Luni, 11 februarie.

Mi-a ajuns. Nu mai cumpăr în viaţa mea ceva de la un butic sudist. De-acum o să mă duc doar la supermarket-uri, să mă servesc liniştită de pe rafturi, să zăbovesc cât poftesc holbându-mă la etichete şi, cel mai important, să nu socializez decât în cazul în care se complică procesul de primire a restului la casă. Nu zic că nu m-aş obişnui în timp cu stilul ăsta de a repezi clientul, dar mi-s prea dragi ardelenii care te lasă să caşti ochii minute-n şir la produse. :) În plus, faza cu Lavi care, în drum spre Green Hours, a vrut să-şi cumpere un pachet de ţigări şi cu vânzătoarea care i-a făcut semn din deget că nuareţigărideşivitrinaeplinădareaestefoarteconcentratăasupraconversaţieicuprietenadelângăchioşc m-a lăsat interzisă. :)) Cum să faci aşa ceva ?! =))

altfel nici nu puteam ghici (da seama) [ştii]

Lavi în Green Hours care e tare mişto dacă ignori chelnerii aiuriţi. :))

Măgăriile au continuat şi pe Lipscani, tot cu Lavi în căutare de ceva, hrană pentru black cat white cat de data asta. La Fourmi din underground-ul Unirea Shopping Center s-a dovedit a fi cea mai bună alegere pentru cumpărăturile de ordin alimentar. Am găsit până şi pâine oarecum normală. :)) Milka cu măr copt şi scorţişoară pentru mine, Heidi dark orange 65% pentru… pentru că-mi tremurau genunchii. Apoi iar în Cărtureşti, unde am scormonit toate rafturile mai bine de-o oră, căutând cărţi de design grafic şi “Wakefield”-ul lui Andrei Codrescu pe care l-am luat la ofertă specială, joy.

Seară intensă, fără apogeu. N-a făcut nimeni atac de cord, cu toate că starea de panică e molipsitoare. Atât de molipsitoare încât am impresia c-o să mă sufoc în somn, if somn==true.

Teh schitt a fost cana de şampanie băută pe nerăsuflate cu Ariella şi cineva-tare-mişto-al-cărui-nume-nu-l-am-reţinut. :)) Să nu uităm cea mai bună mămăligă mâncată vreodată, cu caşcaval ras deasupra şi nişte ouă fierte, puţin cleioase (deşi detest din răsputeri mâncarea asta de-obicei). Bestială. Şi ca să nu zic că n-am avut, totuşi, un punct culminant, încă mai simt gustul de îngheţată de struguri cu vişinată. =P~ Yummy. :D Săru’mâna bucătarilor. :)

Marţi, 12 februarie.

Cum să vorbeşti la telefon de 20 de euro ? Cum să suni pe cineva doar ca să-i spui că viaţa ta nu e un film bun, ci o telenovelă proastă ? Oh well. 8-|

Şi pentru că sunt blondă, Florin a venit să mă vadă. Nu, nu glumesc, ăsta e motivul. :)) M-a răsfăţat cu doi litri de Prigat, o carte despre peştişori en francais s’il vous plait, un eseu de-al lui Cioran şi ceva discuţii tulburate cu şi despre oameni z*; nişte zcorpii care nu servesc musafirii cu nimic. :))

Iar dacă nu răspund la telefon, nu înseamnă că mi-am făcut harakiri.

Miercuri, 13 februarie.

În timp ce călătoream cu autobuzul spre Kogălniceanu, am zărit-o pe Jen plimbându-se nonşalant împreună cu o tipă, şi fiindcă n-am vrut să mă proiectez prin parbriz ca s-o pot saluta, am încercat s-o sun, dar ea nici măcar nu s-a cotrobăit prin buzunare după telefon. :( Bad Jen !

La Lavi, pentru că spre ea mă îndreptam, am descoperit ce-nseamnă, de fapt, o casă de artişti… care se cutremură, din când în când, în ritmuri de hardcore. :D După cafeaua (=un pahar de Cola) pentru care am venit, am fugit în Springtime (parcă), unde l-am cunoscut în sfârşit pe Cristy and a bunch of cool friendz of his. Nici acum nu înţeleg de ce mi-a plăcut aşa mult ideea de a cunoaşte oameni de pe un forum, nici de ce mi-a sunat telefonul întruna; discuţia cu muma mi-a dat de gol originea ardeleană, punându-mă într-o situaţie oarecum ciudată. :)) Eh, Cristy e mişto, mai ales când mă fereşte de Lost spoilers ;)), şi poate data viitoare apucăm să ne vedem şi altfel decât pe fugă. (Btw Cristy, asta nu mai scrie-n agendă, dar tocmai ce mi-am amintit… ai nişte ochi errr… tare… well… faini. :D)

După o sesiune de aşteptare deasupra pasajului de la Universitate, vorbind, nu-i aşa, la telefon şi curăţând un biet copac de mucuri de ţigară, a apărut şi Diana. În carne şi oase, fără să ne mai facem cu mâna din trenuri.

Pun pariu că oamenii normali nu râd pentru că nu găsesc în Carrefour chipsuri şi ciocolată. Şi mai pun rămăşag că nici un om normal nu se holbează în coşurile oamenilor, iar când găseşte chipsuri şi ciocolată în ele, vânează împricinaţii şi-i întreabă de unde le au. De aici şi din noaptea în care am transpirat, la un moment dat, de râs… putem deduce că eu şi Diana nu ne intersectăm deloc cu ceea ce se numeşte, generic, normalitate. :))

Joi, 14 februarie.

De ziua îndrăgostiţilor, o sărbătoare foarte importată ( bine, Cristy, o să-ncep să n-o mai ridic la rangul de sărbătoare :)) ), Diana, mâţa, eu şi o sticlă de Rai ne-am jurat iubire eternă. :)) Restul n-au decât să schimbe perdele. :))

poză de oameni beţi :))

părul Dianei şi perdeaua Ionucăi

Rai cu priviri de Iad =))

aproximativ ameţită :))

“di ce m-o zgâriat mâţa-n palmă ?”

mâna Dianei şi uRMa :))

satana ! :))

ouch

=))

erm. asta cred că a durut. :))

gimme five, Di :))

[to be continued]

Ce titlu de sheep in the big city…

N-am murit, ba chiar din contră: în săptămâna ce tocmai a trecut am avut senzaţia că am chiar înviat, scoasă fiind din rutină. Pe scurt: mi-am făcut vacanţa în Bucureşti, iar la sfârşitul fiecărei zile, în lipsă de net (că deh, nimic nu merge în cartieru’ ăla!! – dar despre asta… urmează), am notat în agendă cam ce-aş fi vrut să pun şi pe blog. Evident şi inevitabil, scriind la sfârşitul zilei, totul are o tentă nostalgică. Aş fi vrut să mai schimb pe ici, pe colo, dar mi-am zis că dacă asta am simţit la momentul ăla… what the heck. So, here goes.

Vineri, 8 februarie.

La Braşov, Diana mi-a frânt inima. Nu ne-am văzut din octombrie, iar după ce-am colindat toată ţara împreună, ne făceam cu mâna din două trenuri ce mergeau în direcţii opuse: unul în trecut, celălalt în prezent; viitorul e degeaba.

După ce mi-am turnat tot dulapul în geantă, bagajul era imens. Surpriză, bucureştenii de la metrou mă întrebau dacă am nevoie de ajutor, iar eu, transpirată şi roşie, răspundeam răstit “NU, MĂ DESCURC !” când de fapt voiam s-o dau dracului de virgulă. S-o credeţi voi că-mi las şosetele pe mâna voastră, tare dubioasă de-altfel. :)) Am ajuns gâfâind, după două ore, de la Gara de Nord la Piaţa Sudului (socotiţi şi diagonala). Chiar dacă nu mai am mâini, am o canapea plină de eugenii. Yey. Mulţumesc ! :D

eugeniiiiii !

uRMish dearest :D

Am vorbit la telefon ore-n şir cu oameni de care mi-e dor şi cu oameni pe care nu i-am văzut în viaţa mea. E clar, începe epopeea sudistă… cu un binemeritat somn.

Sâmbătă, 9 februarie.

Din “Furie”: “Nimeni nu se interesa aici de misterele lui. Toată lumea voia să se piardă în mulţime. Era magia nerostită a maselor, iar în aceste zile pierderea de sine era cam tot ce-şi mai dorea profesorul Solanka de la viaţă.”

Zi de studiat harta Bucureştiului.

Oare Cami ce face ? E ciudat cum ne ocolim şi ne evităm când suntem în oraşul ăsta; ne amintim prea mult de casă una alteia, parcă dacă ne-am vedea acum, vraja oraşului străin ar fi înghiţită de chipul omului familiar. Acelaşi motiv ne face să ne căutăm cu disperare acasă: gândul că dacă ne vedem, distanţa până la “oraşul luminii” ( :) ) se scurtează.

Am ieşit cu Ann în Cafeneaua Bucureştiului D’altădată, unde manierele mi-au fost taxate de namila ţâfnoasă şi încruntată de la intrare care s-a zgâit la mine şi mi-a spus “Bună seara şi dumneavoastră !”, în timp ce eu, ignorându-l, căutam din priviri o masă liberă. :)) După două Heineken, un schimb de frustrări şi o discuţie despre unde se pune corect accentul în numele “Raul” (n-am ajuns la nici o concluzie), am venit acasă cu promisiunea că a doua zi ne scoatem reciproc la plimbare. :D

Duminică, 10 februarie.

Ăştia care au făcut agenda-s cretini, mi-au lăsat pentru duminică două rânduri. Eh, de unde să ştie ei că fix azi subsemnata a pornit în căutare de hrană în ditamai metropola… Singură. Şi neîmbrăcată corespunzător vântului turbat de-afară. Bun, după ce în noaptea precedentă m-am convins că dacă avansez cu două staţii înspre sud, finanţele mă devansează, adică altceva în afară de bănci n-am fost în stare să găsesc – pentru că altceva NU ESTE, goddamned Berceni ! – azi, ascultând sfatul Ionucăi ce m-a ghidat prin telefon, am încercat nordul, şi anume o oarecare piaţă din spatele cinematografului Cultural.

Sărind peste partea absolut dezagreabilă cu apelativele “doamnă” şi/sau “tanti” care sunt, se pare, la mare preţ pe-aici, când, în sfârşit, am găsit utopia sub forma telurică a unui magazin de panificaţie, eram atât de entuziasmată şi mândră de mine încât nu mi-am dat seama de măgăria ce-am comis-o. Degeaba mi s-a părut ciudat că nu mă-ntreabă ce fel de pâine vreau, în foi de varză, pe vatră, cu seminţe de susan, albă, neagră, de secară, nu… eu am fost tâmpită pân’ la capăt şi-am răspuns doar la simpla întrebare: “Una ?” cu “Da…” *că da tu sudisto, d’oh, da’ ce ‘mnezo crezi c-aş putea face cu 2-3-4 ?!* Ca apoi, în drum spre casă, să mă lovească amintirea ororilor trecute. Mă uit în plasă şi… horror indeed. O franzeluţă mică, delicată, crocantă şi cu miez pufos din care, după tăierea aferentă, a rămas echivalentul a două felii de “pită” ardelenească. Nu cumva să mă uit ce cumpăr… 8-| Noah, ceas. Bună şi-aia, am mâncat juma’, iar restu-i pentru dimineaţă. :))

Am ieşit iar cu Ann, de data asta în centrul vechi + Cărtureşti, de unde mi-am achiziţionat “69”-le lui Ionuţ Chiva pe care-l tot lăuda puck, dacă tot l-am găsit la reducere, şi o carte surpriză pentru Ionuca. Nu mi-am luat nimic mai mult pentru că… Anthony Frost inspection first. @-) :D Pe Lipscani şi prin zonă, întâi, am făcut o grămadă de poze, iar apoi am ghidat nişte franţuzi chipeşi spre strada Şepcari… eu, tocmai ardeleanca de mine. :))

pe Lipscani.

găurica + gunoaie.

în găurică :))

am trecut şi pe lângă Fire :D

Miss Piranda Punk Rock Underfest =))

long live the… neeaaah :))

… :))

ca la noi la nimenea. :))

:X

is it tomorrow yet ? :))

I dun’ think so. :))

strada Smârdan e demenţială… iar cafeneaua aceea idem.

eu într-un geam fumuriu… bine-nţeles că înăuntru erau oameni. bine-nţeles că a fost penibil. :))

un nu-ştiu-ce care arată mişto

bisericuţa ce mi-a plăcut într-o oarecare noapte de noiembrie…

care deget ? ah… detalii, detalii :))

BNR şi uşa cea de aur :)

data viitoare vreau să mă scoată cineva aici ! :))

erm… =))

La întoarcere am cumpărat un Pepsi la care au muncit doi oameni şi un cuţit pentru a-l putea desface, după vreo 10 minute de chin. Am talent în a alege sticle d-astea buclucaşe. ;))

Mâţa îmi face franjuri şnurul de la agendă. Altfel e ok, ne-am împrietenit, azi chiar mi-a tors în braţe. ;;)

[to be continued]