2/10 Din seria poveşti fericite ale mIRC-ului din copilărie, azi: despre cum am găzduit în timpul festivalului Peninsula de-acu’ mulţi ani o tipă cu care vorbeam pe net de maxim trei zile şi de care mi-a plăcut instant.

Pe Diana, mai exact. Deşi nu cred şi n-am crezut niciodată în noţiunea de best friend, ea se apropie cel mai mult de ea. :)

Io aici, ea-n Mediaş, ea-n Bucureşti, io tot aici, câteodată făcându-ne cu mâna din două intercity-uri ce merg în direcţii opuse, io blondă, ea brună, io grunge, ea gothic, ea deşteaptă, io mai puţin, io Huidu, ea Badea, io verde, ea mov, amândouă seci, cinice şi negre-n ceru’ gurii când vine vorba de tonţi şi toante, de clişee şi oameni mereu fericiţi. Amândouă fără sens uneori. Dovada… e veche.

[Diana] candva credeam ca pestii pot vorbi :/
[Roxa] dar niciodata nu te-ai gandit ca o rama poate vorbi…
[Diana] asta nu, trebuie sa recunonsc ca nu m-a dus capu’.
[Roxa] see ? pentru ca nu are buze.
[Roxa] wait.
[Diana] dar nici pestii nu au :/
[Roxa] nici gaina nu are buze.
[Diana] cainii au buze?
[Roxa] ba pestii au ceva.
[Roxa] da !
* Diana ponders
[Diana] da?
[Diana] never noticed
[Roxa] da mai, all the creatures have lips…
[Roxa] in afara de…
[Roxa] mai multe.

Oricât de improbabil ar suna, muzica balcanică ne-a unit pe vecie. Niciuna din noi nu poate asculta aşa ceva fără să se gândească automat la cealaltă. De unde şi piesa de azi:

Emir Kusturica & The No Smoking Orchestra – Daddy, Don’t Ever Die On A Friday

Am ales-o poate şi pentru că mâine are loc concertul fabulos pe care-l aştept de câţiva ani şi la care acum nu pot să merg, şi pentru că mă enervează că e un eveniment atât de prost promovat. Ce mă bucur că despre toţi leşinaţii care-au cântat în toamna asta în Bucureşti s-a scris peste tot, de m-am săturat de muzica lor numai din ridicări în slăvi şi interviuri. Şi apoi stăm şi ne-ntrebăm ce-i cu snobismul ăsta pe domeniu muzical şi cu lipsa de diversitate. 8-| Deci bucureşteni, mai sunt locuri. Emir Kusturica & The No Smoking Orchestra. Mâine. Mergeţi şi scuturaţi-vă gypsy style, că omu’ ăla nu e numai un regizor genial…

[Roxa] ‘I’m in deep shit.’
[Roxa] ‘da-mi o gasca, sa ma sterg.’

… ci şi un muzician cel puţin la fel de amuzant şi revigorant.

Revenind, n-aş putea să mă gândesc la o singură frântură din viaţă la care să mă trimită piesa. Îmi amintesc mai degrabă de Diana şi multele momente-stop de acu’ câţiva ani sau mai recente, toate delicioase şi absolut toate penibile: în ajun de revelion la mine, back in the fragedă pruncie days, când muma ne-a adus două pahare de whisky, iar pe când să se întoarcă cu gheaţa aferentă, nu mai aveam la ce-o folosi; tot la mine, fix pe piesa asta, muma intra peste noi în cameră în timpul dansurilor dezlănţuite şi rămânea cam şocată de imagine, spre ruşinea noastră de ruacheriţe sălbatice; din acelaşi registru ruşinos, am fost descoperite cam turmentate după doar o bere astă-vară de către cineva faţă de care ne ţinem băţoase; la Peninsula aceeaşi poveste, doar că ne legănam ţinându-ne de după gât şi cântând beibi beibi beibi tu vei fi a mea… etc. :))

Dar acum, înglodate în facultate, vegetăm amândouă acasă şi ne vedem de responsabilităţi. Altfel, sunt sigură că ziua de mâine (azi ?) ar fi fost epocală. :D Şi dacă tot veni vorba, oare ce-nseamnă “duj sandale” ? :))

Tre’ să iubeşti leapşa muzicală, oricât de împotriva joculeţelor ăstora ai fi. Mulţumesc Anka, da’ io schimb puţin macazu’, fiindcă multe piese de pe last.fm îmi sunt deja organizate după moods. ;)

Aşa că ce-mi veni… să găsesc pe parcurs 10 piese şi să le spun pe scurt povestea şi ce amintiri îmi trezesc. O să dureze ceva, da’ e mai ok aşa decât grămăjoara de cântecele reîntoarse din groapa de gunoi sentimentală, din care nu mai înţelege nimeni nimic. Ah, ce-mi place să pozez în tipa răbdătoare. ;;) Nu-s, evident, da’ noroc cu autocontrolul talentos fără număr fără număr.

1/10 Fin’că în ultimele zile am citit numai post-uri şi ştiri despre blues, fiindcă încet-încet revin la je m’en ficheu’ şi optimismul pierdute prin clasa a XI-a şi fiindcă, ce mai, e luni dimineaţa, iată:

Paul Rodgers – Good Morning Little School Girl

Dacă tot ziceam de clasa a XI-a, adică the best time of my fuckin’ life, asta-i piesa care a reuşit să fie un soi de surogat al apei reci dimineţi în şir. Nu-mi era uşor să mă trezesc la 5 şi s-o iau la picior 4 km pân’ la şcoală ca să mai pun deoparte pentru concerte, da’ o făceam în fiecare zi lucrătoare şi eram tare mândră de asta. Ce dulce şi nocturn (contrar obiceiului actual) era somnul după 8 km, yum. :)) Oricum nu depăşea cinci ore, aşa că în zori timpanele se milogeau după chitară şi ritm. Un blues rock funky ce-mi mai ura şi “neaţa bună treci la şcoală” era alegerea perfectă.

Şi daaa, evident, cultura generală bluesistă mi-a fost îmbogăţită cu 300% în perioada aia de către un el, un maghiar ardelean care-a călătorit în SUA, l-a văzut pe B.B. King şi pe alţii asemenea, iar acum face tot soiul de chestii mai mult sau mai puţin interesante prin Scoţia. Îi sunt foarte recunoscătoare, chiar dacă prea mult nu mi-a plăcut de el niciodată. :)) Am înţeles genul şi am înţeles că nu se mulează perfect pe gusturile mele de brută insensibilă, da’ albumul tribut pentru Muddy Waters al lui Paul Rodgers cam rupe. Tot chitara omniprezentă e secretul, ma friendz, tot bătrâna chitară… :D OK, OK, şi versurile kinky şi jucăuşe, da’ uitaţi c-am zis asta. :))

Ionuca, ai legătura. Fetiţa asta silitoare îşi ia ghiozdanu’ şi se cară pân’ diseară. ;))