Una bucată povestioară de sezon cu neşte ţigănuşi şi-o Dacie, petrecută exact în 1 ianuarie 2006, una din multele foarte plăcute cu d-ăştia mai tuciurii decât majoritatea. :))

Cam din doi în doi ani, când mă simt invincibilă în faţa gerului năprasnic şi nici o subdiviziune a arborelui genealogic nu plânge după căbănuţa-căsoi-din-filme-horror, mă retrag de revelion cu o gaşcă de demenţi la munte, în judeţul Harghita, cam la 100 de km distanţă de Murgu-Tureş. 2005-2006 n-a făcut excepţie. Era feeric, zăpadă pân’ la brâu, linişte cum numai la munte găseşti şi pe puţin -30 de grade. :) Deh, e aproape de Joseni, şi toţi am învăţat la geografie ce s-a petrecut acolo. Mureşul, cândva cel frumos curgător, era bocnă, treceau tractoare şi căruţe pe el ca să scurteze drumul, era incredibil, cancer “frate”.

Singura dovadă că n-a fost mereu aşa era drumul de acces în sătuc, situat în pantă sau rampă, depinde din ce sens veneai. :)) Noi trebuia să urcăm. În stângaaaa – un şanţ adânc şi apoi mlaştină (vara), în dreaptaaaa – ditamai râpa şi la capătul ei extra-îngheţatul Mureş. În miiijloc – drumul îngheţat şi şlefuit ca sticla; polei fix-pix, oglindă veritabilă ! Sus – gaşca de demenţi făcând semne de Cioroianu Daciei albastre care se pregătea să urce. Jos – în Furia Albastră, o proaspătă şoferiţă cu carnet de trei luni de zile… adică io ! Că doar dacă i-am adus până acolo, să fac bine să-i duc şi-acasă întregi pe sărmanii oameni. Dar înainte de asta trebuia să scot maşina de-acolo… şi pe mine la fel de întreagă. Uşor de zis…

Oftez de vreo trei ori şi-mi iau avânt. Când începe urcuşu’, schimb în a doua şi apăs pedala de acceleraţie până la capăt. Ajung la jumătatea rampei, motoru’ vrea, da’ cauciucele, fără lanţuri ofcorz, refuză. Alunec uşor, ca un fulg, înapoi. Nu-i bai ! Doar nu-i adunătura asta de fiare mai brează ca subsemnata ! Îmi iau avânt şi mai mare, schimb într-a doua mai repede şi ajung ceva mai sus, da’ dup-aia tot în gol se-nvârt roţile pe sloiul de dedesubt. Iau picioru’ de pe acceleraţie şi mă duc la vale tare sprinten. Nu pot nici măcar să ciupesc frâna pe gheţuş, altfel mă trezesc în Mureş, îmi zic, da’ viteza era deja ameţitoare, aşa că smucesc cum pot volanu’ cu gheaţa-n spate de frică. Într-un sfârşit mă opresc, mă uit la poporu’ din vârf, înlemnit şi el de groază, şi mă dau jos de la volan. Pauză. :))

Îl las şi pe Adi, mare şofer experimentat, să-ncerce. Evident, ajunge aproape până-n vârf, se opinteşte, iar apoi face şi el fenta cu hamsteru’ şi rotiţa ce se-nvârte-n gol, numa’ că Adi ajunge mai aproape decât am reuşit io, deci şi alunecarea săniuţă-style se anticipa a fi mult mai periculoasă… şi a fost. :) Pe la jumătatea drumului, Furia Albastră are o tentativă total dizgraţioasă de piruetă, apoi de intrare cu forţă mare-n ditamai şanţu’ din stânga, da-n cele din urmă, scrâşnind, se opreşte violent cam cu doi metri înainte de prăpastie. Ştiu că timpul s-a oprit atunci şi numa’ ştiri de la ora 5 aveam cu toţii în cap. Adi era în stare de şoc, da’ zicea că n-are nici pe dracu’. Mai încerci ? NU ! :))

Între timp mai apare un alt bătut de soartă, cu un Ford mişto, şi are parte de acelaşi insucces. Deja începeam să ne gândim la soluţii mai mult sau mai puţin ortodoxe de topire a gheţii, când în zare se vede o Furie Albă de data asta. Oh great, se face coadă, zic. Numai că maşinuţa asta means business. Scoate fum ca o locomotivă cu aburi, are viteză de Need For Speed şi face giumbuşliucuri de raliu Dakar. Ridic o sprânceană şi zâmbesc cu juma’ de gură. Cu cât se apropie mai tare, cu atât mai a dracu’ e. Nimic altceva decât nişte fiare ruginite cu voinţă de fier. B-) Hotărâtă până dincolo de tablele albe, că pânze n-avea, a reuşit să iasă nestingherită din rampa buclucaşă. Eu deja rânjeam cu gura până la urechi, făcând semn şoferului să oprească. :D

Şi atunci se dau jos din Dacia eroină patru ţigani, toţi unu’ şi unu’: îmbrăcaţi în zdrenţe, cu căciuli de ciobani di la uăi, cu dinţi elodieni şi ochi în toate direcţiile, urâââţi de-ţi dădeai seama de motivul retragerii aureliene şi toţi ca pana corbului, de ziceai că, în contrast cu zăpada, tocmai ce se formează cea de pe urmă gaură neagră a universului. Iar eu ce fac ? Păşesc cu încredere spre ţiganu’ şofer, îi pun în mână cheile şi-l rog frumos să-mi scoată maşina din necaz, evident. =))

Şi ce să vezi ? După o pregătire tacticoasă, în care şi-a luat avânt de-a dispărut din peisaj (l-am bănuit vreo trei secunde că-mi şuteşte maşina, recunosc, da’ ăi’lalţi erau prea liniştiţi şi m-am calmat), a venit ca vântu’ şi ca gându’, şi, a naibii pielea pe el cortorar, a scos-o ! :)) Veselie, bătut din palme, mulţumiri, strângeri de mână… paaarty. :)) Iar cum nu puteam să lăsăm fapta nerăsplătită, am cotrobăit în portbagaj după cel mai bun vin roşu rămas şi i l-am dat din toată inima, împreună cu una sau doo sute de mii. ;))

Great ! Time to go home. Şoseaua era atât de liberă, încât conduceam cu 110 km/h pe contrasens, că era mai bine curăţat de zăpadă. Un vis. Doar că, după câţiva kilometri, văd în oglindă maşina ţiganului care mă depăşea pe interior cum ar veni, dacă io mergeam aiurea. Când a ajuns în dreptul meu, ne-am uitat toţi sideraţi în dreapta.

Ţiganu’ şofer, pe fundal de ţipete şi chiuituri, semn că party-ul era în toi, iaca ce ne face semn cu mâna, ridică sticla de vin pe geamul coborât, trage o duşcă sănătoasă, ne strigă “Îi bun vinu’ !”, apoi accelerează şi se pierde în depărtare. =)) N-o să trec peste niciodată…

Şi aşa, imediat la început de 2009, fără bilanţuri că-mi pun mâinile-n cap, ce pot să zic altceva decât să ne fie mai bun vinu’ decât în 2008… şi chiuitu’ mai aprig. :)) Cheers, mofoz !