi la Diana care n-a mai apucat să iasă şi îşi lipea nasul şi mâinile de geamul troleului, uitându-se când la mine, când la şofer, când la dubiosul ce s-a urcat prin spate. :)) Ce cap sec de blondă am şi eu, zic, trebuia s-o las pe ea să coboare, eu aveam bilet în portmoneu, la o adică îl puteam folosi. 8-| Evident, oamenii din troleu au zbierat la şofer ca domnişoara “a uitat să coboare” =)) şi şoferul s-a executat. Abia când Diana era din nou lângă mine ne-am dat seama că cei doi controlori s-au urcat în 313-le din spate, iar în 73 a urcat altcineva, un biet om, la derută. Dumnezo ! :)) Morala ? Circulaţi fără bilet până mai puteţi, aveţi destul timp la 30+ ani să nici nu mai concepeţi astfel de aventuri riscante. =))

Am ajuns cumva în centru şi, în timp ce ne luam nestingherite micul dejun pe stradă, ne-am întâlnit cu spadez, our hero, care ne-a explicat foarte frumos cum se ajunge la Anthony Frost. Mulţumiiiim ! :D Am căscat întâi gura şi pe la Dalles, dar nu ne-am luat nici una nimic.

Anthony Frost, librărie numai cu cărţi în engleză… sau dragoste la prima vedere. :X M-a luat prin surprindere şi salutul staff-ului care ne-a dat bună ziua de cum am intrat, ceva neobişnuit prin locurile alea. :)) Ca spaţiu, librăria e destul de micuţă, dar din câte am înţeles vor s-o extindă şi la etaj, aşa că nu-mi fac probleme din cauza asta. Cărţile sunt aranjate întâi după genul literar (sau non-literar), apoi în ordine alfabetică. Bestseller-urile şi noutăţile au nişte măsuţe separate. Preţurile sunt mai mici sau mult mai mici decât la Cărtureşti sau okian.ro (“High fidelity” – okian.ro 37 RON + 5 RON taxe poştale; Cărtureşti 44 RON, Anthony Frost 40 RON :D ), dar cu aprovizionarea nu stau atât de bine. Am căutat Fight Club-ul până am ameţit, însă nu era de găsit. De fapt n-am găsit nimic de Palahniuk. Şi poate-s paranoică şi chiar m-am ameţit bine atunci, dar nici Stephen King n-am ochit. La comics-uri speram un “V for Vendetta” pentru care dădeam şi 100 de RON fără să clipesc; din (ne)fericire nu era, iar “Sin City” nu mi s-a părut atât de appealing pe moment. :)) Desigur, punctul forte pentru bucureşteni e faptul că pot comanda de la librari orice carte, album sau comics, comenzile sosind într-un anumit interval de timp, da’ noi, ăştia mai provinciali, ce ne facem ? :)) Excursii în Bucureşti din două în două săptămâni ? Rugăm libraru’ s-o pitească încă vreo două luni până ajungem din nou în capitală ? Toate astea pentru 100-200 de mii în plus ? Of course not, deci okian.ro = eternal love. ;))

Şi totuşi, cu ce-a plecat Roxa de la Anthony Frost ? Cu o carte al cărei titlu mi s-a părut că e în ton cu starea mea de spirit: Letting Go” al lui Philip Roth. 45 RON la Anthony Frost, 55.71 RON + 5 RON taxe poştale la okian.ro. Acum înţelegeţi ? :))

N-am putut rezista tentaţiei de a intra şi la Humanitas Kretzulescu, de unde Diana şi-a cumpărat err… am uitat ce, eu i-am luat ei “Maestrul şi Margareta”; ea s-a emoţionat foarte tare că-i face cineva cadou fără ocazie, ne-am jurat iar dragoste veşnică :)), după care m-a invitat să luăm prânzul. Sună gay, ştiu. =))

În drum spre metrou, am trecut pe străduţa cu cărţi vechi de lângă Universitate unde am văzut şi una din cărţile pe care m-a rugat Cristina să i le iau, dar uitându-mă în portmoneu şi amintindu-mi că mai am de umblat, de mers la concert şi de plătit un intercity, mi-am dat ochii peste cap şi m-am convins că I’m not here, this isn’t happening. ;)) La fel am păţit şi în pasaj… 10 minute mi-au trebuit până m-am convins singură că acel Bukowski cu 3.99 RON este la fel de dăunător şi malefic ca şi acel Faulkner cu 3.99 RON. Am oftat, mi-am făurit pe loc un prieten imaginar şi m-am lăsat târâtă de el acasă, unde am lăsat cărţoiul, o pâine şi-o apă minerală pentru a o lua din loc din nou, spre Piaţa Muncii de data asta.

Oricât aş abstractiza noaptea ce-a urmat, nu pot să nu recunosc că a fost undeva între relaxare şi senzualism, iar din singurele două momente mai aiurea, parcă cel în care am aflat că-n Berceni a luat foc, desigur, un cămin de nefamilişti, a fost ceva mai puţin imprevizibil decât… Decât. :) Întortocheat le mai zic şi mult mă mai lungesc. Sue me. :))

[to be continued]

Englishman in New York = ardeleancă în capitală (II)

Luni, 11 februarie.

Mi-a ajuns. Nu mai cumpăr în viaţa mea ceva de la un butic sudist. De-acum o să mă duc doar la supermarket-uri, să mă servesc liniştită de pe rafturi, să zăbovesc cât poftesc holbându-mă la etichete şi, cel mai important, să nu socializez decât în cazul în care se complică procesul de primire a restului la casă. Nu zic că nu m-aş obişnui în timp cu stilul ăsta de a repezi clientul, dar mi-s prea dragi ardelenii care te lasă să caşti ochii minute-n şir la produse. :) În plus, faza cu Lavi care, în drum spre Green Hours, a vrut să-şi cumpere un pachet de ţigări şi cu vânzătoarea care i-a făcut semn din deget că nuareţigărideşivitrinaeplinădareaestefoarteconcentratăasupraconversaţieicuprietenadelângăchioşc m-a lăsat interzisă. :)) Cum să faci aşa ceva ?! =))

altfel nici nu puteam ghici (da seama) [ştii]

Lavi în Green Hours care e tare mişto dacă ignori chelnerii aiuriţi. :))

Măgăriile au continuat şi pe Lipscani, tot cu Lavi în căutare de ceva, hrană pentru black cat white cat de data asta. La Fourmi din underground-ul Unirea Shopping Center s-a dovedit a fi cea mai bună alegere pentru cumpărăturile de ordin alimentar. Am găsit până şi pâine oarecum normală. :)) Milka cu măr copt şi scorţişoară pentru mine, Heidi dark orange 65% pentru… pentru că-mi tremurau genunchii. Apoi iar în Cărtureşti, unde am scormonit toate rafturile mai bine de-o oră, căutând cărţi de design grafic şi “Wakefield”-ul lui Andrei Codrescu pe care l-am luat la ofertă specială, joy.

Seară intensă, fără apogeu. N-a făcut nimeni atac de cord, cu toate că starea de panică e molipsitoare. Atât de molipsitoare încât am impresia c-o să mă sufoc în somn, if somn==true.

Teh schitt a fost cana de şampanie băută pe nerăsuflate cu Ariella şi cineva-tare-mişto-al-cărui-nume-nu-l-am-reţinut. :)) Să nu uităm cea mai bună mămăligă mâncată vreodată, cu caşcaval ras deasupra şi nişte ouă fierte, puţin cleioase (deşi detest din răsputeri mâncarea asta de-obicei). Bestială. Şi ca să nu zic că n-am avut, totuşi, un punct culminant, încă mai simt gustul de îngheţată de struguri cu vişinată. =P~ Yummy. :D Săru’mâna bucătarilor. :)

Marţi, 12 februarie.

Cum să vorbeşti la telefon de 20 de euro ? Cum să suni pe cineva doar ca să-i spui că viaţa ta nu e un film bun, ci o telenovelă proastă ? Oh well. 8-|

Şi pentru că sunt blondă, Florin a venit să mă vadă. Nu, nu glumesc, ăsta e motivul. :)) M-a răsfăţat cu doi litri de Prigat, o carte despre peştişori en francais s’il vous plait, un eseu de-al lui Cioran şi ceva discuţii tulburate cu şi despre oameni z*; nişte zcorpii care nu servesc musafirii cu nimic. :))

Iar dacă nu răspund la telefon, nu înseamnă că mi-am făcut harakiri.

Miercuri, 13 februarie.

În timp ce călătoream cu autobuzul spre Kogălniceanu, am zărit-o pe Jen plimbându-se nonşalant împreună cu o tipă, şi fiindcă n-am vrut să mă proiectez prin parbriz ca s-o pot saluta, am încercat s-o sun, dar ea nici măcar nu s-a cotrobăit prin buzunare după telefon. :( Bad Jen !

La Lavi, pentru că spre ea mă îndreptam, am descoperit ce-nseamnă, de fapt, o casă de artişti… care se cutremură, din când în când, în ritmuri de hardcore. :D După cafeaua (=un pahar de Cola) pentru care am venit, am fugit în Springtime (parcă), unde l-am cunoscut în sfârşit pe Cristy and a bunch of cool friendz of his. Nici acum nu înţeleg de ce mi-a plăcut aşa mult ideea de a cunoaşte oameni de pe un forum, nici de ce mi-a sunat telefonul întruna; discuţia cu muma mi-a dat de gol originea ardeleană, punându-mă într-o situaţie oarecum ciudată. :)) Eh, Cristy e mişto, mai ales când mă fereşte de Lost spoilers ;)), şi poate data viitoare apucăm să ne vedem şi altfel decât pe fugă. (Btw Cristy, asta nu mai scrie-n agendă, dar tocmai ce mi-am amintit… ai nişte ochi errr… tare… well… faini. :D)

După o sesiune de aşteptare deasupra pasajului de la Universitate, vorbind, nu-i aşa, la telefon şi curăţând un biet copac de mucuri de ţigară, a apărut şi Diana. În carne şi oase, fără să ne mai facem cu mâna din trenuri.

Pun pariu că oamenii normali nu râd pentru că nu găsesc în Carrefour chipsuri şi ciocolată. Şi mai pun rămăşag că nici un om normal nu se holbează în coşurile oamenilor, iar când găseşte chipsuri şi ciocolată în ele, vânează împricinaţii şi-i întreabă de unde le au. De aici şi din noaptea în care am transpirat, la un moment dat, de râs… putem deduce că eu şi Diana nu ne intersectăm deloc cu ceea ce se numeşte, generic, normalitate. :))

Joi, 14 februarie.

De ziua îndrăgostiţilor, o sărbătoare foarte importată ( bine, Cristy, o să-ncep să n-o mai ridic la rangul de sărbătoare :)) ), Diana, mâţa, eu şi o sticlă de Rai ne-am jurat iubire eternă. :)) Restul n-au decât să schimbe perdele. :))

poză de oameni beţi :))

părul Dianei şi perdeaua Ionucăi

Rai cu priviri de Iad =))

aproximativ ameţită :))

“di ce m-o zgâriat mâţa-n palmă ?”

mâna Dianei şi uRMa :))

satana ! :))

ouch

=))

erm. asta cred că a durut. :))

gimme five, Di :))

[to be continued]

Englishman in New York = ardeleancă în capitală (I)

Ce titlu de sheep in the big city…

N-am murit, ba chiar din contră: în săptămâna ce tocmai a trecut am avut senzaţia că am chiar înviat, scoasă fiind din rutină. Pe scurt: mi-am făcut vacanţa în Bucureşti, iar la sfârşitul fiecărei zile, în lipsă de net (că deh, nimic nu merge în cartieru’ ăla!! – dar despre asta… urmează), am notat în agendă cam ce-aş fi vrut să pun şi pe blog. Evident şi inevitabil, scriind la sfârşitul zilei, totul are o tentă nostalgică. Aş fi vrut să mai schimb pe ici, pe colo, dar mi-am zis că dacă asta am simţit la momentul ăla… what the heck. So, here goes.

Vineri, 8 februarie.

 

La Braşov, Diana mi-a frânt inima. Nu ne-am văzut din octombrie, iar după ce-am colindat toată ţara împreună, ne făceam cu mâna din două trenuri ce mergeau în direcţii opuse: unul în trecut, celălalt în prezent; viitorul e degeaba.

După ce mi-am turnat tot dulapul în geantă, bagajul era imens. Surpriză, bucureştenii de la metrou mă întrebau dacă am nevoie de ajutor, iar eu, transpirată şi roşie, răspundeam răstit “NU, MĂ DESCURC !” când de fapt voiam s-o dau dracului de virgulă. S-o credeţi voi că-mi las şosetele pe mâna voastră, tare dubioasă de-altfel. :)) Am ajuns gâfâind, după două ore, de la Gara de Nord la Piaţa Sudului (socotiţi şi diagonala). Chiar dacă nu mai am mâini, am o canapea plină de eugenii. Yey. Mulţumesc ! :D

eugeniiiiii !

uRMish dearest :D

Am vorbit la telefon ore-n şir cu oameni de care mi-e dor şi cu oameni pe care nu i-am văzut în viaţa mea. E clar, începe epopeea sudistă… cu un binemeritat somn.

Sâmbătă, 9 februarie.

Din “Furie”: “Nimeni nu se interesa aici de misterele lui. Toată lumea voia să se piardă în mulţime. Era magia nerostită a maselor, iar în aceste zile pierderea de sine era cam tot ce-şi mai dorea profesorul Solanka de la viaţă.”

Zi de studiat harta Bucureştiului.

Oare Cami ce face ? E ciudat cum ne ocolim şi ne evităm când suntem în oraşul ăsta; ne amintim prea mult de casă una alteia, parcă dacă ne-am vedea acum, vraja oraşului străin ar fi înghiţită de chipul omului familiar. Acelaşi motiv ne face să ne căutăm cu disperare acasă: gândul că dacă ne vedem, distanţa până la “oraşul luminii” ( :) ) se scurtează.

Am ieşit cu Ann în Cafeneaua Bucureştiului D’altădată, unde manierele mi-au fost taxate de namila ţâfnoasă şi încruntată de la intrare care s-a zgâit la mine şi mi-a spus “Bună seara şi dumneavoastră !”, în timp ce eu, ignorându-l, căutam din priviri o masă liberă. :)) După două Heineken, un schimb de frustrări şi o discuţie despre unde se pune corect accentul în numele “Raul” (n-am ajuns la nici o concluzie), am venit acasă cu promisiunea că a doua zi ne scoatem reciproc la plimbare. :D

Duminică, 10 februarie.

Ăştia care au făcut agenda-s cretini, mi-au lăsat pentru duminică două rânduri. Eh, de unde să ştie ei că fix azi subsemnata a pornit în căutare de hrană în ditamai metropola… Singură. Şi neîmbrăcată corespunzător vântului turbat de-afară. Bun, după ce în noaptea precedentă m-am convins că dacă avansez cu două staţii înspre sud, finanţele mă devansează, adică altceva în afară de bănci n-am fost în stare să găsesc – pentru că altceva NU ESTE, goddamned Berceni ! – azi, ascultând sfatul Ionucăi ce m-a ghidat prin telefon, am încercat nordul, şi anume o oarecare piaţă din spatele cinematografului Cultural.

Sărind peste partea absolut dezagreabilă cu apelativele “doamnă” şi/sau “tanti” care sunt, se pare, la mare preţ pe-aici, când, în sfârşit, am găsit utopia sub forma telurică a unui magazin de panificaţie, eram atât de entuziasmată şi mândră de mine încât nu mi-am dat seama de măgăria ce-am comis-o. Degeaba mi s-a părut ciudat că nu mă-ntreabă ce fel de pâine vreau, în foi de varză, pe vatră, cu seminţe de susan, albă, neagră, de secară, nu… eu am fost tâmpită pân’ la capăt şi-am răspuns doar la simpla întrebare: “Una ?” cu “Da…” *că da tu sudisto, d’oh, da’ ce ‘mnezo crezi c-aş putea face cu 2-3-4 ?!* Ca apoi, în drum spre casă, să mă lovească amintirea ororilor trecute. Mă uit în plasă şi… horror indeed. O franzeluţă mică, delicată, crocantă şi cu miez pufos din care, după tăierea aferentă, a rămas echivalentul a două felii de “pită” ardelenească. Nu cumva să mă uit ce cumpăr… 8-| Noah, ceas. Bună şi-aia, am mâncat juma’, iar restu-i pentru dimineaţă. :))

Am ieşit iar cu Ann, de data asta în centrul vechi + Cărtureşti, de unde mi-am achiziţionat “69”-le lui Ionuţ Chiva pe care-l tot lăuda puck, dacă tot l-am găsit la reducere, şi o carte surpriză pentru Ionuca. Nu mi-am luat nimic mai mult pentru că… Anthony Frost inspection first. @-) :D Pe Lipscani şi prin zonă, întâi, am făcut o grămadă de poze, iar apoi am ghidat nişte franţuzi chipeşi spre strada Şepcari… eu, tocmai ardeleanca de mine. :))

pe Lipscani.

găurica + gunoaie.

în găurică :))

am trecut şi pe lângă Fire :D

Miss Piranda Punk Rock Underfest =))

long live the… neeaaah :))

… :))

ca la noi la nimenea. :))

:X

is it tomorrow yet ? :))

I dun’ think so. :))

strada Smârdan e demenţială… iar cafeneaua aceea idem.

eu într-un geam fumuriu… bine-nţeles că înăuntru erau oameni. bine-nţeles că a fost penibil. :))

un nu-ştiu-ce care arată mişto

bisericuţa ce mi-a plăcut într-o oarecare noapte de noiembrie…

care deget ? ah… detalii, detalii :))

BNR şi uşa cea de aur :)

data viitoare vreau să mă scoată cineva aici ! :))

erm… =))

La întoarcere am cumpărat un Pepsi la care au muncit doi oameni şi un cuţit pentru a-l putea desface, după vreo 10 minute de chin. Am talent în a alege sticle d-astea buclucaşe. ;))

Mâţa îmi face franjuri şnurul de la agendă. Altfel e ok, ne-am împrietenit, azi chiar mi-a tors în braţe. ;;)

[to be continued]

Aaaand I’m out :D

Am o energie de mă curentez de tot ceea ce înseamnă metal în casa asta. Winamp-ul e setat pe “jumping around da house” mood şi eu chiar ţopăi în neştire şi fără jenă. Camera e întoarsă pe dos. În mijloc zac o geantă de voiaj şi un rucsac, ticsite amândouă, de care mă mai împiedic uneori în manifestările mele de dansatoare neînţeleasă. :))

Plec la Bucureşti ! Teh joy ! :X :D Eventual mai scriu de acolo, deşi nu ştiu dacă apuc la vreun calc. Anyway, you have ma’ numba’. :))

SilentPain: ma mir ca mai poti tasta.

Dar cine-a zis că mai pot ? Scream for me Buchareeeest !