Cred că tocmai am descoperit cel mai bun album al anului.
Se iau două voci cizelate, supravieţuitoare ale drogurilor, veterane ale alcoolului: una gravă, baritonală, alta uşor înaltă, melodioasă; doi monştri sacrii ai anilor ’90: vocalul grungerilor Screaming Trees, vocalul şi chitaristul trupei alternative The Afghan Whigs. Omul care a colaborat cu Kurt Cobain, Queens Of The Stone Age şi Isobel Campbell (Belle & Sebastian), şi omul care a cântat cu Dave Grohl (Nirvana/Foo Fighters), Mike Mills (R.E.M.) şi Thurston Moore (Sonic Youth). Mark Lanegan şi Greg Dulli.
Se mai dau cinci ani de incertitudini, declaraţii la posturi de televiziune şi mici tease-uri pe pagina de myspace. Intrigile şi misterul fac presa să-i declare pe cei doi film noir-ul muzicii rock. Rezultatul ? “We had to become The Gutter Twins because that’s how we were perceived.“
Şi pentru că orice trupă care se respectă lucrează îndelung la un album şi îl finisează pentru a fi cât mai natural, Lanegan şi Dulli au zis stop joc după cinci ani, au semnat cu prestigioasa SubPop din Seattle şi au lansat pe piaţă, în martie 2008, albumul de debut, această mică minune în 12 piese, pe numele ei Saturnalia.

Albumul pune în valoare un amalgam de stiluri, de la rock întunecat, cu orgă şi chitară nervoasă, până la folk-blues intens cu influenţe de dark ambiental, cu un mic popas electro, cireaşa de pe tort fiind doza de misticism a pieselor. L-am ascultat de-o grămadă de ori în două nopţi şi mi se pare dreamy, fascinant şi dat dracului, la propriu. :)
Când am auzit prima oară Idle Hands, transportam nonşalant nişte cărţi de la un birou la celălalt. Inutil să zic că le-am scăpat şi, în cele câteva fracţiuni de secundă în care am conştientizat că e doar un intro şi boxele mele sunt date exagerat de tare, mi-a fulgerat prin cap motivul inventării mătăniilor şi apei sfinţite :)) :
All Misery/Flowers e alt punct de reper al albumului. Chitara aia ţinută în distors mă face să-mi pierd minţile, în sensul bun, desigur, iar pentru versuri şi modul de interpretare încă fac plecăciuni. ^:)^ Hold on, hooold on, hold on, all misery gone.
The Stations deschide albumul şi ne introduce în atmosfera de duminică ploioasă pentru care parcă a fost creat. Se potriveşte ca o mănuşă.
În rest, mai sunt chitare ţinute în frâu pe lângă o orgă dementă, demnă de Addams Family, şi mostre de artişti desăvârşiţi care experimentează cu muzica electronică. Bestial. Genial. Nu mai am cuvinte, cert e că talentul nu trece odată cu timpul, cel puţin nu în cazul celor doi.
Se recomandă călduros grungerilor, fanilor U2, celor enamoraţi de gothic rock, mister şi macabru. ;))