Luni, 11 februarie.

Mi-a ajuns. Nu mai cumpăr în viaţa mea ceva de la un butic sudist. De-acum o să mă duc doar la supermarket-uri, să mă servesc liniştită de pe rafturi, să zăbovesc cât poftesc holbându-mă la etichete şi, cel mai important, să nu socializez decât în cazul în care se complică procesul de primire a restului la casă. Nu zic că nu m-aş obişnui în timp cu stilul ăsta de a repezi clientul, dar mi-s prea dragi ardelenii care te lasă să caşti ochii minute-n şir la produse. :) În plus, faza cu Lavi care, în drum spre Green Hours, a vrut să-şi cumpere un pachet de ţigări şi cu vânzătoarea care i-a făcut semn din deget că nuareţigărideşivitrinaeplinădareaestefoarteconcentratăasupraconversaţieicuprietenadelângăchioşc m-a lăsat interzisă. :)) Cum să faci aşa ceva ?! =))

altfel nici nu puteam ghici (da seama) [ştii]

Lavi în Green Hours care e tare mişto dacă ignori chelnerii aiuriţi. :))

Măgăriile au continuat şi pe Lipscani, tot cu Lavi în căutare de ceva, hrană pentru black cat white cat de data asta. La Fourmi din underground-ul Unirea Shopping Center s-a dovedit a fi cea mai bună alegere pentru cumpărăturile de ordin alimentar. Am găsit până şi pâine oarecum normală. :)) Milka cu măr copt şi scorţişoară pentru mine, Heidi dark orange 65% pentru… pentru că-mi tremurau genunchii. Apoi iar în Cărtureşti, unde am scormonit toate rafturile mai bine de-o oră, căutând cărţi de design grafic şi “Wakefield”-ul lui Andrei Codrescu pe care l-am luat la ofertă specială, joy.

Seară intensă, fără apogeu. N-a făcut nimeni atac de cord, cu toate că starea de panică e molipsitoare. Atât de molipsitoare încât am impresia c-o să mă sufoc în somn, if somn==true.

Teh schitt a fost cana de şampanie băută pe nerăsuflate cu Ariella şi cineva-tare-mişto-al-cărui-nume-nu-l-am-reţinut. :)) Să nu uităm cea mai bună mămăligă mâncată vreodată, cu caşcaval ras deasupra şi nişte ouă fierte, puţin cleioase (deşi detest din răsputeri mâncarea asta de-obicei). Bestială. Şi ca să nu zic că n-am avut, totuşi, un punct culminant, încă mai simt gustul de îngheţată de struguri cu vişinată. =P~ Yummy. :D Săru’mâna bucătarilor. :)

Marţi, 12 februarie.

Cum să vorbeşti la telefon de 20 de euro ? Cum să suni pe cineva doar ca să-i spui că viaţa ta nu e un film bun, ci o telenovelă proastă ? Oh well. 8-|

Şi pentru că sunt blondă, Florin a venit să mă vadă. Nu, nu glumesc, ăsta e motivul. :)) M-a răsfăţat cu doi litri de Prigat, o carte despre peştişori en francais s’il vous plait, un eseu de-al lui Cioran şi ceva discuţii tulburate cu şi despre oameni z*; nişte zcorpii care nu servesc musafirii cu nimic. :))

Iar dacă nu răspund la telefon, nu înseamnă că mi-am făcut harakiri.

Miercuri, 13 februarie.

În timp ce călătoream cu autobuzul spre Kogălniceanu, am zărit-o pe Jen plimbându-se nonşalant împreună cu o tipă, şi fiindcă n-am vrut să mă proiectez prin parbriz ca s-o pot saluta, am încercat s-o sun, dar ea nici măcar nu s-a cotrobăit prin buzunare după telefon. :( Bad Jen !

La Lavi, pentru că spre ea mă îndreptam, am descoperit ce-nseamnă, de fapt, o casă de artişti… care se cutremură, din când în când, în ritmuri de hardcore. :D După cafeaua (=un pahar de Cola) pentru care am venit, am fugit în Springtime (parcă), unde l-am cunoscut în sfârşit pe Cristy and a bunch of cool friendz of his. Nici acum nu înţeleg de ce mi-a plăcut aşa mult ideea de a cunoaşte oameni de pe un forum, nici de ce mi-a sunat telefonul întruna; discuţia cu muma mi-a dat de gol originea ardeleană, punându-mă într-o situaţie oarecum ciudată. :)) Eh, Cristy e mişto, mai ales când mă fereşte de Lost spoilers ;)), şi poate data viitoare apucăm să ne vedem şi altfel decât pe fugă. (Btw Cristy, asta nu mai scrie-n agendă, dar tocmai ce mi-am amintit… ai nişte ochi errr… tare… well… faini. :D)

După o sesiune de aşteptare deasupra pasajului de la Universitate, vorbind, nu-i aşa, la telefon şi curăţând un biet copac de mucuri de ţigară, a apărut şi Diana. În carne şi oase, fără să ne mai facem cu mâna din trenuri.

Pun pariu că oamenii normali nu râd pentru că nu găsesc în Carrefour chipsuri şi ciocolată. Şi mai pun rămăşag că nici un om normal nu se holbează în coşurile oamenilor, iar când găseşte chipsuri şi ciocolată în ele, vânează împricinaţii şi-i întreabă de unde le au. De aici şi din noaptea în care am transpirat, la un moment dat, de râs… putem deduce că eu şi Diana nu ne intersectăm deloc cu ceea ce se numeşte, generic, normalitate. :))

Joi, 14 februarie.

De ziua îndrăgostiţilor, o sărbătoare foarte importată ( bine, Cristy, o să-ncep să n-o mai ridic la rangul de sărbătoare :)) ), Diana, mâţa, eu şi o sticlă de Rai ne-am jurat iubire eternă. :)) Restul n-au decât să schimbe perdele. :))

poză de oameni beţi :))

părul Dianei şi perdeaua Ionucăi

Rai cu priviri de Iad =))

aproximativ ameţită :))

“di ce m-o zgâriat mâţa-n palmă ?”

mâna Dianei şi uRMa :))

satana ! :))

ouch

=))

erm. asta cred că a durut. :))

gimme five, Di :))

[to be continued]