If my life was a joke, it would definitely be a NOT! kind of joke. When everything seems to be going in some direction (not necessarily the right one, but let`s say… one that makes more sense than other), everyone goes berserk. Fuckin` close, but no cigar. Or yes cigar, but cigars kill anyway, so why bother become an addict ?
(Panic-struck !!!)
Nu prea sunt în stare acum să leg două cuvinte, da’ o să-ncerc.
Ideea e că de câteva săptămâni dorm ziua şi trăiesc noaptea, iar acum încerc să revin la un fus orar mai apropiat de al nostru şi să renunţ la destrăbălarea cu filme şi cărţi, cel puţin pentru weekendu’ ăsta. Tre’ să scriu lucrarea de practică până luni şi am ajuns la concluzia că nu pot gândi pe întuneric (şi în general, dar mai ales pe întuneric). Parcă îmi intră pe urechi şi-mi îneacă mintea luminată (cu lumânări ieftine ce pâlpâie plăpând…) în beznă.
Deci pentru asta tre’ să stau trează pân’ diseară. Damn.
Care lucrare de practică se vrea a fi un referat de 12 pagini cu temă la alegere, din gramatica sau literatura limbii române, şi iaca ce m-am gândit că doar n-oi fi cetit atâta fix dijiaba. Sincer, aş fi scris despre Luca al lui T.O. Bobe. De la mine. Sau despre “Băiuţeii” fraţilor Florian. Da’ pana mea, doar Ionuţ Chiva mi-e acasă. :)) Şi-n plus, profii mei oare chiar citesc poliroame d-astea ? Mi-aş tăia craca de sub picioare ? Cel mai probabil. “Cel mai iubit dintre pământeni” pare singura soluţie viabilă… şi nu prea. What to do, what to do…
Do not sleep !!! – dacă mai vrei să faci ceva weekendu’ ăsta. Argh.
Cartea
[Pe scurt] Nu sunt fana pseudo-cronicilor-poveşti. Dacă vreţi să citiţi o carte pur şi simplu BUNĂ, n-o să regretaţi că v-aţi apucat fix de asta, aşa masivă şi total necunoscută cum vă e, fără să ştiţi nimic despre ea sau despre Stephen King.
[Pe larg] Dar cum oricine ştie câte ceva despre marele Rege al horror-ului american (chiar dacă ceva nu înseamnă mai mult decât că, nu-i aşa, e american şi scrie romane horror), hai să vedem de ce e mai cu moţ cartea asta.
La o primă vedere, “The Shining” pare genul de poveste clişeu cu o casă bântuită şi o familie care păşeşte precaut pe podele scârţâinde, care trebuie să se ferească de întuneric ca să rămână astfel în viaţă. Nicidecum. Ca să nu mă lungesc, acţiunea se petrece într-un hotel mamut din Rocky Mountains, de care Jack Torrance trebuie să se îngrijească extrasezon, în timpul iernii. Îşi aduce acolo şi familia, pe Wendy şi pe fiul lor de aproape şase ani, Danny, faţă de care la-nceput se arată extrem de iubăreţ. Totul pare rupt din rai.
Însă pe măsură ce cartea înaintează, iţele fiindu-i încurcate cu o simplitate şi o dezinvoltură de povestitor maestru, hotelul, cu un trecut nu foarte glorios şi nişte stropi de sânge la activ, începe să le joace feste crunte celor trei locuitori ai săi, îndeosebi vulnerabilului Jack. El devine, în timp, personificarea tuturor sentimentelor negative şi pornirilor nepotrivite pe care orice părinte le-a avut cândva faţă de propriul copil. Abstinenţa lui Jack de la alcool şi ultimele sale încercări disperate de a sta deoparte de “the tasty waters of oblivion” sunt redate atât de ager şi de verosimil, încât e puţin probabil să continui lectura fără să-ţi plouă-n gură de poftă.
Mi-a plăcut tare mult prezenţa inocentă a lui Danny, băieţelul a cărui putere de clarviziune (shine) e dorită cu ardoare de către spiritul malefic al hotelului. Mai lung, dar delicios şi… e imposibil să nu te înduioşeze :)) :
“Dad said it might,” Danny said in a matter-of-fact, almost bored manner. “He said the fuel pump was all shot to shit.”
“Don’t say that, Danny.”
“Fuel pump ?” he asked her with honest surprise.
She sighed. “No, ‘All shot to shit.’ Don’t say that.”
“Why ?”
“It’s vulgar.”
“What’s vulgar, Mom ?”
“Like when you pick your nose at the table or pee with the bathroom door open. Or saying things like ‘All shot to shit.’ Shit is a vulgar word. Nice people don’t say it.”
“Dad says it. When he was looking at the bugmotor he said, ‘Christ this fuel pump’s all shot to shit.’ Isn’t Dad nice ?”
How do you get into these things, Winnifred ? Do you practice ?
“He’s nice, but he’s also a grown-up. And he’s very careful not to say things like that in front of people who wouldn’t understand.”
“You mean like Uncle Al ?”
“Yes, that’s right.”
“Can I say it when I’m grown-up ?”
“I suppose you will, whether I like it or not.”
“How old ?”
“How does twenty sound, doc ?”
“That’s a long time to have to wait.”
“I guess it is, but will you try ?”
“Hokay.”
Finalul ne surprinde agonizând, căutând în zadar soluţii fericite. Degeaba, un happy-end ar fi stricat toată savoarea cărţii. :) Citeam pe undeva, chiar zilele astea, cum că Stephen King e un scriitor visceral. Este, dar sensibilitatea lui e la fel de frapantă.
Cam asta am avut eu de zis. Mai departe e treaba altora să-şi dea peste bot cu teorii cronofagice (eh, ce bine-i să ai de la cine învăţa cuvinte noi) potrivit cărora scriitorii moderni sunt un fel de genunchiul broaştei sau buza găinii faţă de clasici, sau, desigur, reversul medaliei. Cartea asta m-a făcut să-mi rod unghiile şi să tremur de frică la ore imposibile din noapte, să tresar temătoare la cel mai mic foşnet şi să fraternizez mental cu personajele devenite dragi, cărora autorul se decide să le rupă coastele. Iar când o carte reuşeşte să-ţi provoace astfel de reacţii, aş îndrăzni, deloc timid, să spun că e excelentă.
Filmul
Vechea poveste. Dacă n-aş fi ştiut de existenţa cărţii, aş fi zis că e ok, în ideea că da, m-a înfricoşat. Aşa nu pot să spun decât că-mi pare rău că nu m-a speriat inteligent, aşa cum a făcut-o cartea. :)) Desigur, asta se poate să se fi întâmplat şi pentru că în momentul în care Kubrick a primit manuscrisul de la King, romanul se numea “The Shine” şi mai avea multe modificări de suferit până la varianta sa finală, dar…
De ce nu mi-a plăcut în măsura în care ar fi trebuit să-mi placă ? Simplu, din cauza personajelor. Păi Jack Nicholson are încă de la bun început o căutătură de psihopat cu valenţe de criminal cu sânge rece, şi pare să aibă nevoie doar de o scânteie pentru a exploda, Duvall se comportă ca o nevastă pisăloagă, iar copilul pare mai degrabă posedat de prietenul lui imaginar, Tony, care are, de fapt, cu totul alt rol. Şi cuibul de viespi ? Hello ? Unde-aţi pierdut acest element-cheie al romanului ? Unde mai pui sfârşitul atât de… sec.
O fi Kubrick geniu, poate să-i ia oricine apărarea, dar mie nu mi-a plăcut cum a abordat subiectul. Varianta cea mai fericită de film după carte o să fie mereu în capul nostru. :)
… e de fapt ceva minimalist, de 4 şi ceva dimineaţa, după şablonul propriu din care nu mai sunt în stare să ies, ba chiar mai mult, nici nu vreau.
Am încercat, pe bune, am vrut să-mi dau sufletul ofrandă blogosferei, fiind oarecum deranjată şi de o remarcă dizgraţios de adevărată (“we never write about serious stuff that really matter”), da’ noroc cu hostingu’ picat în momentele decisive, care au tot fost în jur de patru, cam aşa. Muţit-am involuntar. Oricum, orice amalgam poetico-depresiv mi-ar fi ieşit pe tastă, aş fi fost irecogniscibilă. În definitiv, tot ce-aş fi avut de zis s-ar fi rezumat exact la asta: all is fair in love and war, mai puţin dragostea-n război şi războiu-n dragoste. Touché.
Ce-am mai făcut ? Păăăi… de vreo două săptămâni tot transport la orto nişte membri ai familiei mai ghinionişti în ale… membrelor. 8-| Nimic serios, doar un mic reminder al stabilităţii de pe-acum dezintegrante. Apoi vin veşnicele nopţi şi dimineţi nedormite, petrecute contemplând geamul de la etajul 9, din blocul vecin. Nişte insomniaci care mă intrigă prin consecvenţă atât de mult, încât îmi vine să le bat la uşă şi să le spun că sunt de partea lor. ;)) Ce-o mai fi fost ? Cărţi, filme, şi desigur, apa vie şi apa moartă a corazonului, multă multă muzică.
Halal minimalism, bă Roxo.
Direcţia 5: “Am nevoie de tine.”
AB4: “Am nevoie de cineva aşa cum eşti tu.”
I rest my case. :D
Că au rupt amândouă concertele nu mai e nici o noutate, însă nu peste tot s-au dat detaliile mai picante sau nu toţi ştiu ce anume s-a-ntâmplat din perspectiva unui simplu participant fără backstage sau photo pass. Apropo de asta, pozele le-am uitat în Bucureşti şi nu e nimeni acolo care să mi le paseze, aşa că mă văd iar nevoită să şterpelesc. Tot şterpelesc câteva. :-“
Păi în primul rând, la Massive Attack a fost cea mai mişto organizare de concert mărişor din câte am văzut vreodată. Intrarea s-a făcut separat pentru gazon A şi B, n-au fost cozi, înăuntru gazonul era acoperit cu o prelata şi toată lumea stătea pe jos, aşteptând începerea concertului într-o atmosferă foarte chill. Cu 4 lei am luat o juma’ de litru de Pepsi la pahar, nu foarte rece el, dar suficient încât să-mi potolească setea şi la preţ deloc piperat (up yours, B’estfest). În fine, ideea e că n-am suferit din cauza vreunei bube organizatorice, ba chiar s-au descurcat de minune Livada şi OneEvent, jos pălăria. Moving on.
pe prelată, chiar la-nceput :)
wasn’t (exactly) me… :D
measuring littlefoot :))
Martina Topley Bird a fost o prezenţă neobişnuită. Doi oameni şi de zece ori mai multe instrumente pe scenă, multe cărora nu le cunosc numele, un sound frust, dar curat şi pe alocuri surprinzător de plin, cireaşa de pe tort fiind însăşi toba mare care-ţi muta ritmic pieptul din loc. Am aflat că tipul ţinea în gură un didgeridoo mai micuţ, dar tot nu ştiu ce era chestia aia încolăcită deasupra bateriei, care semăna cu un arc masiv, bleg şi ruginit. :) Per total, drăguţel şi la mai mare.
Martinuţa, da’ se vede şi puţin din instrumentul ciudat, în stânga
La cine-am mai privit cu coada ochiului între concerte ? Dan Byron era acolo, la fel şi Andras, clăparul Kumm, precum şi Cătălin de la Coma, cu un bestial tricou The Cure pe care n-am reuşit să-l pozez. :(
Apoi… aceşti Hadeşi ai trip-hopului, Massive Attack pe numele lor. Cum o fi să ai piele de găină o oră şi jumătate ? Cum o fi să ai minute-n şir pupilele dilatate de plăcere, ca ultimul narcoman de la colţu’ străzii ? Cum o fi ca pe parcursul unui întreg concert să nici nu-i vezi clar pe cei de pe scenă din cauza fumului gri în care sunt constant învăluiţi ? Cum o fi să citeşti cu nesaţ mesajele politico-sociale proiectate încontinuu pe panoul din spatele lor şi să te-ncrunţi în loc să dansezi ? Cum o fi să-nghiţi în sec şi să strângi ca o menghină mâna portocaliei înlăcrimate de lângă tine din cauză că eşti copleşit ? Ăştia sunt Massive Attack şi cam asta ţi se poate-ntâmpla la un concert de-al lor. :) Fără îndoială, cel mai dark la care-am fost vreodată.
cam culoarea asta o avea stadionul Iolanda Balaş Soter :)
Frapant a fost faptul că erau două seturi de baterii în loc de unul… dacă-şi poate imagina cineva asta. Extragroovy. S-au simţit mai mult la piesele noi decât la hituri… care piese noi sună demenţial, unele atât de badass şi energice şi în care chitara se aude atât de diferit faţă de ce ştiam noi că înseamnă Massive Attack, încât nu ştiu dacă o să iau noul album ca atare sau o să mă scandalizez, pentru ca mai apoi să-l iubesc pentru totdeauna. :-?
Safe From Harm şi Unfinished Sympathy, cântate alături de Yolanda, au fost pentru mine senzaţiile nopţii. Amândouă interpretate impecabil de noua vocalistă, ambele cu un final exploziv în care toate instrumentele erau puse în mişcare (lucru care reprezintă o noutate faţă de variantele de studio ale pieselor), doar cea din urmă cu mici probleme de sunet, de genul “I was looking back to see if you were looking back at me to see me looking back at you”, adică sample-ul era mult mai în faţă decât instrumentele, şi pianul prea în faţă comparativ cu sample-ul. :) Risingson mă bântuie şi acum; mişcările legănate ale lui 3D şi vocea adâncă a lui Daddy G sunt imposibil de scos din cap. Singurul element de noutate care nu mă atinge deloc este Stephanie Dosen, care nu prea are multe în comun cu Teardrop. Fizic e o prezenţă plăcută, dar vocal mă lasă rece. Yolanda se descurcă de mii de ori mai bine pe piesele ei. Să vedem cum va suna pe album…
kind of m3 to0
Show-ul s-a încheiat cu un bis neaşteptat şi una din piesele mele preferate de la ei – Karmacoma. Sincer, m-am bucurat enorm că nu au cântat Angel. Aş fi preferat oricând Lately sau One Love de pe Blue Lines care, iarăşi, îmi place mai mult decât ultralăudatul Mezzanine. God bless the (dark) sounds of the Massive. ^:)^
__________
Poze multe şi reuşite de la Metropotam găsiţi aici, iar poze + filmuleţe !!! de la Viorel – aici. :)
…Iar la un pol de gen muzical total opus s-a aflat concertul Iron Maiden, despre care absolut tot ce am de spus e la superlativ. Undeva pe la 30 de grade pe timpul nopţii şi 24 000 de oameni, din nou, pe stadion, ignorându-i pe Trooper din lipsă de răbdare, iarăşi în faţă văzând perfect tot pe scenă, singura-n tricou roşu-morcoveaţă între mii de tricouri negre şi singură în general, cu excepţia momentului în care Cougar mi-a aplicat o ventuză drăgăstoasă-n numele tatălui, n-am aşteptat prea mult până la Aces High.
Bruce… almighty, indeed. :D
Când eram sigură că mor, mulţimea năvălind din spate ca un tsunami format din trupuri omeneşti. E de nedescris ce-a fost acolo şi cum am supravieţuit.
Dacă la Metallica mai erau şi snobi care veniseră doar pentru, well, METALLICA, aici nu, erau doar pur-sânge şi s-a simţit. Cântam şi transpiram la unison, dansam, dădeam din cap şi săream, iar la Revelations, care nu ştiu de ce, dar mi-a rămas în cap ca cea mai feerică piesă a concertului, depăşită doar de oooo-urile de la Fear Of The Dark, am zbierat versurile ştiute pe de rost de ani de zile din străfundul plămânilor. Genial. Mirific. Înălţător şi eliberant.
Punctele forte: vocea neschimbată a lui Bruce Dickinson, care sună la fel ca pe orice bootleg pe care-l ascultam în liceu, spectacolul vizual marcat de scena egipteană, care a culminant cu apariţia lui Eddie monster :X în două ipostaze augmentare, de fantomă şi errr… om fără piele ;)), sonorizarea excelentă (nu ştiu cum s-a auzit la alţii, dar eu după Metallica mi-am distrus urechea stângă… aici a fost excelent) şi prezenţa scenică a neobositului Dickinson, desigur. N-a stat locului şi a fericit astfel tot publicul, indiferent de poziţia ocupată pe stadion. Up the irons !
one LITTLE Eddie…
two LITTLE Eddiez.
Şi ca totul să se încheie într-o notă cât se poate de optimistă, deşi publicul era lacom după încă un bis, “always look on the bright side of life”. Cine ştie, cunoaşte. ;)
__________
Poze aici, poze şi filmuleţe dincoace. :)
***
Iar în încheiere, ce să mai zic altceva decât că nu-mi vine să cred că s-a mai dus o vară plină de bunătăţi, de la cele mai sălbatice la cele mai rafinate, şi sunt fericită că.. I lived to tell. :)) Sunt curioasă ce se mai întâmplă în toamnă.
*
Noah c-am ajuns în ţările calde. Mă omoară diferenţa asta de temperatură, cât o fi ea de mică, şi e cu atât mai frustrant cu cât îmi curge nasu’, urechile îmi bubuie, sinuzita e în floare şi am o voce de Liana Stanciu, pe puţin. :)) Nu-i bai, spre deosebire de data trecută, acum am pelerină ! Normal că se anunţă 36 de grade până la concertul Maiden… eh, ce naiba, o insolaţie-n plus sau în minus mă anihilează pe mine ? :))
Am lenjerie de pat roz şi prosopel cu batărflaiz, ventilatoru’ toarce în spate şi de pe geam se holbează un porumbel bucureştean la mine, life’s good. :))
Mă rog, ar fi şi mai dacă ar veni curierul odată cu biletul meu la atacul masiv. Dureri în cot la greu, pe nervii, banii şi timpul meu. E o întreagă epopee povestea asta, de genul “reacţionăm doar la stimulenţi care implică sintagma SCANDAL PUBLIC”. Da’ şi de nu apar… brace yourselves.
Mâine vrea lumea să ieşim în Cinnamon. :)) Nu ştiu cum e acolo, da’ numele barului îmi lasă gura apă. :D Şi tot mâine… Massive Attack şi fix 11 luni. Aaarrgh.
Oricum, chestia cea mai mişto e următoarea:
Roxa: ca mi-e lene sa vin pana acolo…
Roxa: aici n-ai diacritice ?
Jen: nu
Roxa: ok.
Jen: poti sa instalezi…
Jen: daca stii cum
Roxa: imi trebe cd cu windows ?
Jen: poate?
Roxa: daca nu, stiu cum.
Roxa: stai sa vad daca merge.
Jen: tu incearca si daca ti-l cere vezi ca e in dulapul din spate
Roxa: ))))
Roxa: ahahahhahaha
Roxa: numa` mie mi se pare amuzanta faza ?
Jen: eu vorbeam si cu frati-miu asa
Roxa: eu am ajuns cel mult in stadiul in care maica-mea ma suna de dincolo, this is another crossed borderline.
Jen: …nu, asta cu sunatul e ciudata
Roxa: anyway, I`m blogging this.
