The Shining
Cartea
[Pe scurt] Nu sunt fana pseudo-cronicilor-poveşti. Dacă vreţi să citiţi o carte pur şi simplu BUNĂ, n-o să regretaţi că v-aţi apucat fix de asta, aşa masivă şi total necunoscută cum vă e, fără să ştiţi nimic despre ea sau despre Stephen King.
[Pe larg] Dar cum oricine ştie câte ceva despre marele Rege al horror-ului american (chiar dacă ceva nu înseamnă mai mult decât că, nu-i aşa, e american şi scrie romane horror), hai să vedem de ce e mai cu moţ cartea asta.
La o primă vedere, “The Shining” pare genul de poveste clişeu cu o casă bântuită şi o familie care păşeşte precaut pe podele scârţâinde, care trebuie să se ferească de întuneric ca să rămână astfel în viaţă. Nicidecum. Ca să nu mă lungesc, acţiunea se petrece într-un hotel mamut din Rocky Mountains, de care Jack Torrance trebuie să se îngrijească extrasezon, în timpul iernii. Îşi aduce acolo şi familia, pe Wendy şi pe fiul lor de aproape şase ani, Danny, faţă de care la-nceput se arată extrem de iubăreţ. Totul pare rupt din rai.
Însă pe măsură ce cartea înaintează, iţele fiindu-i încurcate cu o simplitate şi o dezinvoltură de povestitor maestru, hotelul, cu un trecut nu foarte glorios şi nişte stropi de sânge la activ, începe să le joace feste crunte celor trei locuitori ai săi, îndeosebi vulnerabilului Jack. El devine, în timp, personificarea tuturor sentimentelor negative şi pornirilor nepotrivite pe care orice părinte le-a avut cândva faţă de propriul copil. Abstinenţa lui Jack de la alcool şi ultimele sale încercări disperate de a sta deoparte de “the tasty waters of oblivion” sunt redate atât de ager şi de verosimil, încât e puţin probabil să continui lectura fără să-ţi plouă-n gură de poftă.
Mi-a plăcut tare mult prezenţa inocentă a lui Danny, băieţelul a cărui putere de clarviziune (shine) e dorită cu ardoare de către spiritul malefic al hotelului. Mai lung, dar delicios şi… e imposibil să nu te înduioşeze 
:
“Dad said it might,” Danny said in a matter-of-fact, almost bored manner. “He said the fuel pump was all shot to shit.”
“Don’t say that, Danny.”
“Fuel pump ?” he asked her with honest surprise.
She sighed. “No, ‘All shot to shit.’ Don’t say that.”
“Why ?”
“It’s vulgar.”
“What’s vulgar, Mom ?”
“Like when you pick your nose at the table or pee with the bathroom door open. Or saying things like ‘All shot to shit.’ Shit is a vulgar word. Nice people don’t say it.”
“Dad says it. When he was looking at the bugmotor he said, ‘Christ this fuel pump’s all shot to shit.’ Isn’t Dad nice ?”
How do you get into these things, Winnifred ? Do you practice ?
“He’s nice, but he’s also a grown-up. And he’s very careful not to say things like that in front of people who wouldn’t understand.”
“You mean like Uncle Al ?”
“Yes, that’s right.”
“Can I say it when I’m grown-up ?”
“I suppose you will, whether I like it or not.”
“How old ?”
“How does twenty sound, doc ?”
“That’s a long time to have to wait.”
“I guess it is, but will you try ?”
“Hokay.”
Finalul ne surprinde agonizând, căutând în zadar soluţii fericite. Degeaba, un happy-end ar fi stricat toată savoarea cărţii. 
Citeam pe undeva, chiar zilele astea, cum că Stephen King e un scriitor visceral. Este, dar sensibilitatea lui e la fel de frapantă.
Cam asta am avut eu de zis. Mai departe e treaba altora să-şi dea peste bot cu teorii cronofagice (eh, ce bine-i să ai de la cine învăţa cuvinte noi) potrivit cărora scriitorii moderni sunt un fel de genunchiul broaştei sau buza găinii faţă de clasici, sau, desigur, reversul medaliei. Cartea asta m-a făcut să-mi rod unghiile şi să tremur de frică la ore imposibile din noapte, să tresar temătoare la cel mai mic foşnet şi să fraternizez mental cu personajele devenite dragi, cărora autorul se decide să le rupă coastele. Iar când o carte reuşeşte să-ţi provoace astfel de reacţii, aş îndrăzni, deloc timid, să spun că e excelentă.
Filmul
Vechea poveste. Dacă n-aş fi ştiut de existenţa cărţii, aş fi zis că e ok, în ideea că da, m-a înfricoşat. Aşa nu pot să spun decât că-mi pare rău că nu m-a speriat inteligent, aşa cum a făcut-o cartea. Desigur, asta se poate să se fi întâmplat şi pentru că în momentul în care Kubrick a primit manuscrisul de la King, romanul se numea “The Shine” şi mai avea multe modificări de suferit până la varianta sa finală, dar…
De ce nu mi-a plăcut în măsura în care ar fi trebuit să-mi placă ? Simplu, din cauza personajelor. Păi Jack Nicholson are încă de la bun început o căutătură de psihopat cu valenţe de criminal cu sânge rece, şi pare să aibă nevoie doar de o scânteie pentru a exploda, Duvall se comportă ca o nevastă pisăloagă, iar copilul pare mai degrabă posedat de prietenul lui imaginar, Tony, care are, de fapt, cu totul alt rol. Şi cuibul de viespi ? Hello ? Unde-aţi pierdut acest element-cheie al romanului ? Unde mai pui sfârşitul atât de… sec.
O fi Kubrick geniu, poate să-i ia oricine apărarea, dar mie nu mi-a plăcut cum a abordat subiectul. Varianta cea mai fericită de film după carte o să fie mereu în capul nostru.
cartea mi-a placut si mie mult mai mult decat filmul. totusi din film a fost draguta ideea prietenului imaginar a lui Danny. in rest… treaca mearga filmul
mie mi-a placut mai mult filmul decat cartea, chiar daca nu e tocmai fidel actiunii. jack nicholson e genial. tipa care a jucat-o pe wendy m-a enervat, dar filmul e regizat atat de misto inca l-am luat ca atare, ca ceva ce nici nu trebuia sa fie fidel.
nu stiu de care parte a sfarsitului zici, dar mie mi-a parut rau ca n-au inceput boschetii sa topaie… din pacate, am citit pe undeva ca pur si simplu nu aveau posibilitatile tehnice pe vremea aia sa faca scena.
pikchiu, păi prietenul imaginar era şi-n carte. E drept, nu se manifesta la fel ca-n film, dar nu sunt sigură că varianta filmului a fost cea mai reuşită. În carte e ceva mult mai profund.
Jen, păi… de gustibus.
Eu ziceam că personajul lui Nicholson trebuia să evolueze, nu să provoace din start panică. Cât despre boscheţi… cred că nu era mare brânză, puteau să nu îi fixeze în pământ şi nici să nu îi facă prea mari… cam aşa: http://www.topiaryartdesigns.com/galleriesanimals.htm . Îţi dai seama, în ‘80 nu eram născută să am această genială idee. 
pai ii faceau sa stea… ca in definitiv sunt oameni care se ocupa numai cu tunsul boschetilor. dar cum ii faceau sa se si miste?
Da, e cam înfricşţătoare ea de felu’ ei. Ce vroiam să zic e că la King am observat că nu există hepi end. De obicei, personajele trec printr-o experienţă traumatizantă şi sunt lăsaţi să trăiască bântuiţi de aminitiri. Aşa se întâmplă cu Paul Sheldon în Misery, cu Wendy şi Danny în Shining, Dennis în Christine, Sue Snell în Carrie etc. Ceea ce mi se pare mai rău decât să moară.
Jen, da’ nu trebuiau să se mişte, doar să fie mutaţi. Nimeni nu-i vede mişcându-se, ci numai schimbându-şi poziţia. Şi când îşi vâră ghearele, camera putea să fie fixată pe victimă. Oricum şi în carte personajele doar le simt, nu le şi văd când sunt peste ele. Gândesc prea departe ?
Cred că era chiar realizabil.
irinutza26, nu-i adevărat. Îi lasă cu amintiri, da’ nu copleşiţi de ele, ci împăcaţi. Sau aşa-i percep eu.
inca n-am citit cartea, dar filmum chiar m-a impresionat. nu este un horror banal cu mult sange si chiar mi s-a parut putin mai greoi. Actorii…nu stiu ce zice-ti voi, da mie mi s-au parut ca au jucat foarte bine.
deabea astept sa citesc si cartea, dupa ce am cititi parerile voastre.