Că au rupt amândouă concertele nu mai e nici o noutate, însă nu peste tot s-au dat detaliile mai picante sau nu toţi ştiu ce anume s-a-ntâmplat din perspectiva unui simplu participant fără backstage sau photo pass. Apropo de asta, pozele le-am uitat în Bucureşti şi nu e nimeni acolo care să mi le paseze, aşa că mă văd iar nevoită să şterpelesc. Tot şterpelesc câteva. :-“
Păi în primul rând, la Massive Attack a fost cea mai mişto organizare de concert mărişor din câte am văzut vreodată. Intrarea s-a făcut separat pentru gazon A şi B, n-au fost cozi, înăuntru gazonul era acoperit cu o prelata şi toată lumea stătea pe jos, aşteptând începerea concertului într-o atmosferă foarte chill. Cu 4 lei am luat o juma’ de litru de Pepsi la pahar, nu foarte rece el, dar suficient încât să-mi potolească setea şi la preţ deloc piperat (up yours, B’estfest). În fine, ideea e că n-am suferit din cauza vreunei bube organizatorice, ba chiar s-au descurcat de minune Livada şi OneEvent, jos pălăria. Moving on.

pe prelată, chiar la-nceput :)

wasn’t (exactly) me… :D

measuring littlefoot :))
Martina Topley Bird a fost o prezenţă neobişnuită. Doi oameni şi de zece ori mai multe instrumente pe scenă, multe cărora nu le cunosc numele, un sound frust, dar curat şi pe alocuri surprinzător de plin, cireaşa de pe tort fiind însăşi toba mare care-ţi muta ritmic pieptul din loc. Am aflat că tipul ţinea în gură un didgeridoo mai micuţ, dar tot nu ştiu ce era chestia aia încolăcită deasupra bateriei, care semăna cu un arc masiv, bleg şi ruginit. :) Per total, drăguţel şi la mai mare.

Martinuţa, da’ se vede şi puţin din instrumentul ciudat, în stânga
La cine-am mai privit cu coada ochiului între concerte ? Dan Byron era acolo, la fel şi Andras, clăparul Kumm, precum şi Cătălin de la Coma, cu un bestial tricou The Cure pe care n-am reuşit să-l pozez. :(
Apoi… aceşti Hadeşi ai trip-hopului, Massive Attack pe numele lor. Cum o fi să ai piele de găină o oră şi jumătate ? Cum o fi să ai minute-n şir pupilele dilatate de plăcere, ca ultimul narcoman de la colţu’ străzii ? Cum o fi ca pe parcursul unui întreg concert să nici nu-i vezi clar pe cei de pe scenă din cauza fumului gri în care sunt constant învăluiţi ? Cum o fi să citeşti cu nesaţ mesajele politico-sociale proiectate încontinuu pe panoul din spatele lor şi să te-ncrunţi în loc să dansezi ? Cum o fi să-nghiţi în sec şi să strângi ca o menghină mâna portocaliei înlăcrimate de lângă tine din cauză că eşti copleşit ? Ăştia sunt Massive Attack şi cam asta ţi se poate-ntâmpla la un concert de-al lor. :) Fără îndoială, cel mai dark la care-am fost vreodată.

cam culoarea asta o avea stadionul Iolanda Balaş Soter :)
Frapant a fost faptul că erau două seturi de baterii în loc de unul… dacă-şi poate imagina cineva asta. Extragroovy. S-au simţit mai mult la piesele noi decât la hituri… care piese noi sună demenţial, unele atât de badass şi energice şi în care chitara se aude atât de diferit faţă de ce ştiam noi că înseamnă Massive Attack, încât nu ştiu dacă o să iau noul album ca atare sau o să mă scandalizez, pentru ca mai apoi să-l iubesc pentru totdeauna. :-?
Safe From Harm şi Unfinished Sympathy, cântate alături de Yolanda, au fost pentru mine senzaţiile nopţii. Amândouă interpretate impecabil de noua vocalistă, ambele cu un final exploziv în care toate instrumentele erau puse în mişcare (lucru care reprezintă o noutate faţă de variantele de studio ale pieselor), doar cea din urmă cu mici probleme de sunet, de genul “I was looking back to see if you were looking back at me to see me looking back at you”, adică sample-ul era mult mai în faţă decât instrumentele, şi pianul prea în faţă comparativ cu sample-ul. :) Risingson mă bântuie şi acum; mişcările legănate ale lui 3D şi vocea adâncă a lui Daddy G sunt imposibil de scos din cap. Singurul element de noutate care nu mă atinge deloc este Stephanie Dosen, care nu prea are multe în comun cu Teardrop. Fizic e o prezenţă plăcută, dar vocal mă lasă rece. Yolanda se descurcă de mii de ori mai bine pe piesele ei. Să vedem cum va suna pe album…

kind of m3 to0
Show-ul s-a încheiat cu un bis neaşteptat şi una din piesele mele preferate de la ei – Karmacoma. Sincer, m-am bucurat enorm că nu au cântat Angel. Aş fi preferat oricând Lately sau One Love de pe Blue Lines care, iarăşi, îmi place mai mult decât ultralăudatul Mezzanine. God bless the (dark) sounds of the Massive. ^:)^
__________
Poze multe şi reuşite de la Metropotam găsiţi aici, iar poze + filmuleţe !!! de la Viorel – aici. :)

…Iar la un pol de gen muzical total opus s-a aflat concertul Iron Maiden, despre care absolut tot ce am de spus e la superlativ. Undeva pe la 30 de grade pe timpul nopţii şi 24 000 de oameni, din nou, pe stadion, ignorându-i pe Trooper din lipsă de răbdare, iarăşi în faţă văzând perfect tot pe scenă, singura-n tricou roşu-morcoveaţă între mii de tricouri negre şi singură în general, cu excepţia momentului în care Cougar mi-a aplicat o ventuză drăgăstoasă-n numele tatălui, n-am aşteptat prea mult până la Aces High.

Bruce… almighty, indeed. :D
Când eram sigură că mor, mulţimea năvălind din spate ca un tsunami format din trupuri omeneşti. E de nedescris ce-a fost acolo şi cum am supravieţuit.
Dacă la Metallica mai erau şi snobi care veniseră doar pentru, well, METALLICA, aici nu, erau doar pur-sânge şi s-a simţit. Cântam şi transpiram la unison, dansam, dădeam din cap şi săream, iar la Revelations, care nu ştiu de ce, dar mi-a rămas în cap ca cea mai feerică piesă a concertului, depăşită doar de oooo-urile de la Fear Of The Dark, am zbierat versurile ştiute pe de rost de ani de zile din străfundul plămânilor. Genial. Mirific. Înălţător şi eliberant.
Punctele forte: vocea neschimbată a lui Bruce Dickinson, care sună la fel ca pe orice bootleg pe care-l ascultam în liceu, spectacolul vizual marcat de scena egipteană, care a culminant cu apariţia lui Eddie monster :X în două ipostaze augmentare, de fantomă şi errr… om fără piele ;)), sonorizarea excelentă (nu ştiu cum s-a auzit la alţii, dar eu după Metallica mi-am distrus urechea stângă… aici a fost excelent) şi prezenţa scenică a neobositului Dickinson, desigur. N-a stat locului şi a fericit astfel tot publicul, indiferent de poziţia ocupată pe stadion. Up the irons !

one LITTLE Eddie…

two LITTLE Eddiez.
Şi ca totul să se încheie într-o notă cât se poate de optimistă, deşi publicul era lacom după încă un bis, “always look on the bright side of life”. Cine ştie, cunoaşte. ;)
__________
Poze aici, poze şi filmuleţe dincoace. :)
***
Iar în încheiere, ce să mai zic altceva decât că nu-mi vine să cred că s-a mai dus o vară plină de bunătăţi, de la cele mai sălbatice la cele mai rafinate, şi sunt fericită că.. I lived to tell. :)) Sunt curioasă ce se mai întâmplă în toamnă.