Dublă de autor (1) – Murakami
Haruki Murakami, pe numele lui complet. Pe Ryu încă nu l-am achiziţionat, da’ intenţionez.
Ştiţi ce sentimente vă încercau în copilărie, când v-aducea moşu’ un nou puzzle şi ştiaţi că o să fiţi ocupaţi toată vacanţa de iarnă punându-l cap la cap, pentru ca apoi să-l lipiţi şi să-l atârnaţi pe perete ? Cam cu procesul ăsta de adunare a detaliilor care se leagă se aseamănă şi stilul acestui scriitor japonez, sau cel puţin asta am dedus din cele două romane mai recente pe care le-am citit vara asta.
“În noapte” e o carte destul de scurtă, numai bună de parcurs în câteva ore târzii din noapte. 
Murakami ia pulsul vieţii de după apus de soare a oraşului-mamut Tokyo prin intermediul destinelor câtorva personaje: o studentă cu un caracter rece, pasionată de cărţi; sora ei, un fotomodel cu o viaţă aparent perfectă, care doarme din proprie voinţă de trei luni; un tânăr prietenos, cântăreţ la trombon într-o trupă de jazz; o angajată la un love hotel şi un geek calculatorist nu prea inofensiv. Care e puntea de legătură dintre aceştia ? Tocmai intervalul dintre cele opt ore de întuneric în care e cufundat oraşul fără răgaz, un întuneric care nu face altceva decât să-l facă să fremete şi să se contracte şi mai mult.
La început n-am ştiut ce să cred despre cartea asta. Ce-i drept, m-a lăsat un pic cu buza umflată. Povestea e undeva în stilul filmului Crash, însă dispune de atingerea personală a lui Murakami. Motivul pentru care am fost niţel dezamăgită a fost lipsa atmosferei, care se subînţelege că se impunea, dacă vii cu un titlu atât de simplu şi de tentant pentru un om ca mine, pentru care cadrul nocturn e atât de important. Nu, nici vorbă de atmosferă sau înflorituri ale stilului; e pur şi simplu o poveste servită pe tavă. Ia de-aici, cam asta se poate întâmpla în cursul unei nopţi, într-o metropolă. Cam ca o partidă de amor fără preludiu.
“Kafka pe malul mării”, în schimb, miroase a capodoperă literară de la primele pagini. Pe lângă că mi-am bulbucat surprinsă ochii la fiecare pagină din cele 534 şi mi-am trimis sprâncenele, rând pe rând, mai aproape de rai, m-a ros şi o curiozitate aproape bolnavă de a şti “ce Dumnezeu se întâmplă în cartea astaaa ?!”. 
Pisici vorbitoare, ploi cu lipitori şi peşti (nah, c-am mai învăţat ceva, astea-s reale), fantome ale persoanelor încă în viaţă… poftim ? Întorceam febril filele fără a avea habar ce legătură are un fir epic cu altul, deci efectul derutant de puzzle a fost mai pregnant decât în orice alt roman parcurs vreodată. Şi asta e de bine.
“Poate o să vi se pară stranie exprimarea mea, dar arăta de parcă el plecase, îşi abandonase trupul, receptaculul fizic, iar acesta, în absenţa sa, îşi menţinea la minim funcţiile vitale strict necesare pentru supravieţuire. Expresia care mi-a venit în minte a fost „duh rătăcitor”. (…) Apare foarte des în poveştile japoneze şi se referă la un suflet care îşi părăseşte trupul pentru un interval de timp, pleacă departe, peste mări şi ţări, îndeplineşte acolo o sarcină importantă, după care se întoarce la loc în trup. (…) Dacă este puternic motivat, sufletul poate părăsi nu numai un trup mort, ci şi pe unul viu.”
Cam în jurul acestei explicaţii gravitează şi cele două poveşti care se vor intersecta abia în final: pe de-o parte e tânărul de cincisprezece ani care a fugit de acasă şi ajunge să trăiască într-o bibliotecă, iar pe de altă parte se află bătrânelul simpatic Nakata care, după o traumă din copilărie, şi-a pierdut capacitatea de a citi, scrie şi înţelege lucruri complexe. Să nu vă aşteptaţi la pasaje întregi despre cât de minunată e ea, marea, sau despre măiestria scriitorului ceh Kafka. Semnificaţia titlului, dezvăluită pe la mijloc de carte, e năucitoare, profundă şi… ritmică. Am zâmbit întruna până m-am dezmeticit.
Iar dacă pe lângă doza mare de misticism, profunzime, pastile emoţionante şi mister avem parte şi de umor, produsul finit e irezistibil:
“- Îmi cer scuze, dar piatra este cam tăcută.
- Aha, deci este tăcută… După cum arată, aşa ai zice, ce-i drept. Nici să înoate nu prea cred că-i place.”
Ambele romane (şi poate tot restul operelor lui Murakami, nu ştiu, o să aflu) îţi lasă, la final, impresia că sunt incomplete, şi poate asta m-a deranjat cel mai mult la stilul lui. Poate că îmi doream un final mai puţin magic şi fantezist în cazul lui “Kafka…” sau mai plin de substanţă şi de certitudini dacă vorbim despre “În noapte”. Sau poate ar trebui să-l iubesc pe Murakami doar pentru asta:
“Adevăraţii artişti sunt cei care eludează prolixul.”
In noapte nu am citit.. probabil o voi face, dar am nevoie de o pauza de Murakami dupa ce citesc “La capatul lumii si in tara aspra a minunilor” (mai am vreo 200 pag)
Kafka pe de alta parte m-a uimit si m-a socat, m-a dat peste cap, m-a aruncat in niste abisuri, dupa care m-a scos de acolo si mi-a dat sa mananc ciocolata. You get the picture? Vroiam sa zic sa nu uiti de umbra lui Nakata si a dnei de la biblioteca (lapsus regarding her name).. pentru ca motivul umbrei (dar si lipitorile si altele) apar in lectura curenta. Si i am most intrigued… incerc sa dau cumva peste niste informatii despre ce inseamna umbra pt japonezi, ma intreb daca are vreo semnificatie ascunsa, caci e clar ca pt Murakami e unul dintre cele mai importante elemente.
Asta cu umbra mi se pare destul de evidentă, amândurora le lipsea câte ceva.
Timpul mi se pare că e mult mai important decât umbra, but then again, eu am citit doar astea două cărţi de el, nu mă pot pronunţa încă decisiv. 
Ah, chiar acuma mi-am scos de la biblioteca “La sud de granita, la vest de soare” si “In cautarea oii fantastice” si cum sunt novice intr-ale lui Murakami, abia astept sa vad cum e. Oricum, din ce ai zis tu, pare interesant
.
Şi io mai vreau să-mi cumpăr vreo trei de-ale lui, astea mai faimoase, când o fi să am cu ce. Să scrii cum ţi se pare.
“La sud de granita…” e cam atipica, mult mai putine elemente de realism magic, diferita de Kafka sau cea de care pomeneam eu. Pe mine sincer m-a dezamagit si probabil daca incepeam sa citesc Murakami cu ea, nu as fi continuat. Anywayz, incerc si eu sa revin cu un post zilele astea, daca sf rds imi lasa si mie netu sa mearga in voie. Plus ca mai trebuie sa ma mai documentez putin… omul asta imi lasa senzatia ca citindu-l mai mult, devii tot mai confuz, iar imposibilitatea de al surprinde in cuvinte devine tot mai acuta si mai frustranta
… Ceea ce nu poate fi decât mişto la un autor, zic eu. Adică să te surprindă. Lipsa realismului magic nu e neapărat ceva rău in my book.
OFF: Am scris “a-l” fara cratima. Really smart
Ontopic
: Nu tin foarte mult la realismul magic, desi nu pot sa neg influenta puternica pe care o are asupra mea. Doar ca stii cum e, daca citesc ceva de un autor si te obisnuiesti cu niste chestii, apoi apare o carte care da peste cap chestiile alea, nu ai cum sa nu ramai cu o senzatie ciudata. Iar ce ziceam in final, si bine spui si tu, da, e foarte misto. Doar asta si astept de la un autor, nu sa citesc 3 carti de el care sa fie acelasi lucru, in fapt. Ouf, trebuie sa scriu articolu’ ala ca te tot spamez aici… sorry 
nu am primit niciodata un puzzle, nu stiu senzatia si acum nu pot decat sa plang inchis in camera …. sau asta era ideea? sa-i faci pe astia mai putin norocosi sa se simta prost?
“Am scris “a-l” fara cratima. Really smart” this is interesting ….. si eu am aceeasi frustrare dupa ce postez ceva … pt ca obisnuiesc sa recitesc ceea ce am scris …. dar intr-un final ma rog sa nu vada nimeni si-mi vad mai departe de ale mele …. graba a fost de vina
norwegian wood?
Arana, ciudat da, greşit nu.
Obişnuinţa e a doua natură, da’ de multe ori e şi nocivă, îngustează mult orizonturile. Asta aşa, în general. Scrie-l (sau dacă l-ai scris, stai s-ajung la zi cu readeru’, că iar s-au strâns, nu pot ţine pasul). 
lae, nici vorbă.
Aş mai pune şi-acum unu’ cap la cap. Te-ncumeţi ? 
Şi urmează şi păduricea, să vedem cum stăm cu bugetu’.
Cât despre greşeli, ce sa fac, să pun pluginu’ ăla care te lasă să editezi vreo câteva minute ?
daca as fi o carte, as fi ‘la sud de granita, la vest de soare’. mi-a placut incredibil de mult si ti-o recomand din inima. ‘la capatul lumii…’ e foarte foarte frumos scrisa si lasa asa o tandrete in urma. sper sa iti placa.
eu obisnuiesc sa evit a vedea fotografia unui autor inainte de a citi prima carte scrisa de respectivul. ca sa imi pot imagina in voie cum sta aplecat asupra manuscrisului sau rasuceste o suvita de par… la murakami s-a intamplat sa dau peste poza lui dupa ce am citit aproape tot ce s-a tradus. si merge perfect cu umba pe care au lasat-o cartile lui peste mine. well, asta era o paranteza…
Eu niciodată nu reuşesc să asociez imaginea autorului cu ceea ce scrie şi ce face în timp ce scrie. Ba, poate în cazul lui Dostoievski n-am avut probleme. În rest… nu prea. Şi oricum, nu m-ar deranja nici dacă cele mai strălucite idei i-ar veni stând pe budă, dacă produsul finit e mişto. La naiba, acum toată lumea îmi zice cât de faine sunt romanele lui Murakami. Problema e că toţi ziceţi de cărţi diferite, aşa că nu m-aş mira să le citesc pe toate.
Mie În noapte mi s-a părut la început cam slăbuţă dar finalul mi-a răsplătit cititul până la capăt (am acest obicei-datorie, indiferent dacă e o carte plictisitoare). Mi-am imaginat cam ce-ar însemna să te culci şi să nu te mai trezeşti, cum ar fi să fii privit atunci când dormi şi alte chestioare.
Te-nţeleg perfect, nici io nu-s genu’ care lasă cartea din mână, oricât de proastă ar fi. Mereu o duc până la capăt. Şi ooooh da, fix senzaţia asta m-a cuprins şi pe mine în scenele alea, şi am ajuns la aceeaşi concluzie tristă, cum că viaţa de după moarte nu prea are cum să existe şi că totul e blackout, la fel ca un somn adânc. Creepy. Pe mine tocmai finalul m-a dezamăgit. Tot aşteptam să-nceapă cartea…
Pentru postul asta, te iubesc
Astept sa mai citesti si “Cronica pasarii arc” si “Padurea norvegiana” si sa vad ce scrii despre ele.
(Se vede ca sunt mare fana Murakami?)
Deocamdată-mi cumpăr o grămadă de cărţi din bibliografia obligatorie, cre’ că abia pe la vară apuc să-mi cumpăr şi altele, printre care cu siguranţă şi ale lui Murakami. Încă nu m-a cucerit de tot, mai tre’ să lucreze la asta.