Da’ dacă n-aveau nici cremeş, cum să aibă casetuţă pentru reportofon ?! :))

La a doua cofetărie eram deja scoasă din minţi de derizoriul situaţiei şi i-am comunicat blondei că altceva nu vreau, dau undă verde la pornit după bagaje la pensiune. Da’ n-ai cu cine, că Bristena (aşa-i zice cofetăriei) era deja inundată de salivă după eclerele foarte aspectuoase din vitrină, aşa că blonda le-a cumpărat pe ultimele două, iar eu am luat, scrâşnind din dinţi că nici Pepsi nu există, un Cola. Un, nu o, da ? :P

 împricinatele

 cofetăria, destul de mişto altfel

 brăduţul pe care ninge veşnic

Tot învelişul protector creat în jurul nereuşitei noastre pentru a ne feri de depresii a fost spulberat cu prima înghiţitură din eclerul filozofal, şi iată cum am ajuns şi la faimosul gust dulce-amărui din titlu. Dacă mini-excursia a început cu o ciocolată neagră rătăcită de blondă prin geantă, pe care am mâncat-o amândouă mai mult în silă în lipsă de altceva, atunci sfârşitul l-a reprezentat acest ecler cu glazură de caramel, care oricât de arătos a părut, tot dulce-amărui s-a dovedit a fi, ca toată excursia de-altfel. Să mai spună cineva că nu toate poveştile debutează cu deznodământul…

În primul rând, poate cele ce urmează o să sune a dramatizare inutilă, având în vedere că e pe val ori să ai un job încă din facultate, ori să nu-ţi prea pese de facultate pentru că n-ai ales-o cum trebuie, ori să faci două deodată şi niciuna bine, ori altele asemenea. Noi am şi ales-o bine, ne şi place şi, la naiba, nu tre’ să fii lingvist ca să-ţi placă cum vorbesc oamenii de la Vatra Dornei, amalgamul ăla de graiuri, trecerea de la Moldova la Ardeal, influenţa bucovineană… Am fi vrut nu doar să le înregistrăm şi să le studiem graiul, ci să-l închidem într-o cutiuţă muzicală pentru eternitate. Şi orăşelul să-l ascundem într-un glob de sticlă. Şi pe oameni să-i clonăm pentru o lume mai bună.

În al doilea rând, murim de ciudă că nu mai avem timp şi bani ca să ne întoarcem. Colocviul e deja în ianuarie şi tre’ să ne gândim rapid la plan B. Da’ cel mai ciudă ne e că ajungem la vorba coechipierelor neparticipante, şi anume că “e inutil să mergeţi aşa departe.”

În al treilea rând, murim şi de ruşine. Nu doar că nu ne-a ieşit pasenţa, ci şi pentru că am încercat să dăm vina pe mai sus menţionatele, care nu au cumpărat casetuţă deşi le-am spus clar şi răspicat ca măcar atâta să facă, da’ care s-au mulţumit să-mi analizeze tonul pe care-am spus-o. Nu, greşit, nu e vina lor, nu-s genul care se uită-n curtea altuia întâi. Puteam la fel de bine să am un telefon sau aparat foto mai jmechere la mine, iar blonda putea foarte simplu să-şi aducă camera de filmat, dar nuuu… noi vrem reportofon pentru că e mai comod, oricum suport audio ne trebuie. Să nu mai vorbim de stilul las-o bă că merge-aşa. Chiar nu trebuia să plecăm fără tot ce ne trebuie, şi dacă acum nu suntem în stare să ne dăm seama că nu întotdeauna planetele se vor alinia astfel încât să ne fie nouă bine, ce dracu’ facem mai încolo ?

În al patrulea, ultimul şi totodată cel mai dramatizat rând, aşa îmi merge şi mie, şi blondei de la o vreme: suntem mereu atât de aproape de a avea ceea ce ne dorim, şi totuşi nu reuşim niciodată. The pattern of our friggin’ lives. Şi nu din cauza altora, din cauza noastră, nişte luzăriţe incapabile.

Apoi ne-am întors acasă, iar eu n-am mai fost la nici un concert, şi asta nu doar din cauza somnului.

THE END.

Merry my ass.