Scuzaţi pauza, da’ m-a pus teh unholy one să mă ofer voluntară pentru a deschide seria de predări a semestrului al doilea. Punctaj maxim, lumea mă adoră, profa cea nouă şi sudistă idem, viaţa e minu… nah, până aici. :)) So, ultima parte a epopeei, după care tre’ să mă ocup de nişte lepşe.

Sâmbătă, 16 + Duminică, 17 februarie.

Cine se trezeşte de dimineaţă… n-a dormit deloc. :)) Pe principiul ăsta optimist am pornit la salvat de Ionuca din Piaţa Victoriei. După ce mi-am muncit spatele gata făcut varză aducând laptop-ul viu şi nevătămat până-n Piaţa Sudului în ciuda zăpezii îngheţate de pe jos, Ionuca aproape l-a făcut ţăndări când l-a pus în funcţiune. 8-| :))

Discuţii, diaree verbală, râsete, nerâsete, baie, lene, pat… somn, dulce somn. De juma’ de oră, evident, pentru că troglodiţii de la Berceni Network au venit să facă netu’ să meargă. Din păcate, mergea la calculatorul greşit. La ce să te aştepţi de la nişte oameni care se autointitulează într-un anume fel care-ncepe cu “Berceni” ? 8-| Pentru că… să recapitulăm. Marţi a murit netu’ şi n-a mai înviat până sâmbătă, şi atunci nu unde trebuia; miercuri a murit al’cineva, pe numele lui Răzvan, asasinat fără milă aproximativ vis-a-vis de blocu’ în care mi-am petrecut o săptămână, pe strada pe care mi-am mai plimbat nonşalant posterirul la ‘mnezo ştie ce ore; joi am aflat de crimă datorită lumânărilor şi afişelor şi m-am îngrozit, plus că mi-am pierdut şi telefonul pe care nu l-am mai găsit decât după o oră – eram sigură că-s nebună, dar l-am căutat peste tot: în gunoi, în veceu, în nisipul pisicii, în mâncarea pisicii, în ghiuvetă, în debara, în cămară, în maşina de spălat, în bibliotecă, pe foi, sub foi, între foi, sub pat, pe pat, între plăpiumioarele de pe pat, în portofel, în cutia de îngheţată… şi absolutamente nada. Dianaaa, prinde mâţa şi fă-o să vomite ! ACUM !! Mă rog, cum am mai zis, era după canapea, dar puteam să nu-l mai găsesc ? Puteam !

Să continuăm. Vineri a luat foc un cămin de hăumleşi, iar sâmbătă… well, chiar eram curioasă ce-o să se mai întâmple şi-i împărăşeam acest sumbru gând Ionucăi în drum spre Piaţa lu’ Sudu’. Cred că nici n-a apucat să i se încreţească pe creier circumvoluţiunea responsabilă cu noul exerciţiu de imaginaţie, când ce să vezi ? Vreo două maşini ale jandarmilor şi o ambulanţă (sau maşină de pompieri) cu girofarurile în funcţiune, acolo la ieşirea de pe Obregia. :| Nu ştim, nu vrem să ştim, mulţumim, noi fugim la metrou. Aaah, parcă-i mai bine, mai cald, mai linişte. Începem să râdem, să glumim… până m-am uitat eu în jos. Ionuca, think fast: what’s wrong with this picture ? Pardoseala perfect curată de-a lungul întregului peron, marmura (sau ce naiba-i aia) impecabilă, nimeni nu lăsa nici măcar un firicel de noroi după el. În schimb, nouă ne şiroiau păpucii şi unde stăteam s-au format două pete imense de jeg mocirlos. Atunci am dezlegat misterul: în Berceni se formează o gaură neagră ce va înghiţi tot. Bucureştiul o să dispară de pe hartă, la fel şi România, Europa, universul, soarele nu va mai străluci etc. Berceni e noul Bermuda Triangle, doar că nu atât de triunghiular. Dovada e că duminică, înainte să plec, ia wristband-ul cu Pantera de unde nu-i. Iar am scormonit peste tot, dar nu… nici o şansă. Cred că e pierdut pe vecie, ca şi polonicul pe care Ionuca nu-l mai găseşte acum, la două săptămâni distanţă. Wristband-ul meu drag ! De la rockerii mei ! :(( Curse you, ivil Berceni ! X-(

Rewind: sâmbătă seară, Lăptăria lui Enache, eu, Ionuca, Ann, Lavi, Fen, Vic, transp şi Kumm, că doar pentru ei eram acolo. :)) Ah, înainte de a ne lua bilet, am rugat-o pe Ionuca să pozeze aberaţia asta gramaticală, foarte mişto altfel. :))

oarecum perfect de-acord :))

Şi-a început cumva concertul. Am mai zis-o de o grămadă de ori, Kumm nu fac niciodată două show-uri identice. Locaţia nu i-a ajutat cu absolut nimic de data asta, politica ei însă da. Asta fiindcă după o jumătate de oră de dans şi stat cu un picior pe scenă, aşa cum am zis că-mi place mie (şi scena din Lăptărie chiar îţi permite să stai în sufletu’ artistului), concertul e brusc întrerupt de o pauză pentru ca lumea să se poată mişca ca să poată să-şi erm… reumple paharele. Foarte drăguţ, nu-i aşa ? Mai ales când simţeam că viaţa mea nu poate continua fără piesa ACEEA care era, nu-i aşa, pe hold, pentru ca patronul să mai bage câte ceva în ciorapul cu economii. Ooo, ce oameni ur… errr, asta-i din alt film. :))

basistul nou care se mai încurcă uneori :)

marinaru’ :))

oh daaaa :D

Surpriza ciudată a serii a venit în momentul în care la “Rest In Pieces” s-a urcat pe scenă un copiluţ bălai, cică solist la The Mood. Eu nu aveam cum să ştiu asta, aşadar după ce şi-a deschis gura l-am asemuit mai degrabă cu co8ilu’ lu’ magyar bulan, deşi parcă şi ăla are mai grandes cojones când cântă. :)) Eh, trecem peste, sper să sune mai ok cu The Mood ai lui; “Rest In Pieces” e piesă sfântă, nu se poate băga aşa, oricine, peste ea… până şi eu pot growlui mai bine, so next time rest in pieces all alone-lone-lone-lone-lone-LAAAWN ! :D

Surpriza plăcută a fost un alt guest, de data asta la sfârşitul concertului, pe “The Mask”: Clara, o voce demenţială şi o prezenţă de spirit pe măsură. A sunat chiar foarte interesant combinaţia aia de rock, muzică italienească veche şi etno. E ceva nou, cum ziceam… în toate celelalte concerte au transformat piesa asta într-una gypsy. Sunt curioasă ce mai meşteresc nebunii pe viitor. :D

Şi… în cele din urmă… surpriza surprizelor, care e mai mult o surpriză provocată, de fapt nici măcar. După ce ne-au încălzit cu “Everything’s only for sale for the sake of the buyer”, o piesă foarte mişto care-mi merge mereu pe repeat (prima de-aici), plus multe alte piese de pe albumul nou pe care-l aştept ca pe Mesia, noi nu mai aveam răbdare. Ştiam ce vrem. Eu şi Ionuca complotam încă din noiembrie. Iar Fen, cea pe care o idolatrizam în momentul acela, s-a apucat să zbiere: “SEX CU ANIMALEEE !”, iar asta nu pentru că ar fi zoofilă, ci pentru că era vorba de o piesă, “Sex With The Animals” pe numele ei corect, pentru noi simplu… Sex with animals, nearticulat. :)) Auzind aceste cuvinte, dragul de Oigan se cocoţează pe lemn şi începe cu nişte apropouri subtile, timp în care Ionuca setează aparatul pe film şi i-l pasează lui Fen ca să înregistreze. De ce ? Pentru că viaţa noastră nu are nici un sens fără melodia asta nouă ce încă nu e de găsit nicăieri, iar noi am auzit-o doar de vreo 3-4 ori în concerte. Melodia perfectă ce o să stea pe repeat zile-n şir. Şi-a-nceput.

dammit Oigan, mă trec fiorii doar uitându-mă la poză ! :D

Cele mai ritmate acorduri, cea mai dansantă, energică piesă, cele mai tribale ritmuri, wanna be a lover to nobody else BUT MYSEEEEEELF ! \:D/ Nebunie, haos, dans. :)) Iar la urmă, deznodământul: dintr-o încurcătură, aparatul n-a înregistrat nimic, iar dragostea noastră anterioară pentru Fen a atins extrema cealaltă. The end. :))

Am fost aduse acasă în siguranţă (sau mă rog… e vorba de Berceni, să nu exagerăm) – mulţumiiiim. :D Lângă bloc, altă minunăţie.

;)

Ionuca: ” Awww, ce trist ! ”
eu: ” Trist ?! Mdeah, poate-s cu număr par. ”
Ionuca: ” =)) Eşti nebună ! ”
eu (verificând): ” Nu nu, îs cinci, da’ totuşi… cine face aşa ceva ? 8-| ”

Duş, somn, a doua zi bagaje şi au revoir. Totuşi, în tren mi-am făcut şi bilanţul personal al vacanţei (despre celălalt într-un alt post, cândva):

• no cojones, no señorita.
• societatea contemporană e bol-na-vă. word !
• lucrurile noi se asimilează mai bine din experienţe negative decât din pozitive.
• sunt o radicală şi încă nu-mi dau seama dacă îmi convine sau nu.
• am început să ascult Placebo, joy.
• hold your breath and count to ten, fall apart and start again.