Monthly Archives: March 2009

When in Bucharest…

Posted on by
7

Păţesc o chestie care face oraşul ăsta să mi se pară şi mai familiar. Umblu pe stradă, uneori cot la cot cu doi bucureşteni încântaţi care-şi povestesc cum le-a decurs ziua, alteori printre zeci de oameni pe la metrou, şi nu înţeleg absolut nimic din ceea ce spun. Obişnuită fiind să păţesc acelaşi lucru cu maghiara de-acasă, trece un timp până mă prind că de fapt stai aşa, că asta-i limba română, doar că accentul nu cade unde m-am obişnuit eu să se pună. Şi atunci îmi comut creierul pe “bucureşteneşte” şi tot nu prea pricep, da’ măcar mai prind câte-un cuvânt şi-mi dau seama de context. :) Multă răbdare vor trebui să aibă bucureştenii cu mine de mă mut pe plaiuri sudiste, da’ măcar o să fac progrese mai mari şi mai rapide decât cu maghiara, hat nem ? :))

Apropo de modalităţi tâmpite de a afla că eşti cam chior

Posted on by
14

Mai mult din lipsă de ocupaţie din cauză că era prea mult zgomot pentru a citi şi a rămâne cu ceva, azi la şcoală i-am luat de pe bornău ochelarii buburuzei şi am privit prin ei peste stradă. Dr. *am uitat* Ileana Lavinia şi, în general, nişte culori vii şi o realitatea foarte clară. Nu… Îi îndepărtez din faţa ochilor şi privesc iar peste drum. I-lea-na… Laura ? Mă încrunt, clipesc de vreo două ori, în sfârşit văd pe plăcuţă scris clar Lavinia. După vreo două secunde se lasă iar negura şi Lavinia devine, din nou, o alăturare oarecum difuză de litere.

La care mă panichez, mă ridic brusc de pe scaun şi-mi îndes rapid ochelarii pe mutră. :)) Lavinia e din nou acolo, în toată splendoarea ei. La fel şi semnul de circulaţie, şi scrisul cu font micuţ de pe magazine, şi întreaga lume din depărtare… Oh la dracu’, cine m-o pus ?!

Inutil să zic că am meditat tot cursu’ la gloriosul moment din urmă cu o săptămână când, în timpul concertului Soulfly privit din fundu’ Sălii Polivalente, ochelariştii din jurul meu nu se puteau pronunţa asupra existenţei sau lipsei chiloţilor de sub larga salopetă a vocalului de pe scenă, iar eu, care distingeam o dungă înceţoşată da’ nu-mi dădeam seama prea bine de grosimea ceţii, dădeam din cap dezaprobator şi făceam o glumă nesărată cu “M-am săturat să trăiesc printre miopi”. :))

Evident, în timpul cursului am mai înşfăcat o dată forţat ochelarii, iar creta de pe tablă s-a transformat din cenuşie în albă… 8-|

Şi totuşi, cea mai grea lovitură sub centură a fost când am întrebat dacă dioptriile sunt mici nu-i aşa, iar răspunsul a fost negativ cu reasigurarea că de fapt sunt destul de mari şi e cam grav…

Iar acum, ajunsă acasă şi meditând la toţi anii în care am asigurat diverse aragazuri cu patru oace că le stă bine, că arată mai intelectuali, mai inteligenţi decât sunt de fapt, că nu au de ce să se complexeze inutil, că pot să-şi schimbe look-ul după cum îi taie căpăţâna… îmi vine să mă gâdil cu acu’ pe retină. :)) Dar… errr, nu ar fi chiar atât de oribil să se obişnuiască lumea cu imaginea asta semiodioasă, eh ? :-S

în urmă cu doi ani, când probam din joacă ochelarii colegelor şi nu păţeam ca acum…

They call her Mrs Bombastic

Posted on by
Reply

Deşi face o grămadă de minunăţii atipice părinţilor, muma pică examenul oral. De fiecare dată când e vorba de câte un concert, îmi aud invariabil: “Şi cum a fost la spectacol ?” sau “La ce spectacole te mai duci ?” sau “Cât costă spectacolul ?”. Iar azi, fiind vorba de o sesiune de comunicări din Braşov, la care-i ziceam că marele critic literar ar vrea să mă trimită, a mai scornit una pompoasă: “Şiii… mai mergi la simpozionul ăla ?” =))

Soulfly to the… elephant’s ear

Posted on by
2

În sfârşit sunt acasă şi-s suficient de odihnită încât să scriu despre.

E imposibil de descris în cuvinte cum am aşteptat io concertu’ răutăţilor ăstora de la Soulfly, încă din vremea liceului. Ştiu c-au mai fost la noi în ţărişoară, da’ nu s-au sincronizat cu portmoneu-mi. Iar acum s-au sincronizat degeaba, în sensul că două zile după concert n-am mai auzit ca oamenii, ci mai degrabă ca extratereştrii, că doar prin spaţiu ştim cu toţii cum (nu) se propagă sunetul.

Nu înţeleg de unde dumnezo le vin ideile astea organizatorilor de festivaluri şi concerte. Dacă trupa cântă mai de-ale corazonului albastru, boxele sunt date atât de încet încât poţi să vorbeşti la telefon din faţa scenei, vezi cazul Stereophonics. Dacă formaţia are muzică de evadaţi din junglă, trebuie să ţi se scurgă ceara de prin urechi şi să-ţi faci p-ormă audiogramă, vezi cazul de faţă. Nu, nu e vorba despre mine, dar s-a-ntâmplat; eu mi-am revenit acum complet, însă urechea stângă faultată de Metallica mai dă uneori rateuri. O să surzesc în puii mei până la sfârşitul vieţii ! :))

Revenind la Soulfly, chitarele au acoperit tot din cauza sonorizării proaste. Tobele şi percuţia tribală nu s-au mai auzit cum ar fi trebuit decât atunci când chitara “şuşotea”, basul… care bas ? Cu toate astea, vocea lui Max a acoperit cumva masa aia amorfă de sunet, iar unele bucăţi instrumentale chiar mi-au întrecut aşteptările. Odată aveam impresia că-s pe plaje elene, odată că mă aflu în inima Africii. La Back To The Primitive şi Jumpdafuckup ştiam exact unde sunt. :D Primitive rămâne, pentru mine, cel mai bun album al lor din punct de vedere melodic, păcat că au ales să cânte doar două piese de pe el. E marele meu regret peste care n-am putut să trec oricâtă Sepultura mi-ar fi dat nenea Cavalera de ascultat, şi să tot fie vreo 3-4 piese.

Care Cavalera arăta cam aşa:

© rockXpress.ro

De ce ?! Nu că n-ar fi frumos şi-aşa, doar că… get some “good shit” dreadlocks, man, codiţe şi eu ştiu face. :))

Cât despre trupele din deschidere, ai noştri Truda (şi când zic ai noştri, citez “fută-i dumnezo de manelişti” – aţi făcut de ruşine Ardealu’, demenţilor :)) ) şi americanii Incite nu mi-au spus prea multe. Dar vorba vine, şi Coma m-am apucat să ascult numai după vreo 3 concerte, deci nu se ştie niciodată.

În concluzie, Soulfly… not to the bull’s eye de data asta, cred că nici măcar în urechea mare a elefantului nu ar fi încăput. Şi nici sufletul nu mi-a zburat, ci a fost omorât cu decibeli. Cu toate astea, după atâta alternative, am fost unsă cu balsam pe suflet şi aş repeta oricând experienţa, cu condiţia unei sonorizări decente. I love these guys.

Iar dacă tot am pornit pe drumul ăsta al pierzaniei auditive, cred că mi-oi lua şi bilet la In Flames cât de curând. :D

Logical insanity, moral insanity

Posted on by
13

Vineri 13.

Ziua în care, conform celei mai stupide superstiţii, toate au mers pe dos. M-am trezit prea târziu, microbuzul s-a mişcat prea încet, în Braşov am ieşit să-mi dezmorţesc oasele şi era să rămân p-acolo, am ratat Funk Rock Hotel 5… dezastru. Dar măcar în Militari se găteşte, se râde şi se sforăie bine. :D

Plimbarea.

 random door

 de criză

 din dragoste

 teh loneliness

 teh something

 un pic din biserica Kretzulescu

 Dome la 40 de ani =))

Despre Grimus doar la superlativ.

Pentru că dacă m-ş fi dus la Implant Pentru Refuz aş fi îmbătrânit până cântau toate formaţiile de dinaintea lor. Pentru că de la Sighişoara până la Bucureşti nu am putut asculta altceva. Pentru că-mi era dor de Grimus live. Pentru că şi Byron şi-a anunţat participarea. Heh, ce să mai. Mă duc şi io o dată în Bucureşti fără nici o intenţie de masochism şi nimeresc greşit, că deh, ce ţi-e şi cu coincidenţele astea… Dar desigur, odată cu primul acord, nimic n-a mai contat. Mi-am făcut datoria de fan înfocat şi am stat tot timpul în faţa scenei, respirând dioxidul de carbon al lui Dabija, această voce inconfundabilă a undergroundului românesc. Am murmurat versuri, am zbierat versuri, am închis ochii şi m-au trecut fiorii. Ireproşabil, de la comunicarea cu publicul până la modalităţile inteligente de a fenta sonorizarea nu prea strălucită din Clubul Ţăranului, de la o piesă veche reinstrumentată până la piesele noi care deja îmi făceau pielea găină, de la girofarul de pe clape până la ghirlandele şi steluţele aprinse pentru atmosferă… pe tot a stat scris perfecţiune.

La capitolul minusuri, avem pe locul 2 – politica clubului (şi voi mă ?!) de a pune pe pauză concertul nişte minute doar ca să mai consume lumea ceva, şi învingători la puncte, adică pe primul loc – toţi inteligenţii care ies din casă doar să socializeze într-un colţ, pe un scaun, la concert. Get a cârciumă.

Cum era să fiu violată în mereu surprinzătorul Berceni.

Întorcându-mă la o oră imposibilă şi mergând pe jos de la Piaţa lu’ Sudu’, mă întreabă un ciudat dacă mai circulă metroul, iar pe mine mă apucă exercitarea farmecelor feminine şi zâmbesc misterios zicându-i că nu. Îmi mulţumeşte şi dispare în noapte doar ca să apară lângă mine la o juma’ de străduţă distanţă şi să se apuce de făcut conversaţie.

Noapte, maşini răzleţe, nimeni pe ditamai bulevardu’, I’m screwed.

Şi cu toate astea n-am zis nimic, mă plimbam cu mâinile-n buzunare şi sorbeam nesăţios din aerul rece al nopţii. Era tinerel, brunet, cu un pic de bărbuţă, asistent social… şi cu toate astea agăţa tipe la metrou. Sick sad world. Şi dă-i înainte, cum că a simţit el că-s deosebită de când m-a văzut, că ardelenii sunt cei mai integri oameni, că sunt frumoasă, că nu cumva vreau să intrăm undeva să bem un suc, că de ce-s aşa de rece cu el şi totuşi nu chem poliţia, că de ce nu mă simt atrasă de el, că el e de fapt antisocial şi nici telefon nu are, că să nu-l încadrez în tipologia obsedatului…

Şi cea mai tare fază:
– Ce cuvânt o să foloseşti când o să le povesteşti asta prietenilor tăi ? M-a abordat un… ţigan ? Un… tâmpit ? Un… cretin ?
– Nu ştiu acum. O să fiu spontană.

=)) La care falca ăstuia rămâne pe asfalt. Îşi revine repede şi se repede asupra mea, încercând să mă sărute. Partea bună e că păream cel mai miserupist om de pe planetă. Nu trădam nici o emoţie, eram relaxată şi răspundeam la mişto, în doi peri, păream total dezinteresată. Ce mai, total turn off pentru violatorul de rând, că doar nici nu m-am zbătut, nici nu am urlat, nici măcar muşchii feţei nu mi s-au încordat. Pur şi simplu i-am parat tentativa cu braţele. Şi a doua. Şi a treia. :)) Şi într-un final m-a lăsat în pace, nu înainte de a-mi întinde mâna ca să facem cunoştinţă:

– Roxa.
– George, încântat.

=))

Duminică.

Odihnă şi vin. Şi mi-am spălat rucsacul după un mic accident cu Cola prin Cişmigiu. :))

Nu zaietz, nu pagadi

Posted on by
6

5/10 (Am zis io că poate trece un an până recomand tot ce am de recomandat…)

În episodul de azi… scena alternativă de peste Prut, una foarte bine dezvoltată de-altfel. Îi lăsăm pe Zdubi să-şi mai odihnească tobele şi boonicile şi ne concentrăm asupra unei formaţii mai puţin cunoscute, Alternosfera pe numele ei. Ideea e că cu cât ne apropiem mai mult de Rusia, cu atât se simte mai acut o atmosferă greoaie, tristă, împovărată, deh, sovietică, până şi în rockăreală. Nu prea seamănă cu nimic din ce aţi ascultat până acum.

Alternosfera – Picaj

Sunt foarte puţine formaţii ale căror clape nu sună agasant pe piese şi se omogenizează perfect cu chitara. Alternosfera e una dintre ele; de fapt ce tot zic, ar putea da chiar lecţii unor trupe de mare clasă. Au un sound unic, iar cireaşa de pe tort o reprezintă versurile împotriva venelor lungi, cântate cu atâta dăruire de dulcele grai moldoviniesc al solistului. Ce mai, sunt deosebiţi.

Ştiu că se găsesc foarte greu pe net (şi nu numai), aşa că dacă vreţi cele două albume cu melanjul ăsta de chitară sănătoasă şi melancolie pe alocuri bacoviană, strigaţi pe mail. E vorba de Oraşul 511 (2005) şi Visători cu plumb în ochi sau ultima scrisoare pentru femeia nordică (2007).

Ah, şi parcă tot scopul recomandării era să zic de legătura cu viaţa personală… Păi, piesa asta îmi aduce aminte de depresia toamnă-iarnă 2008, de o întindere mai largă decât cea din 2007, nu atât de prăpăstioasă ca cea din 2007 şi încă într-o situaţie incertă faţă de cea din 2009. :))

“M-am întâlnit” cu Manolescu…

Posted on by
8

Că doar aşa-i la modă să zici acum, chiar dacă nu te-ai tras de şireturi cu persoana importantă pe lângă care treci pe stradă, ba chiar n-ai nici măcar o tangenţă cu ea…

Cum ziceam în post-ul trecut, Nicolae Manolescu şi-a lansat ditamai Istoria critică a literaturii române, care arată ca un bloc de piatră mai vişiniu şi are pe puţin 4 kile jumate, şi la noi în metropolă. Trecând cu greu peste morocăneala de sâmbătă dimineaţa, m-a lovit una nouă în aula facultăţii, când rectoru’ anunţa întârzierea personajului nostru principal cu încă o oră. Noroc cu buburuzele care mi-au adus o ciocolată caldă şi albă să mă binedispună. :D A fost un gest mişto şi mi-am revenit.

A urmat o discuţie foarte interesantă, şi-s iarăşi pe de-o parte tot mai convinsă că decanu’ nostru e un individ ciudat al cărui loc e în cercetare, nu în învăţământul superior, şi pe de-altă parte că profii mei de literatură sunt bestiali, mai ales marele critic al cărui nume tot zic că nu-l scriu aici ca să nu se găsească pe google. :)) Ideea-i că apare în Istorie cu o poză genială, de hipster căruia numai viorelele prin păr îi mai lipsesc. :D

Cât despre Manolescu, e exact aşa cum mi l-am imaginat: modest, înţelept, spontan, sincer. A recunoscut fără nici o urmă de şovăială că a scris cărţoiul total lipsit de obiectivitate, tocmai ca să-i iasă o carte vie. A mai zis că nu se simte deloc lezat de opiniile negative despre Istorie, deşi îl mai enervează nişte unii care-i tot reproşează că a omis intenţionat nişte nume de pe-acolo. Cartea mea, părerea mea, subiectivism şi sinceritate. Cum să nu-l iubeşti ? :D La un moment dat a vorbit şi despre bloguri, spunând că ar putea deveni literatură dacă ar fi monitorizate, urmărite şi ar apărea critici de astfel de literatură online, dar că asta ar fi cam greu, pentru că noi bloggerii ne comportăm ca un club exclusivist, nu ne adresăm nimănui, nu scriem pentru nimeni, dăm impresia că vrem să fim lăsaţi în pace, iar dacă apare vreo critică replicăm scurt că n-avem nevoie de ea; ori “Literatura există doar în momentul în care se scrie despre ea. Fără critică nu avem nici literatură.” Da, suntem cam naşpa noi de felul nostru, aşa… :)) Dar are dreptate, există o anumită categorie de bloggeri-scriitori-nelansaţi  care adoptă atitudinea asta.

Eh, dar se putea să nu iasă la iveală un stereotip târgumureşean la lansarea asta ? Vreo trei secunde am crezut că mă aflu într-un South Park al culturii române. :)) Ideea-i că un scriitor dăştept de pe la revista Vatra (cred), s-a trezit să-l întrebe-n gura mare pe Nicolae Manolescu de ce nu apare nimic în Istorie despre minorităţile naţionale !! =)) Cum mă, cum să fii român verde şi să-ntrebi asta ? Că de era f’un unguraş ahtiat după autonomie mai înţelegeam, da’ aşa mai că-mi venea să merg la el şi să-i rup fâşu’. Ah, şi încă una sub centură… de ce Tîrgu-Mureşul e reprezentat în carte doar de marele critic, profu’ meu. =)) La care Manolescu, domn până la capăt, i-a repetat foarte calm şi elegant treaba cu subiectivitatea, şi i-a spus mai subtil că dacă nu-i convine, să scoată el în evidenţă în altă Istorie scriitorii maghiari şi mârgutureşenii mai speciali. Ahahaha :)) După care, evident, ropot de aplauze în aulă. :D

Tre’ să-mi cumpăr neapărat Istoria, mor de nerăbdare. Chit că o să tot citesc la ea vreo 3 ani. :))