What’s wrong with this picture ?

Atunci…

Aveam 17 ani şi eram un copil prostuţ şi îndrăgostit. De un an jubilam de toartă cu el peste tot. Şi ce dacă părinţii se împotriveau ? Şi ce dacă era cu 9 ani mai mare şi ex-logodnicul “blondei” ? Aşa-i zicea celei care locuia în acelaşi bloc cu mine şi pe care n-o văzusem niciodată. Mă rog.

Cum mai eram io la 17 ani ? Iute la mânie, orgolioasă, de o tâmpenie crasă şi o sălbăticie rară. Deh, vârsta. 8-| Iar el, cu toate că teoretic trebuia să fie mai copt, era fix la fel. Sau poate mă pricepeam eu să scot asta din el. N-au fost decât vreo două certuri cu ţipete şi uşi trântite, în rest era în vogă jocul tacit şi tăcut al vanităţii şi încăpăţânării supreme – mult mai dureros, de-altfel. Da’ cu toate trăznetele noastre, ne iubeam şi fiecare era conştient de asta.

El era programator şi avea mereu câte-un caraghioslâc legat de soft-uri de rezolvat. În duminica aceea, se întâmpla să ne plimbăm împreună când a intervenit trebuşoara problematică. Trebuia să facem escală la firmă. Chestie de 5 minute. Urma să văd unde-şi petrece mai bine de juma’ de zi în timp ce io-mi toceam coatele pe băncile liceului şi eram tare entuziasmată. Ajungem, se aşază la un calculator şi începe grăbit să butoneze. Eu fac turul de firmă singură şi mă întorc în cămăruţa cu pricina. Şi acolo… mă loveşte.

O poză înrămată. Lângă calculatorul lui. O poză cu o tipă. O tipă blondă. Blonda !

Totul mi se întunecă în faţa ochilor şi mă sprijin cu umărul de tocul uşii. Mă uit lung la poză până mi se tulbură privirile. Ce-i cu filmu’ ăsta american de prost gust, cu poza fostei pe biroul lui ? Încerc să respir normal şi îmi muşc buzele. De ce ? De ce-ar mai privi zilnic chipul celei pe care, după spusele lui, o dispreţuieşte ? Să nu fi stat lucrurile chiar aşa ? Frumoasă, zâmbitoare, BLONDĂ. Wtf, de ce nu ? Ar avea sens… Clipesc, alung gându’ şi tac. Îmi fuge pământul de sub picioare, da’ tac în continuare. Ce dracu’ de film de doi lei am mai văzut în care se-ntâmpla totu’ exact aşa ? Pentru c-am văzut.

În câteva minute (în care a vorbit singur, desigur) a terminat şi am pornit spre locu’ binecunoscut, să ne vedem cu restul găştii. Ne plimbam agale. Nu i-am dat mâna şi şi-a dat seama că ceva-i cam dubios. Şi de-acolo… interogatoriul clişeu, ăla cu “Ce ai?” / “Nimic.” De la un timp renunţasem şi la răspunsurile monosilabice, că nodu’ din gât îşi făcea de cap. Nu tre’ să plâng, e un semn de slăbiciune. El insistă. Începusem să mă gândesc la metempsihoză şi la fotbal, la politică şi la rostul vieţii pe pământ, la şiretul meu dezlegat şi la ziaru’ de dimineaţă, doar-doar oi reveni la miserupismul caracteristic. El începe să se enerveze şi io mă mir de cantitatea de ipocrizie care poate sălăşlui într-un om. Adică tot io-s aia naşpa. Da’ tac. “N-am nimic.” Situaţia de şablon ieftin îmi provoacă o greaţă şi mai mare. Şi tot aşa… o juma’ de oră bună.

După care, la capătul puterilor, mult mai rănită decât călcată pe nervi, mă opresc brusc în mijlocu’ trotuarului şi, cu lacrimi în ochi, murmur: “Poza… blonda… birou…” El nu înţelege, ridică o sprânceană. Ce poză, ce blondă, ce birou. Eh, la naiba. Oftez adânc şi turui dintr-o suflare: “Am văzut poza de pe birou e blonda nu aha deci toată pălăvrăgeala aia despre cât de isterică era a fost la derută trebuia să-mi dau seama de ce nu mi-ai zis pana mea un an !!” Game over. Am cedat, sunt veriga slabă. El face ochii mari, i se luminează chipul, i se descreţeşte fruntea, şi-ncepe să râdă. Şi râde, şi râde. Râde cu poftă şi se ţine de burtă. Şi atunci, pentru prima dată-n ultimele 40 de minute, am revelaţia stupidităţii mele.

Nu e blonda, e soţia şefului. “Ahahahaha ăla nici nu-i biroul meu ! Când ajungem acasă îţi ahahahah arăt poze cu ei ! Proastă mică, cum naiba ţi-a trecut aşa ceva prin cap ? Doamne fereşte !” Şi-n timp ce eram îmbrăţişată de o menghină umană, mă gândeam… chiar aşa, cum naiba ? Eu, care aveam oroare de control freakşi, care n-am fost niciodată genul gelos şi paranoic. Tocmai mie să mi se atrofieze creierul în lipsă de idei care să-mi combată teoria ? Pentru că nu mi-a trecut prin cap nici o dată în cele 40 de minute că s-ar putea să greşesc. Nici măcar o dată.

Acum…

Am 21 de ani şi mă bucur că a trecut suficient timp încât să pot povesti cele de mai sus fără probleme. Mbleah, futu-i mama mă-sii de telenovelă, sper să treacă mai puţin de 4 ani ca să mi se dezlege degetele în privinţa prostiei/pozei actuale. :) Pentru că acum nici măcar nu era nevoie ca morile de vânt să se materializeze într-o alăturare de pixeli. Doar că aşa, antiteza zâmbet – încruntare / “sun strip” – total darkness e mai… tăioasă în carne vie. Fericire versus orice stare de rahat o mai fi şi asta. Nu-i depresie, că m-am imunizat. E… “I think I’ve reached that point / Where giving up and going on / Are both the same dead end to me / Are both the same old song.” Adică un soi de hai sictir, o tu viaţă în loop.

Ştiam că fantomele sunt reale, dar mi-am dorit să le văd. Wish granted, now what ?

8 thoughts on “What’s wrong with this picture ?

  1. Well, majoritatea programatorilor au poze cu tipe/blonde pe birou/desktop, mai ales cei care lucreaza si duminica and I don’t blame/judge ’em :)) Cei care programeaza in limbaje mai exotice au [si] alte nuante, nu neaparat blonde dar cliseicii stick wif teh cliché :P [this is a tip for all the kids out there :-))]
    Si mie mi se pare dubios ca el lucra la calculatorul sefului just like that pentru ca in general lumea nu are acces la calculatorul sefului, mai ales cand el nu e acolo :) Dar treaca de la mine :P

  2. Hai noah, ce programatori ai văzut cu blonde înrămate pe birou ? Arată-mi şi mie. :)) Şefu’ era mai mult prieten decât şef. De fapt era o firma de prieteni => total chaos. :))

  3. 1.si io pot sa intru pe calc sefei, mai ales cand nu e acolo
    2. obicei urat, cu pozele la vedere pe birou. zic eu.
    3. fii mai explicita la 3., ca trebe sa gandeasca lumea :D

  4. draguta povestioara.. m-a facut sa zambesc complice.. fiindca eu sunt la etapa aia copil-tembel-prostut-visator-cu-o-paranoia-innascuta, mai pe scurt, la aia 17 ani. doar ca eu dupa tura a 3a de “ce ai?”-“nimic.” as ceda nervos si as face foarte urat. el s-ar supara, n-am mai vorbi tot drumul. eu as plange mocnit cat sa nu se prea observe, el ar pasi nervos. fiecare spre casa lui, fara nici un cuvant. ajunsa acasa, dupa vreo 40 de minute as primi un mesaj cu “fraiero! te iubesc.” la care as raspunde jenata cu un “scuze, de data asta chiar am crezut ca..”. :))

  5. :)) Mda, am păţit şi eu chestii mai dramatice decât asta, doar că era relevantă pentru continuare. Şi da, la naiba, parc-ai fi eu la 17 ani. Cred că la vârsta aia suntem cei mai sinceri cu noi şi cu cei din jur, aia e adevărata noastră personalitate (în cazu’ nostru, două bolânde :)) ). Mai apoi ne şlefuieşte societatea. Starea brută şi mişto e la 17 ani. Clasa a XI-a ? Best time of my life. Enjoy. ;)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *