From zero to hero

Posted on October 31, 2008 by Roxa

Am un program aşa de încărcat la faculte, că n-am avut nici timp să-l pozez pe lumină. So, here’s my precioussss :D :

Până acuma eram ferm convinsă că oamenii-şi pun nume la iPoade din snobism sau alte măgării de genu’ şi nu empatizam deloc, da’ chiar deloc. Se pare însă că e o procedură obligatorie când ţi-l înregistrezi la Apple. :)) Aşadar, pe-al meu îl cheamă iNigga, din motive mai mult decât evidente. ;))

Şi normal că-s entuziasmată ! Wheeeeeeeee !!! :D Încă nu s-a dus de tot valul de extaz. :) Dar e cum zice Mr D care şi-a luat nişte bijuterii de tobe săptămâna asta: “Yet another dream come true :). I iz kinda on a roll, alternating dreams with nightmares, of course.” :))

identify zee emoticon :D

Pen’că are fundu’ oglinjoară, m-am dus să-i iau un săculeţ de telefon, să nu se zgârie prin buzujeb. Spre surprinderea mea, chiar încape ! Doar că săculeţu’ moale pe care l-am ales e aşa doar la exterior, şi în interior e făcut din ceva material zgrunţuros. 8-| Fără absolut nici un sens. Aşa că am întors pe dos prezervativu’, doar cine mi s-o holba în buzunar ? :D

Şi ajungând la funcţia lui primară, da, viaţa s-a schimbat. Păşesc cu încredere pe stradă şi dansez uşor în staţiile de autobuz (mbine, asta se-ntâmpla şi-nainte, dar…). E incredibil. E tot ce mi-am dorit. Până şi lumea te priveşte altfel când identifică albeaţa specifică a căştilor. :))

Life’s good, but not all the time. :)

…În care e maniacă

Posted on October 27, 2008 by Roxa

Când mă apuc io de organizat muzică, e mai rău ca la renovare, tată (era să zic “frate”…). Desktop eclipsat de foldere, winamp vraişte, hard anarhic da’ asta nu-i o noutate, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti… în fine, cam tot ce poate fi haotic şi greşit, este.

Ce vreau de fapt să fac ? Mwell, pen’ că mi se şopteşte-n cască că jucăria ajunge vineri, am început să adun la un loc toate albumele, EP-urile şi single-urile şi să m-apuc să asamblez discografii. DAAAR ! Încerc să-l încelui pe iNigga. Dej’ nu doar să vărs în el zeci de giga de foldere vandalizate, ci să fie totul aranjat nu după rang şi după neamuri, adică catalogic, ci mai diacronic aşa, să mai învăţ şi io în ce ordine au scos materiale discografice trupele din ’70 care mai există şi astăzi. De exemplu The Cure. Deci cronologic ! Get it, get it, huh, huh ? :)) Noah, da’ pentru asta tre’ să pui oleacă osu’, la cei peste 100 de GB muzicali ai hardului personal. Prieteni de nădejde: butonu’ de auto-tag din winamp şi wikipedia. So, basically, you’re on your own.

Par example. Deconstructed e al treilea album lansat de Bush, în consecinţă la toate piesele de pe el o să introduc manual :( Disc #3/99. 99 e inventat de subsemnata, în cazul în care Bush se vor reuni şi vor fi atât de prolifici încât va trebui să le mai piratez 90 de albume geniale (nu mă laud, da’ asta-i situaţia). Asta după ce te asiguri că piesele sunt numerotate în ordine, numele albumului e trecut la fel peste tot, şi Artist şi Album Artist coincid (sau nu, în caz de mixaje), ca să n-o ia razna iMaiestatea Sa.

Şi atunci ce faci când o discografie completă arată cam aşa şi pe alocuri vorbim şi de albume duble ?

Mda, păi… văd eu atunci. :)) Ştiu, sunt maniacă şi 99,9% din populaţia globului nu ar face aşa ceva nici recompensată în dantură de aur. Şi ce dacă după 3 zile sunt abia la litera C ? :-S Oh boy. :))

REDRUM !

Posted on October 22, 2008 by Roxa

Oh, da’ puteţi înceta cu expresia “a scrie jos” ?! Aşa aţi învăţat voi la şcoală că se numeşte simpla acţiune de a scrie, a nota ? Şi dacă tot insistaţi şi vreţi să scrieţi ceva şi în sus, o să observaţi că se întâmplă o chestie ciudată cu pasta pixului. Se numeşte gravitaţie. 8-| Prefer un cinstit “cobor jos” în detrimentul englezismului ăstuia tragicomic.

Acum mă duc să scriu orizontalo-oblico-vertical pe-un perete “loc de dat cu capul”.

Help !

Posted on October 21, 2008 by Roxa

Mi-am cumpărat toate astea. Albăstrelele de nevoie, iar pinguinii atât de nevoie, pentru workshop-urile despre victorianism, cât şi de drag. :) Nu vreţi să ştiţi cât au costat, aţi zice că-s cam nebună. :D Să nu uităm nici de iPodu’ care e pe vine. Şi acum, întrebare: mai apucă Roxa vreun concert tomnatic bucureştean sau marele târg de carte de sfârşit de toamnă ? De unde atâta belşug…

Alegerea n-a fost la întâmplare. Întâi, cu albăstrelele… Păăăi… iaca ce eram la al doilea curs de morfologie, la 8 dimineaţa, cu ochii cârpiţi de somn, şi făceam analiză pe o frază. Din senin, văzând că n-are spor la aflări de funcţii sintactice cu una bucată unguroaică ce punea tot aiurea întrebarea pentru atribut, profei îi sare muştaru’, ne bagă discu’ cu “vă pic pe toţi” şi apoi, cum dracu’ mă, de parcă n-ar fi fost TOT ANU’ + româna-franceză în sala de curs, adoptă o mină severă şi priveşte în direcţia mea: “TU ! Văd prin tine ! Îmi dau seama că nici tu habar n-ai de gramatică !”. Mă uit în stânga, dreapta. “… Eeeu ? :-S” Evident că eu. 8-| Da’ n-ai ce să-i reproşezi femeii, îi drept că la gramatică-s cam pastă, da’ hehe… nici ea nu ştie info ! :)) În fine, pun corect întrebarea pentru atributu’ naibii, îi mai răspund corect la două întrebări, da’ la ultima am un moment de flashback cu moaca-mi dezgustată ce sigur am afişat-o mai devreme şi tac. Cu prepoziţie ? Ceva cu prepoziţie, uhm… Prepoziţional ! Mă rog, n-a ieşit din gura mea, da’ nici n-a mai avut nimeni treabă cu mine de-atunci, sunt lăsată să înot liniştită în oceanul neştiinţei. :))

A doua şi cea mai cruntă trezire la realitate a fost în timpul unui curs de pedagogie. “Voi, ca profesori, veţi avea o responsabilitate enormă, mult mai mare ca cea a unui chirurg. El are mai multe şanse. Nu operează niciodată singur, e înconjurat de asistenţi, iar un alt medic e la maxim câteva saloane distanţă, în caz de urgenţă. Voi sunteţi complet singuri. Dacă aveţi lacune în materie, dacă simţiţi că nu puteţi comunica, dacă nu sunteţi suficient pregătiţi şi totuşi continuaţi să predaţi şi să “formaţi” oameni, ştiţi cum se numeşte asta ? Crimă socială.” Toate astea venind de la femeia pe care, personal, o respect şi o admir cel mai mult din întreaga facultate.

Nu ţin neapărat să predau după ce termin facultatea, da’ poate altceva nu mi-aş găsi atunci de lucru. Şi atunci… da, cuvintele de mai sus îmi fac conştiinţa să pulseze. Nu e de descris în cuvinte vinovăţia pe care o resimţeam în momentul ăla. Ce, o gramatică m-a făcut pe mine ? Nu eram eu brici în a opta ? Trebuie doar să-mi reactualizez cunoştinţele şi apoi să fiu gata să asimilez chestiile noi şi complicate. Şi ce dacă restul colegilor filologi au făcut grama’ în liceu ? Şi ce dacă sunt shitlisted ? Pot şi eu ! Şi aşa se face că acum n-am loc în casă pentru albăstrele. The end (?).

Cât despre pinguini… sunt bibliografie obligatorie, da’ nu voiam să le împrumut de la bibliotecă. Se găsesc cu 9 lei bucata la Sitka. Problema e că-mi lipsesc Frankenstein şi The Adventures of Sherlock Holmes (nu erau pe stoc), aşa că dacă le vedeţi la vreo librărie de la voi din oraş, help. :D Trimiteţi-mi un mail sau lăsaţi-mi un comment. Plătesc eu tot, voi doar trageţi-mă de mânecuţă. Nu vreau să le împrumut, pentru aia am ditamai biblioteca în limba engleză la faculte, nu vreau să le cumpăr de pe amazon că nu-s posesoare de card, vreau pur şi simplu să le am, aşa că… ajutaţi un biet student la litere hotărât să se pună pe treabă. ;;) Mulţumesc. :))

P.S. Dacă găsiţi undeva toate povestirile cu nenea Holmes, cu atât mai mişto. :D

Bloc disfuncţional (you make me look bad)

Posted on October 19, 2008 by Roxa

Mă da’ parcă trăiesc în zona crepusculară. Ştiam că blocu’ meu e cam schizo, da’ la un asemenea grad de denaturare a normalităţii n-a ajuns niciodată. Mă rog, poate atunci când vecinu’ de la apartamentu’ 9 a căzut în gol cu liftu’, da’ asta a fost demult. Evident, eu am aflat abia acum, da’ tot cu liftu’ mă plimb, aşa că ce mai contează…

Dacă ziceam de lift, cu ăsta începem. Mă evită. Pornesc de-acasă cheaună de somn la 7 dimineaţa, apăs butonu’ şi el merge la 4, adicătelea c-un etaj mai sus, şi rămâne acolo. Ooook… La vreo 12 ore distanţă, când mă-ntorc şi io ca tot omu’ acasă, obosită şi vai de capu’ meu, mă urc în lift. Apăs butonu’ 3, el mă lasă la… 4. De fiecare dată în ultima lună de zile. Şi nu m-ar deranja să cobor 3 etaje dimineaţa şi unu’ seara dacă n-ar fi vorba de penibilul situaţiei, mai ales în ultimu’ caz, când se mai iţesc vecini care zâmbesc îngăduitor. Ce-o fi gândind ei, ia uite şi la asta, săraca, n-o prea duce capu’ să apese corect un nenorocit de buton şi să ajungă unde vrea. Sau poate mă învinovăţesc că le consum curentu’ degeaba un etaj în plus, c-ar fi în stare ! :-j

Şi pentru că totu’ se leagă… dacă merg pe scări, mă confrunt cu altă problemă ivită din neant. Ştiţi, pe palier avem becuri d-alea cu senzori de mişcare. Adică te mişti şi se aprinde becu’. Sau, teoretic, aşa ar fi normal. 8-| Fi’ncă de când străbat coridoarele, iaca ce-ajung şi io în dreptu’ unui bec şi pac ! … se stinge. :| Nu ştiu de ce era aprins in the first place, don’t even ask. Aşa că de multe ori înainte să mă avânt în jos pe scări, tre’ să m-apuc să sar, să dansez, să bat din palme, să fac cu mâna şi alte penibilităţi de genu’, doar-doar i s-ar face milă şi senzorului ăluia de mine… Până acum n-a venit nimeni de la camera ascunsă să mă felicite pentru răbdare.

And last, but not least… mi-e crăpată cutia poştală. Nu prea ajungeam la ea bine nici înainte şi trebuia să pipăi în interior ca să fiu sigură că nu e nici o hârtie rătăcită, da’ acum nici strategia asta nu mai funcţionează. Nu ajung să “sap” după peretele spart şi era cât pe ce să pierd frumuseţe de aviz de la poştă. Noroc cu masculii înalţi ai familiei.

Mnoah, da’ totuşi, hai că poţi. Nu te laşi până nu sare şi ceva în aer, bănuiesc. (Vorbesc cu blocu’, apparently it has a will of its own).

Cum poţi să faci lejer infarct în semiîntuneric :)

Posted on October 16, 2008 by Roxa

Prinzând hoţu’ în flagrant, desigur. :)

Lovesong

Posted on October 13, 2008 by Roxa

Am un fix, suportaţi-mă.

Robert Smith, ciudăţenia de la The Cure, formaţia aia neimportantă care dă titlul blogului, a scris piesa asta pentru viitoarea lui soţie, Mary. Cel mai frumos cadou de nuntă şi cea mai frumoasă declaraţie de dragoste. Asta se-ntâmpla în anu-n care glonţu’ făcea cunoştinţă cu dictatoru’ arhicunoscut. Încă sunt împreună.

A trecut ceva vreme şi multe albume deprimante li s-au scurs tacticos din corzile chitarelor. Cu toate astea, prima reacţie la paragraful de mai sus e, invariabil, “Woooow, ce mişto !”, nu-i aşa ? 8-| Mdeah. Ia, bă Smithule, mai cântă acum You make me feel like I am free again.

Aici e şi împricinata bucăţică muzicală. Gloomy, dreamy… dar oarecum tânguitoare până şi-n cele mai optimiste versuri. The Cure:

What’s wrong with this picture ?

Posted on October 12, 2008 by Roxa

Atunci…

Aveam 17 ani şi eram un copil prostuţ şi îndrăgostit. De un an jubilam de toartă cu el peste tot. Şi ce dacă părinţii se împotriveau ? Şi ce dacă era cu 9 ani mai mare şi ex-logodnicul “blondei” ? Aşa-i zicea celei care locuia în acelaşi bloc cu mine şi pe care n-o văzusem niciodată. Mă rog.

Cum mai eram io la 17 ani ? Iute la mânie, orgolioasă, de o tâmpenie crasă şi o sălbăticie rară. Deh, vârsta. 8-| Iar el, cu toate că teoretic trebuia să fie mai copt, era fix la fel. Sau poate mă pricepeam eu să scot asta din el. N-au fost decât vreo două certuri cu ţipete şi uşi trântite, în rest era în vogă jocul tacit şi tăcut al vanităţii şi încăpăţânării supreme – mult mai dureros, de-altfel. Da’ cu toate trăznetele noastre, ne iubeam şi fiecare era conştient de asta.

El era programator şi avea mereu câte-un caraghioslâc legat de soft-uri de rezolvat. În duminica aceea, se întâmpla să ne plimbăm împreună când a intervenit trebuşoara problematică. Trebuia să facem escală la firmă. Chestie de 5 minute. Urma să văd unde-şi petrece mai bine de juma’ de zi în timp ce io-mi toceam coatele pe băncile liceului şi eram tare entuziasmată. Ajungem, se aşază la un calculator şi începe grăbit să butoneze. Eu fac turul de firmă singură şi mă întorc în cămăruţa cu pricina. Şi acolo… mă loveşte.

O poză înrămată. Lângă calculatorul lui. O poză cu o tipă. O tipă blondă. Blonda !

Totul mi se întunecă în faţa ochilor şi mă sprijin cu umărul de tocul uşii. Mă uit lung la poză până mi se tulbură privirile. Ce-i cu filmu’ ăsta american de prost gust, cu poza fostei pe biroul lui ? Încerc să respir normal şi îmi muşc buzele. De ce ? De ce-ar mai privi zilnic chipul celei pe care, după spusele lui, o dispreţuieşte ? Să nu fi stat lucrurile chiar aşa ? Frumoasă, zâmbitoare, BLONDĂ. Wtf, de ce nu ? Ar avea sens… Clipesc, alung gându’ şi tac. Îmi fuge pământul de sub picioare, da’ tac în continuare. Ce dracu’ de film de doi lei am mai văzut în care se-ntâmpla totu’ exact aşa ? Pentru c-am văzut.

În câteva minute (în care a vorbit singur, desigur) a terminat şi am pornit spre locu’ binecunoscut, să ne vedem cu restul găştii. Ne plimbam agale. Nu i-am dat mâna şi şi-a dat seama că ceva-i cam dubios. Şi de-acolo… interogatoriul clişeu, ăla cu “Ce ai?” / “Nimic.” De la un timp renunţasem şi la răspunsurile monosilabice, că nodu’ din gât îşi făcea de cap. Nu tre’ să plâng, e un semn de slăbiciune. El insistă. Începusem să mă gândesc la metempsihoză şi la fotbal, la politică şi la rostul vieţii pe pământ, la şiretul meu dezlegat şi la ziaru’ de dimineaţă, doar-doar oi reveni la miserupismul caracteristic. El începe să se enerveze şi io mă mir de cantitatea de ipocrizie care poate sălăşlui într-un om. Adică tot io-s aia naşpa. Da’ tac. “N-am nimic.” Situaţia de şablon ieftin îmi provoacă o greaţă şi mai mare. Şi tot aşa… o juma’ de oră bună.

După care, la capătul puterilor, mult mai rănită decât călcată pe nervi, mă opresc brusc în mijlocu’ trotuarului şi, cu lacrimi în ochi, murmur: “Poza… blonda… birou…” El nu înţelege, ridică o sprânceană. Ce poză, ce blondă, ce birou. Eh, la naiba. Oftez adânc şi turui dintr-o suflare: “Am văzut poza de pe birou e blonda nu aha deci toată pălăvrăgeala aia despre cât de isterică era a fost la derută trebuia să-mi dau seama de ce nu mi-ai zis pana mea un an !!” Game over. Am cedat, sunt veriga slabă. El face ochii mari, i se luminează chipul, i se descreţeşte fruntea, şi-ncepe să râdă. Şi râde, şi râde. Râde cu poftă şi se ţine de burtă. Şi atunci, pentru prima dată-n ultimele 40 de minute, am revelaţia stupidităţii mele.

Nu e blonda, e soţia şefului. “Ahahahaha ăla nici nu-i biroul meu ! Când ajungem acasă îţi ahahahah arăt poze cu ei ! Proastă mică, cum naiba ţi-a trecut aşa ceva prin cap ? Doamne fereşte !” Şi-n timp ce eram îmbrăţişată de o menghină umană, mă gândeam… chiar aşa, cum naiba ? Eu, care aveam oroare de control freakşi, care n-am fost niciodată genul gelos şi paranoic. Tocmai mie să mi se atrofieze creierul în lipsă de idei care să-mi combată teoria ? Pentru că nu mi-a trecut prin cap nici o dată în cele 40 de minute că s-ar putea să greşesc. Nici măcar o dată.

Acum…

Am 21 de ani şi mă bucur că a trecut suficient timp încât să pot povesti cele de mai sus fără probleme. Mbleah, futu-i mama mă-sii de telenovelă, sper să treacă mai puţin de 4 ani ca să mi se dezlege degetele în privinţa prostiei/pozei actuale. :) Pentru că acum nici măcar nu era nevoie ca morile de vânt să se materializeze într-o alăturare de pixeli. Doar că aşa, antiteza zâmbet – încruntare / “sun strip” – total darkness e mai… tăioasă în carne vie. Fericire versus orice stare de rahat o mai fi şi asta. Nu-i depresie, că m-am imunizat. E… “I think I’ve reached that point / Where giving up and going on / Are both the same dead end to me / Are both the same old song.” Adică un soi de hai sictir, o tu viaţă în loop.

Ştiam că fantomele sunt reale, dar mi-am dorit să le văd. Wish granted, now what ?

Fiind bătrâni, păduri cutreieram

Posted on October 7, 2008 by Roxa

Asta chiar dacă am pornit după-masa în loc de 11 dimineaţa. Eu şi PJ suntem nişte bătrânei atipici, nu de-ăia insomniaci care se plimbă cu bidoanele după apă la izvor la cinci dimineaţa. :-” Spre disperarea lui Döme, desigur, care s-a trezit la 9 dimineaţa şi până după-masă a fost nevoit să-şi găsească ocupaţie. Sorry, dude. :))

one extra drop :)

“work slave, wooork !” :))

my damaged fuck you. ;))

Anyway, teh Pörfect Sörkel was complete. :D Teoretic, trebuia să ajungem pe Scaunul Domnului. Practic, era prea târziu să găsim un traseu decent de urcat, aşa că după multe drumuri mai mult sau mai puţin asfaltate, pline de jivine suburbane, cu un trafic intens demn de “why did the chicken cross the road ?”, ne-am dat jos din maşină şi am făcut pe japonezii cu ce-am găsit prin pădurice. :))