Lepşe vrând-nevrând

Două la număr, ambele de la Cap de Morcov, aşa, pentru o zi de marţi în care pentru mine-ncepe facultea şi eu stau cu morcovu-nfipt… – care morcov, hai grădina de zarzavaturi… Încă se joacă ăştia de-a alba-neagra cu noi şi tot ce-am putut să fac în ultimele zile a fost să sufăr de tahicardie şi să hiperventilez. În fine, mâine o să ştiu sigur. Probabil. 8-|

Prima: ce-mi place şi ce nu.

Îmi plac: blogurile personale, noaptea, concertele, el Pepsi, rock-ul (cu precădere grunge), scorţişoara, bărbaţii mai în vârstă, toamna, sms-urile, Anglia, accentul englezesc, papagalii, stilul acid în exprimare, chitarele, Cronicuţa, plimbările prin vânt turbat, umorul sec, privirile cu subînţeles, parfumurile şi hainele bărbăteşti, hugurile, piersicile, spontaneitatea, labradorii, cărţile, Tuborg Strong, aurora boreală, monogamia, naturaleţea, crime nights pe Discovery sau National Geographic, pizza cât mai seacă, mirosul de cărţi vechi, Seattle, wristbands-urile, anii ’90, adidaşii botoşi din piele întoarsă, motocicletele, pozele alb-negru, iPod-urile, aberaţiile pe orice temă, road trip-urile, timiditatea, tatuajele, clădirile vechi, aleile dosite, subtilitatea, sarcasmul.

Nu-mi plac: cafeaua, ceaiul, munca în echipă, infatuaţii, aroganţii, egocentriştii, ignoranţii, incertitudinea, abrevierile inutile, victimizarea, naţionaliştii, neo-naziştii, limbajul de lemn, snobismul, fumul de ţigară, superficialitatea, matematica, zmeura, furtunile, clişeele, graba, textele poetice, bărbaţii-copii, cumpărăturile, bijuteriile colorate din fimo, oamenii mereu fericiţi, oamenii traşi la xerox, efectul de turmă, mâţâitele, vara de la +25 de grade-n sus, călătoriile cu avionul, sărbătorile, informaţiile inexacte, subconştientul, conformismul, trezitul de dimineaţă, lipsa argumentelor, ăia de dau vina pe Românica pentru frustrările lor. Şi în 90% din timp nu-mi place nici de mine.

Oompa, tu ce ne zici despre subiectul ăsta ? :)

A doua – biblioteca.

Păi… corpul bibliotecii mele e imens (şi nu a intrat tot în cadru), uneşte două dulapuri şi se află chiar deasupra patului meu. În copilărie eram ferm convinsă c-o să mor strivită în somn. Acum… mi-a mai trecut. :))

 + multe briz-brizuri, ştiu :))

Cărţile sunt vechi, cele mai multe aparţinând părinţilor mei. Le deosebesc după gradul de uzură. Cărţile lu’ tata arată ca nişte cărţi vechi normale; ale mumei, în schimb, sunt mult mai gălbejite, cu pagini vălurite, şi aproape duble în volum. De ce ? Pentru că au fost scoase din apă şi puse la uscat, apoi casa în care a copilărit mama a fost inundată a doua oară; deci sunt cu atât mai preţioase. :) Multă beletristică, poezie, o grămadă de clasici (special thanks to Jen pentru completările la clasici englezi), cărţi primite premiu în clasele mici, nişte Pavel Coruţ :)), ediţii rare şi albume salvate dintr-o bibliotecă desfiinţată… şi una bucată Sandra Brown care nu ştiu cum a ajuns acolo, da’ am citit-o într-o singură zi când eram mai mică. :)) Nu ţin minte să le fi aranjat după vreun criteriu acum mulţi ani, da’ o nouă reorganizare bate la uşă. Da’ am nevoie de ajutor şi de oameni cărora le place să-nghită praf. :))

Şi cum ziceam, pentru că aia de sus e arhiplină, achiziţiile recente se ţin… în dulaaap. 8-| Deja şi-ăsta colcăie şi dă pe-afară; presupun că se va umple după târgul din noiembrie. Şi atunci… o să-ncetez să mai citesc. Glumesc. :D :-S

mdeah, mai este încă un teanc în spate…

Şi pentru că s-a grăbit, irinutza ne-a zis deja ce şi cum cu biblioteca ei, deci cam atât. Revin.

Ruuooock ! \m/

Nu, nu vreau să transform blogul într-unul de nişă, pur şi simplu sunt izbită-n moalele capului şi lăsată cu maxilarul inferior sprijinit de podea, atât de mişto a putut să fie cartea asta. În plus, tot ce fac e să citesc, citesc, citesc… şi să mă plâng de vizita prietenei spondiloză, care încă mă mutilează cumplit. Oh well. Ce rutină fascinantă. :)) (Ştiu că mă repet, asta-i şi intenţia.)

Sunt infinit încântată de “Anomalii” lui Joey Goebel. Nu e nici o greşeală, accentul cade pe al doilea “a”. Nu înţeleg de ce Humanitas se încăpăţânează să traducă tot, până şi un biet nume de trupă, pentru că despre asta e vorba. Titlul original şi cel pe care mi-ar fi plăcut să-l aibă şi cartea tradusă e “The Anomalies”. Mulţumesc că nu i-aţi zis clăparului Rază.

Iaca şi coşcogeamite coperta uber inspirată, să se vadă bine ce scrie cu susu-n jos de jos în sus:

2, 10… 2, 10… Componenţa trupei “power-pop new wave heavy metal punk rock”:

  • la voceLuster, un poet negru de o inteligenţă emoţională rară, care e nevoit să trăiască în ghetou alături de fraţii săi, toţi rapperi şi traficanţi de droguri;
  • la chitarăOpal, o bătrânică de 80 de ani, arţăgoasă dar simpatică, ce face pe dădaca ziua şi pe party animalu’ cu apetit sexual crescut noaptea;
  • la chitară basEmber, o fetiţă răutăcioasă şi violentă de 8 ani, care urăşte pe toată lumea şi e pe punctul de a fi exmatriculată din cauza indisciplinei sale;
  • la tobeAurora, o tipă frumoasă, sexy, fiică de preot şi satanistă imobilizată într-un scaun cu rotile;
  • şi în fine, la cel mai gay instrument al anilor ’80, care nici nu aveam idee că există, eram ferm convinsă c-a înnebunit traducătoarea… deci la chitară cu clape (or keytar) – Ray, un irakian cu familie, care iubeşte America şi se află acolo cu un motiv bine întemeiat.

Ei vor să schimbe lumea cu muzica lor. Deşi adoptă o atitudine înverşunată faţă de stereotipurile ambulante ale banalităţii, depind de acceptarea unilaterală a umanoizilor, nu individual, ci ca trupă. O trupă deosebit de neobişnuită, dar care trece prin toate greutăţile specifice genezei existenţei ca grup: lipsa unei săli de repetiţii, închegarea nereuşită a sound-ului, zgomotul deranjant pentru alţii, primul concert şi mai ales lupta continuă cu personajul colectiv antagonic: oamenii de rând care încearcă să le pună beţe-n roate, “aceşti necizelaţi reprezentanţi ai maselor satisfăcute, slugarnicii mulţumiţi cu puţin”.

Microfonul auctorial trece pe la toţi membrii trupei, iar rezultatul e un roman ca o piesă rock pe care-ţi vine s-o pui pe repeat: frust, simplu, dinamic şi cu un final distorsionat, de aerobic pentru neuroni. Adică o să vă dea mult de gândit. Nici nu ştiu de unde-a răsărit nea’ Goebel, da-mi place la nebunie până acum.

Mai vreau romane antisocial-muzicale ! \:D/

Au toate

Yet another “o să mor” post…

Cum vacanţa-i pe terminate şi în consecinţă timpul meu liber se apropie vertiginos de zero, am început să citesc la greu. Ei, şi citind eu tot soiul de cărticici, cărticele şi cărţoaie sprijinită ca prinţesa din poveste pe trei perne gigantice, alunec şi mă cufund şi-n lectură, şi-n perne în acelaşi timp. Dar cum bobul de mazăre nu există şi de-ar exista oricum prinţesa aceasta e una atipică şi nesimţită, ghiciţi ce…

Bine-ai revenit, draga mea spondiloză. Simte-te ca acasă.

Adică mor de dureri de gât. Am impresia că tre’ doar să mă-ntind şi să pocnească ceva ca să-mi revin, dar nu, sunt ruginită mai grav decât atunci când fac headbanging şi rămân cu febră musculară. Şi doare, şi mă plâng da’ nu m-ajută.

Nu vă impacientaţi dacă mai scriu de câte-o carte, deci. Şi-aşa altceva nu fac. Încă o săptămână, cel puţin.

Noah au. :((

Dublă de autor (1) – Murakami

Haruki Murakami, pe numele lui complet. Pe Ryu încă nu l-am achiziţionat, da’ intenţionez.

Ştiţi ce sentimente vă încercau în copilărie, când v-aducea moşu’ un nou puzzle şi ştiaţi că o să fiţi ocupaţi toată vacanţa de iarnă punându-l cap la cap, pentru ca apoi să-l lipiţi şi să-l atârnaţi pe perete ? Cam cu procesul ăsta de adunare a detaliilor care se leagă se aseamănă şi stilul acestui scriitor japonez, sau cel puţin asta am dedus din cele două romane mai recente pe care le-am citit vara asta.

“În noapte” e o carte destul de scurtă, numai bună de parcurs în câteva ore târzii din noapte. :) Murakami ia pulsul vieţii de după apus de soare a oraşului-mamut Tokyo prin intermediul destinelor câtorva personaje: o studentă cu un caracter rece, pasionată de cărţi; sora ei, un fotomodel cu o viaţă aparent perfectă, care doarme din proprie voinţă de trei luni; un tânăr prietenos, cântăreţ la trombon într-o trupă de jazz; o angajată la un love hotel şi un geek calculatorist nu prea inofensiv. Care e puntea de legătură dintre aceştia ? Tocmai intervalul dintre cele opt ore de întuneric în care e cufundat oraşul fără răgaz, un întuneric care nu face altceva decât să-l facă să fremete şi să se contracte şi mai mult.

La început n-am ştiut ce să cred despre cartea asta. Ce-i drept, m-a lăsat un pic cu buza umflată. Povestea e undeva în stilul filmului Crash, însă dispune de atingerea personală a lui Murakami. Motivul pentru care am fost niţel dezamăgită a fost lipsa atmosferei, care se subînţelege că se impunea, dacă vii cu un titlu atât de simplu şi de tentant pentru un om ca mine, pentru care cadrul nocturn e atât de important. :) Nu, nici vorbă de atmosferă sau înflorituri ale stilului; e pur şi simplu o poveste servită pe tavă. Ia de-aici, cam asta se poate întâmpla în cursul unei nopţi, într-o metropolă. Cam ca o partidă de amor fără preludiu.

“Kafka pe malul mării”, în schimb, miroase a capodoperă literară de la primele pagini. :) Pe lângă că mi-am bulbucat surprinsă ochii la fiecare pagină din cele 534 şi mi-am trimis sprâncenele, rând pe rând, mai aproape de rai, m-a ros şi o curiozitate aproape bolnavă de a şti “ce Dumnezeu se întâmplă în cartea astaaa ?!”. :)) Pisici vorbitoare, ploi cu lipitori şi peşti (nah, c-am mai învăţat ceva, astea-s reale), fantome ale persoanelor încă în viaţă… poftim ? Întorceam febril filele fără a avea habar ce legătură are un fir epic cu altul, deci efectul derutant de puzzle a fost mai pregnant decât în orice alt roman parcurs vreodată. Şi asta e de bine.

“Poate o să vi se pară stranie exprimarea mea, dar arăta de parcă el plecase, îşi abandonase trupul, receptaculul fizic, iar acesta, în absenţa sa, îşi menţinea la minim funcţiile vitale strict necesare pentru supravieţuire. Expresia care mi-a venit în minte a fost „duh rătăcitor”. (…) Apare foarte des în poveştile japoneze şi se referă la un suflet care îşi părăseşte trupul pentru un interval de timp, pleacă departe, peste mări şi ţări, îndeplineşte acolo o sarcină importantă, după care se întoarce la loc în trup. (…) Dacă este puternic motivat, sufletul poate părăsi nu numai un trup mort, ci şi pe unul viu.”

Cam în jurul acestei explicaţii gravitează şi cele două poveşti care se vor intersecta abia în final: pe de-o parte e tânărul de cincisprezece ani care a fugit de acasă şi ajunge să trăiască într-o bibliotecă, iar pe de altă parte se află bătrânelul simpatic Nakata care, după o traumă din copilărie, şi-a pierdut capacitatea de a citi, scrie şi înţelege lucruri complexe. Să nu vă aşteptaţi la pasaje întregi despre cât de minunată e ea, marea, sau despre măiestria scriitorului ceh Kafka. Semnificaţia titlului, dezvăluită pe la mijloc de carte, e năucitoare, profundă şi… ritmică. :) Am zâmbit întruna până m-am dezmeticit. :)

Iar dacă pe lângă doza mare de misticism, profunzime, pastile emoţionante şi mister avem parte şi de umor, produsul finit e irezistibil:

“- Îmi cer scuze, dar piatra este cam tăcută.
– Aha, deci este tăcută… După cum arată, aşa ai zice, ce-i drept. Nici să înoate nu prea cred că-i place.”

Ambele romane (şi poate tot restul operelor lui Murakami, nu ştiu, o să aflu) îţi lasă, la final, impresia că sunt incomplete, şi poate asta m-a deranjat cel mai mult la stilul lui. Poate că îmi doream un final mai puţin magic şi fantezist în cazul lui “Kafka…” sau mai plin de substanţă şi de certitudini dacă vorbim despre “În noapte”. Sau poate ar trebui să-l iubesc pe Murakami doar pentru asta:

“Adevăraţii artişti sunt cei care eludează prolixul.”

;)

Your random haunted house movie

Nu ştiu exact ce-i veni lu’ Adi să se lege la cap dacă nu-l doare, da’ odată trezit cu familion lipsă, ne-a chemat să aruncăm o geană la noul căsoi ridicat undeva în afara oraşului. Şi cum suntem foarte prompţi, la scurt timp după miezul nopţii eram cu fundu’ în maşină, călătorind spre necunoscut. :D

Curând însă, ne-am cam pleoştit.

Pentru că eu ocupam scaunu’ mortului, îmi revenea sarcina de a primi telefonic indicaţii şi a le transmite mai departe, dacă reuşeam să acopăr haosul gata dezlănţuit… Urci dealu’, prima la stânga, după transformator, prima la dreapta, tot înainte – în timp ce, datorită peisajului destul de vitreg, învârtitorul de volan hiperventila cam aşa:

“Pfuaaai ce noroi ! Se scufundă naibii maşina. Şi ce de bălţi ! Suntem în pustietate ! Adiiii, unde te-ai mutat ?! Mai venim când asfaltaţi drumu’ ! Iarna ce faceţi dacă rămâneţi înzăpeziţi, folosiţi elicopteru’ ? STUF ?! ĂLA-i STUF ?! AAAA !! Adiii, mută-te înapoi în civilizaţie !!!”

Adică Adi s-a mutat într-o căsuţă luxoasă, mobilată cu gust, amenajată rafinat, în care nu-i lipseşte nimic; singura problemă e că minunata căsuţă din poveste se află depaaarte de oraş, într-un loc care aduce a bol de noroi. Nici măcar ditamai smocu’ de stufăriş nu lipseşte. Mai sunt câteva viluţe recent construite în zonă, da’ niciuna locuită. În rest… câmp şi beznă. Ceea ce face priveliştea şi mai sinistră e fix vecina casei lu’ Adi. După contur, pentru că n-am desluşit mai mult în noaptea făr’ de lună, e your random haunted house. Îi lipsea norul deasupra, liliecii în jur şi lumânarea înăuntru.

Două filme şi un castron de popcorn mai târziu, la întoarcere, degeaba chicoteam despre tunelul subteran secret care va lega la iarnă Selgrosul de Adi, pentru înlesnirea aprovizionării. Am căzut pe gânduri şi am avut o revelaţie cum n-am mai avut de pe la vreo 6 ani, când mă juram că eu îl iubesc pe Florin Piersic, n-o să mă mărit niciodată şi în nici un caz, sub nici o formă şi în nici o împrejurare nu va ieşi un bebe de acolo ! Evident, am mai crescut, Florin Piersic nu mă mai interesează, iar în celelalte privinţe m-am înmuiat considerabil. Însă…

Io, deci io, nu vreau să stau la casă niciodată. Nu vreau mansardă şi o cameră numai cu proiectoru’ pentru filme. Nu renunţ la supermarket pentru un ABC la care-ajung toamna numai în cizme de cauciuc. Nu vreau să-mi ia juma’ de oră cu maşina să ajung în oraş. Nu vreau să ies la o bere şi să nu mă pot întoarce pe jos acasă. Îmi place în civilizaţie şi dintr-o dată îi iubesc şi pe vecinii care abuzează de bormaşină, şi pe babele care mă ignoră. Îmi place la bloc. Şi la camera mea n-aş renunţa nici pentru zece căsoaie. Iar pe Adi, deşi ştiu că-i antisocial şi atmosfera îi prieşte, îl compătimesc.

Da’ cine ştie, când oi avea cinci copii şi şapte nepoţi… da’ până atunci gândiţi-vă la Florin Piersic şi lăsaţi-mă să trăiesc în lumea mea. :))

Mai încolo vă arăt biblioteca. Asta dacă mă trezesc pe lumină şi o pot trage-n chip, să se şi vadă.

Nu mai suport…

… să stau aşa. Nu înţeleg cum pot supravieţui cei cu slujbă stabilă ani de zile fără să primească nici un fel de informaţie nouă. Simt că mă ofilesc dacă nu începe şcoala mai repede. Mă simt ca un burete uscat. Creierul e pe punctul de a mi se atrofia. Beletristica şi wikipedia nu mă ajută nici ele, trebuie să AUD pe cineva explicând, agitându-se şi asigurându-se că am înţeles. Nu pot să zic că stagnez intelectual, da’ nici nu mă urnesc prea iute.

Pe de altă parte, fără vreo legătură anume, nu mă mai satur de atmosfera asta British, cu frig şi ploaie şi frunze împrăştiate de vânt. Toamna viitoare înseamnă Londra, musai. Dacă se-ncumetă cineva la un road trip european în defavoarea avionului, cu atât mai bine. :)

Vechea nouă freză

… Pentru că deja cred că nu mai e o noutate pentru nimeni că am băgat foarfeca-n pleată, care deja trecea de mijlocul spatelui, şi-n buclele aferente. Nu prea mă identificam cu look-ul de Barbie, pentru că deh, nici culoarea nu m-ajută. Aşa că foarfeca a primit indicaţii care gravitau toate în jurul cuvântului “asimetric”.

Aşa arata aranjat şi întins, dar acum e rebel şi ciufulit, ca-ntotdeauna. :D Nu ştiu dacă e soluţia cea mai fericită. M-am tot gândit la rasta şi… nu. Încă nu-s pregătită pentru aspectul de “balegă uscată”, să citez pe cineva, al părului meu. :)) Nu ştiu dacă voi fi vreodată.

Bonus:

eu şi toamna. :X

Persze is teh new LOL

Sincretismul cultural al oraşului meu de baştină nu a încetat niciodată să mă uimească. Despre ţiganii, nemţii şi, mai nou, afro-americanii care bântuie străduţele din Tîrgu-Murgu o să vă zic altădată, acu’ mă interesează doar ungurii, că vorba aia, suntem noi puţini, da’ jumătate sunt ei. Eu nu simt asta niciodată, însă vizitele indivizilor neobişnuiţi cu “febra interetnică” îmi stârnesc tot felul de stări. :)

Chestia mişto e că între maghiari şi români nu arde mocnit nici un conflict care să ne facă să ne aşteptăm cu ranga pe la colţ de stradă. Nu ne deranjează că la magazin ordinea e “tesek, poftiţi” şi nu invers. Totul e firesc şi familiar. Daaa, ştiu că aparent mândria naţională musteşte şi de-o parte, şi de alta, da’ legendele urbane conform cărora sunt două tabere care au fantezii sângeroase una cu cealaltă sunt derizorii şi provin de la frustraţi lost in translation. Adică e mult mai probabil să ţi se accelereze particulele decât să iasă scântei în acest liniştit oraş de provincie. Asta se-ntâmplă doar din 1990 în 1990 de ani, deci deocamdată noi ne tachinăm, tolerăm, ne dăm rotunzi şi interesanţi când zicem că nu ne suportăm, da’ trăim în armonie.

Limba maghiară nici nu e atât de odioasă. Să luăm, de exemplu, cuvântul “persze”, care se traduce printr-un soi de “desigur”. Să-i găsim un loc în timp şi spaţiu, de exemplu într-o dimineaţă de septembrie, într-o staţie de autobuz, pe buzele unei tanti care vorbea la telefon şi avea multe de încuviinţat. Să scoatem reacţiile de aversiune la auzul acestei interesante alăturări de sunete şi să lăsăm doar lacrimile de râs când înăbuşit, când necontrolat, să curgă şiroaie pe obraz.  :)) Pentru că “persze” e un cuvânt şod, şi nu e singurul.

Şi la naiba, ochiul feminin iubitor de frumos garantează că 9 din 10 unguraşi dau bine pe retină. ;;) Sex is an international language şi nimeni nu pare a fi deranjat de asta. :))

Eh, şi ce poate fi mai frumos decât să-i spui într-o noapte de sâmbătă unui maghiar că e al zecelea din grupul studiat, după ce-l faci să repete de câteva ori “persze persze persze” într-o crâşmă dosită, şi apoi să râzi cot la cot cu el ? Ce poate fi mai mişto decât să omeneşti cu  vodcă stinsă cu Mării însângerate românu’ care s-a comportat ca un cretin sălbatic o săptămână încheiată şi apoi să te gândeşti cu jind la viitoarea întâlnire cu el ?

Ăştia suntem noi. Ne iubim, ne iertăm, ne comportăm civilizat şi nu ne-am desconsiderat niciodată doar pentru că literele limbilor noastre se aranjează diferit în cuvinte. We are nice people şi servim ca exemplu pozitiv, deci luaţi aminte înainte să vă mai spargeţi faţa din cauza unor porcării ca identitatea naţională. 8-| Ar trebui să vă preocupe adevăratele conflicte:

De ce n-a venit încă apocalipsa

Pentru că unii au această atitudine faţă de ea:

Ionuca: tu, care-i faza cu murim maine?
Ionuca: a scris si jen ceva pe blog
Roxa: ioi, da.
Roxa: ar trebui sa-mi iau si io ramas bun.
Ionuca: mai intai zi-mi care-i faza
Roxa: d-apai ce stiu, ceteste un ziar.

Noi am salvat lumea. :))