Nu, nu vreau să transform blogul într-unul de nişă, pur şi simplu sunt izbită-n moalele capului şi lăsată cu maxilarul inferior sprijinit de podea, atât de mişto a putut să fie cartea asta. În plus, tot ce fac e să citesc, citesc, citesc… şi să mă plâng de vizita prietenei spondiloză, care încă mă mutilează cumplit. Oh well. Ce rutină fascinantă. :)) (Ştiu că mă repet, asta-i şi intenţia.)

Sunt infinit încântată de “Anomalii” lui Joey Goebel. Nu e nici o greşeală, accentul cade pe al doilea “a”. Nu înţeleg de ce Humanitas se încăpăţânează să traducă tot, până şi un biet nume de trupă, pentru că despre asta e vorba. Titlul original şi cel pe care mi-ar fi plăcut să-l aibă şi cartea tradusă e “The Anomalies”. Mulţumesc că nu i-aţi zis clăparului Rază.

Iaca şi coşcogeamite coperta uber inspirată, să se vadă bine ce scrie cu susu-n jos de jos în sus:

2, 10… 2, 10… Componenţa trupei “power-pop new wave heavy metal punk rock”:

• la voce – Luster, un poet negru de o inteligenţă emoţională rară, care e nevoit să trăiască în ghetou alături de fraţii săi, toţi rapperi şi traficanţi de droguri;
• la chitară – Opal, o bătrânică de 80 de ani, arţăgoasă dar simpatică, ce face pe dădaca ziua şi pe party animalu’ cu apetit sexual crescut noaptea;
• la chitară bas – Ember, o fetiţă răutăcioasă şi violentă de 8 ani, care urăşte pe toată lumea şi e pe punctul de a fi exmatriculată din cauza indisciplinei sale;
• la tobe – Aurora, o tipă frumoasă, sexy, fiică de preot şi satanistă imobilizată într-un scaun cu rotile;
• şi în fine, la cel mai gay instrument al anilor ’80, care nici nu aveam idee că există, eram ferm convinsă c-a înnebunit traducătoarea… deci la chitară cu clape (or keytar) – Ray, un irakian cu familie, care iubeşte America şi se află acolo cu un motiv bine întemeiat.

Ei vor să schimbe lumea cu muzica lor. Deşi adoptă o atitudine înverşunată faţă de stereotipurile ambulante ale banalităţii, depind de acceptarea unilaterală a umanoizilor, nu individual, ci ca trupă. O trupă deosebit de neobişnuită, dar care trece prin toate greutăţile specifice genezei existenţei ca grup: lipsa unei săli de repetiţii, închegarea nereuşită a sound-ului, zgomotul deranjant pentru alţii, primul concert şi mai ales lupta continuă cu personajul colectiv antagonic: oamenii de rând care încearcă să le pună beţe-n roate, “aceşti necizelaţi reprezentanţi ai maselor satisfăcute, slugarnicii mulţumiţi cu puţin”.

Microfonul auctorial trece pe la toţi membrii trupei, iar rezultatul e un roman ca o piesă rock pe care-ţi vine s-o pui pe repeat: frust, simplu, dinamic şi cu un final distorsionat, de aerobic pentru neuroni. Adică o să vă dea mult de gândit. Nici nu ştiu de unde-a răsărit nea’ Goebel, da-mi place la nebunie până acum.

Mai vreau romane antisocial-muzicale ! \:D/

Haruki Murakami, pe numele lui complet. Pe Ryu încă nu l-am achiziţionat, da’ intenţionez.

Ştiţi ce sentimente vă încercau în copilărie, când v-aducea moşu’ un nou puzzle şi ştiaţi că o să fiţi ocupaţi toată vacanţa de iarnă punându-l cap la cap, pentru ca apoi să-l lipiţi şi să-l atârnaţi pe perete ? Cam cu procesul ăsta de adunare a detaliilor care se leagă se aseamănă şi stilul acestui scriitor japonez, sau cel puţin asta am dedus din cele două romane mai recente pe care le-am citit vara asta.

“În noapte” e o carte destul de scurtă, numai bună de parcurs în câteva ore târzii din noapte. :) Murakami ia pulsul vieţii de după apus de soare a oraşului-mamut Tokyo prin intermediul destinelor câtorva personaje: o studentă cu un caracter rece, pasionată de cărţi; sora ei, un fotomodel cu o viaţă aparent perfectă, care doarme din proprie voinţă de trei luni; un tânăr prietenos, cântăreţ la trombon într-o trupă de jazz; o angajată la un love hotel şi un geek calculatorist nu prea inofensiv. Care e puntea de legătură dintre aceştia ? Tocmai intervalul dintre cele opt ore de întuneric în care e cufundat oraşul fără răgaz, un întuneric care nu face altceva decât să-l facă să fremete şi să se contracte şi mai mult.

La început n-am ştiut ce să cred despre cartea asta. Ce-i drept, m-a lăsat un pic cu buza umflată. Povestea e undeva în stilul filmului Crash, însă dispune de atingerea personală a lui Murakami. Motivul pentru care am fost niţel dezamăgită a fost lipsa atmosferei, care se subînţelege că se impunea, dacă vii cu un titlu atât de simplu şi de tentant pentru un om ca mine, pentru care cadrul nocturn e atât de important. :) Nu, nici vorbă de atmosferă sau înflorituri ale stilului; e pur şi simplu o poveste servită pe tavă. Ia de-aici, cam asta se poate întâmpla în cursul unei nopţi, într-o metropolă. Cam ca o partidă de amor fără preludiu.

“Kafka pe malul mării”, în schimb, miroase a capodoperă literară de la primele pagini. :) Pe lângă că mi-am bulbucat surprinsă ochii la fiecare pagină din cele 534 şi mi-am trimis sprâncenele, rând pe rând, mai aproape de rai, m-a ros şi o curiozitate aproape bolnavă de a şti “ce Dumnezeu se întâmplă în cartea astaaa ?!”. :)) Pisici vorbitoare, ploi cu lipitori şi peşti (nah, c-am mai învăţat ceva, astea-s reale), fantome ale persoanelor încă în viaţă… poftim ? Întorceam febril filele fără a avea habar ce legătură are un fir epic cu altul, deci efectul derutant de puzzle a fost mai pregnant decât în orice alt roman parcurs vreodată. Şi asta e de bine.

“Poate o să vi se pară stranie exprimarea mea, dar arăta de parcă el plecase, îşi abandonase trupul, receptaculul fizic, iar acesta, în absenţa sa, îşi menţinea la minim funcţiile vitale strict necesare pentru supravieţuire. Expresia care mi-a venit în minte a fost „duh rătăcitor”. (…) Apare foarte des în poveştile japoneze şi se referă la un suflet care îşi părăseşte trupul pentru un interval de timp, pleacă departe, peste mări şi ţări, îndeplineşte acolo o sarcină importantă, după care se întoarce la loc în trup. (…) Dacă este puternic motivat, sufletul poate părăsi nu numai un trup mort, ci şi pe unul viu.”

Cam în jurul acestei explicaţii gravitează şi cele două poveşti care se vor intersecta abia în final: pe de-o parte e tânărul de cincisprezece ani care a fugit de acasă şi ajunge să trăiască într-o bibliotecă, iar pe de altă parte se află bătrânelul simpatic Nakata care, după o traumă din copilărie, şi-a pierdut capacitatea de a citi, scrie şi înţelege lucruri complexe. Să nu vă aşteptaţi la pasaje întregi despre cât de minunată e ea, marea, sau despre măiestria scriitorului ceh Kafka. Semnificaţia titlului, dezvăluită pe la mijloc de carte, e năucitoare, profundă şi… ritmică. :) Am zâmbit întruna până m-am dezmeticit. :)

Iar dacă pe lângă doza mare de misticism, profunzime, pastile emoţionante şi mister avem parte şi de umor, produsul finit e irezistibil:

“- Îmi cer scuze, dar piatra este cam tăcută.
– Aha, deci este tăcută… După cum arată, aşa ai zice, ce-i drept. Nici să înoate nu prea cred că-i place.”

Ambele romane (şi poate tot restul operelor lui Murakami, nu ştiu, o să aflu) îţi lasă, la final, impresia că sunt incomplete, şi poate asta m-a deranjat cel mai mult la stilul lui. Poate că îmi doream un final mai puţin magic şi fantezist în cazul lui “Kafka…” sau mai plin de substanţă şi de certitudini dacă vorbim despre “În noapte”. Sau poate ar trebui să-l iubesc pe Murakami doar pentru asta:

“Adevăraţii artişti sunt cei care eludează prolixul.”

;)