Soulfly to the… elephant’s ear
În sfârşit sunt acasă şi-s suficient de odihnită încât să scriu despre.
E imposibil de descris în cuvinte cum am aşteptat io concertu’ răutăţilor ăstora de la Soulfly, încă din vremea liceului. Ştiu c-au mai fost la noi în ţărişoară, da’ nu s-au sincronizat cu portmoneu-mi. Iar acum s-au sincronizat degeaba, în sensul că două zile după concert n-am mai auzit ca oamenii, ci mai degrabă ca extratereştrii, că doar prin spaţiu ştim cu toţii cum (nu) se propagă sunetul.
Nu înţeleg de unde dumnezo le vin ideile astea organizatorilor de festivaluri şi concerte. Dacă trupa cântă mai de-ale corazonului albastru, boxele sunt date atât de încet încât poţi să vorbeşti la telefon din faţa scenei, vezi cazul Stereophonics. Dacă formaţia are muzică de evadaţi din junglă, trebuie să ţi se scurgă ceara de prin urechi şi să-ţi faci p-ormă audiogramă, vezi cazul de faţă. Nu, nu e vorba despre mine, dar s-a-ntâmplat; eu mi-am revenit acum complet, însă urechea stângă faultată de Metallica mai dă uneori rateuri. O să surzesc în puii mei până la sfârşitul vieţii ! 
Revenind la Soulfly, chitarele au acoperit tot din cauza sonorizării proaste. Tobele şi percuţia tribală nu s-au mai auzit cum ar fi trebuit decât atunci când chitara “şuşotea”, basul… care bas ? Cu toate astea, vocea lui Max a acoperit cumva masa aia amorfă de sunet, iar unele bucăţi instrumentale chiar mi-au întrecut aşteptările. Odată aveam impresia că-s pe plaje elene, odată că mă aflu în inima Africii. La Back To The Primitive şi Jumpdafuckup ştiam exact unde sunt. 
Primitive rămâne, pentru mine, cel mai bun album al lor din punct de vedere melodic, păcat că au ales să cânte doar două piese de pe el. E marele meu regret peste care n-am putut să trec oricâtă Sepultura mi-ar fi dat nenea Cavalera de ascultat, şi să tot fie vreo 3-4 piese.
Care Cavalera arăta cam aşa:
De ce ?! Nu că n-ar fi frumos şi-aşa, doar că… get some “good shit” dreadlocks, man, codiţe şi eu ştiu face.
Cât despre trupele din deschidere, ai noştri Truda (şi când zic ai noştri, citez “fută-i dumnezo de manelişti” – aţi făcut de ruşine Ardealu’, demenţilor ) şi americanii Incite nu mi-au spus prea multe. Dar vorba vine, şi Coma m-am apucat să ascult numai după vreo 3 concerte, deci nu se ştie niciodată.
În concluzie, Soulfly… not to the bull’s eye de data asta, cred că nici măcar în urechea mare a elefantului nu ar fi încăput. Şi nici sufletul nu mi-a zburat, ci a fost omorât cu decibeli. Cu toate astea, după atâta alternative, am fost unsă cu balsam pe suflet şi aş repeta oricând experienţa, cu condiţia unei sonorizări decente. I love these guys.
Iar dacă tot am pornit pe drumul ăsta al pierzaniei auditive, cred că mi-oi lua şi bilet la In Flames cât de curând.
Hai Roxă la SdC că-i cu supărare dacă nu.
Când unde ?