Şi sărac, şi cu pretenţii

Posted on April 29, 2009 by Roxa

Adică io, mai exact. Pentru că e criză şi Adi-şi dă shutdown la server, gata şi cu hostingu’ gratuit. Aşa că-s în căutare de altul, evident, tot gratuit, pe pile, pe sub mână etc. :)) Asta datorită faptului că da, chiar sunt lefter popescu în momentu’ de faţă şi în lunile de vară, că doar vin festivalurile şi concertele peste mine, plus cărţile pentru licenţă (mâine tre’ să aleg o temă şi am vreo 3-4 idei trăznite-n cap, oh boy), iar oferta aia de hosting cu trafic nelimitat la un euro pe lună tre’ s-o testeze întâi Adi câtva timp, sună prea fain să fie adevărat. :)) Aşa că dacă ştiţi pe cineva care ştie pe cineva, sau cum or funcţiona chestiile astea, urlaţi la mine, vă răsplătesc cu beri şi huguri de om dement pe la concerte. :))

Cred că the final shutdown va fi cam peste o săptămână, deci dacă până atunci nu găsesc nimic, nu vă panicaţi, voi fi doar într-un univers paralel numit offline şi voi reînvia… cândva. :)) Sau îmi vând f’un rinichi. Sau nu…

Că nu-s în stare, nu mi-am vândut nici măcar fufletul de bloggeriţă, chiar dac-am câştigat o lună de promovare cu banner cu tot pe zelist. Foarte flatant, dar am răspuns că, cita-m-aş cu ghilimele: “Oricum, in fiecare luna mi se taie filmul in ultima saptamana fiindca se depaseste traficul lunar, si decat doua zile de glorie printre necunoscuti, mai bine (aproape) toata luna pentru cititorii fideli. Chiar imi pare rau, ar fi fost interesant.” Păi da, foarte ! Poate-aş mai fi dat peste oameni mişto mai puţin mutalăi ca voi, ăştia de citiţi mereu da’ tăceţi şi numa’ nu mă trezesc cu voi salutându-mă la B’estfest şi eu rămânând perplexă şi voi tăcând şi după B’estfest de nu mai înţeleg nimic, dacă mai înţelegeţi ceva… :)) Da’ nu-i bai, de cinci ani de zile blogu’ mă cazează, mă hrăneşte, schimbă cărţi şi Bounty, chiar şi farduri, e ghid turistic şi izvor nesecat de cărţi moca. Pentru care mulţu’, mă ! :)

Gata şi momentul de golden globe.

Portocala pulii !

Posted on April 27, 2009 by Roxa

Ştiu că mai nou numa’ limbaj ţopârlănesc vă servesc, da’ Orange ăştia mă scot din toate minţile. Desigur, ar fi mult mai simplu să mă mut pe roşu-ciclu sau verde-brotăcel, dar n-am s-o fac. Până şi schimbarea numărului în aceeaşi reţea s-a dovedit a fi o adevărată aventură, nu mai am de gând să trec prin aşa ceva doar din cauza unei probleme care poate fi remediată în doi timpi şi trei mişcări. Mă rog, aştept degeaba de luni bune aceste timpuri şi mişcări, şi văd că cineva de-acolo de la portocalii se încăpăţânează să rămână un sedentar incapabil să apese pe două butoane. Acum serios, ce dracu’ v-ar costa ?!

Să vă explic, că azi am chef să cutremur tastatura (da, să mai cutremur şi io ceva, Vrancea gets all the attention, teh biatch). Face-se că io nu-s tocmai o persoană foarte exhibiţionistă. Nu-s nici tocmai discretă, că deh, ce dracu’, am blog, da’ în public chiar nu-mi place să deranjez pe nimeni. Nu-s nici tipa aia enervantă căreia-i tot sună telefonu-n timpul cursului, nici gagica aia din staţia de autobuz, cu sonerie mişto la telefon. Toate astea pentru că telefonul meu e mereu pus pe silenţios, stă îndesat în buzunaru’ blugilor jerpeliţi şi vibrează când e cazu’. Şi când zic mereu, e chiar mereu. Cred că dacă mi-aş auzi telefonul sunând, nu mi l-aş recunoaşte. Îmi amintesc vag că aş avea ca ringtone intro-ul piesei ăsteia de la Luna Amară. Poate.

Noah, şi tocmai pentru că-s atât de pseudodiscretă, nu sun la 333 să aflu în ce stadiu falimentar mă aflu cu minutele şi creditul în timp ce ai mei se află în cameră, cercetând disperaţi biblioteca ce s-ar putea prăvăli peste subsemnata în caz de cutremur serios. Sun cu vreo două ore înainte şi aştept. Şi aştept. Şi aaaşteeeeept. Şi pe când tata povestea mai înflăcărat cum fu în ’77 în Bucureşti, începe să danseze cărămida pe bureaux. 1 message received. Îl iau în mână. 2 messages received. Telefonul mi se zbate-n braţe. 3 messages received. Bă, care-o înnebunit ? Mai ho ! Taci cu tata, ce dracu’. 4 messages received. Îi rânjesc lu’ taică-mio, el îmi spune să răspund dacă mă sună cineva. 5 messages received. Pun o pernă pe el şi într-un final muţeşte.

Mai târziu, când insuportabila paranoia seismică se mută din camera mea în alt colţ de casă, cercetez şi io telefonu’, uitând că am sunat acu’ ceva vreme la minunatul număr al Portocalei. Nici tu “Roxa, you’re the greatest.”, nici “Roxa, I wanna have your babies.”, nici “Roxa rulz da world”, ci…

SMS 1: Creditul tău de 330.24 EURcenţi este activ inclusiv până la 10/10/2009.
SMS 2: Ai 0h 10 min 3 sec naţionale, valabile până la 12/05/2009.
SMS 3: Ai 75.00 EURcenţi credit bonus, valabil până la 25/05/2009.
SMS 4: Ai 30 mesaje scrise naţionale, valabile până la 12/05/2009.
SMS 5: Ai 405.24 EURcenţi credit total.

WHAT THE FUCK ??? Şi măcar de s-ar întâmpla o dată, dar nuuu. Se întâmplă de fiecare dată. Mă rog, când nu dai de bonusuri ai doar 3 sms-uri, da’ tot spam se numeşte. De ce tre’ să primesc câte un mesaj pentru fiecare informaţie ? Era chiar atât de incredibil de dificil să încapă toate astea într-unul, hai două mesaje, ‘tu-i portocala mecanică şi cine-o mai gândit-o cu părţile dorsale… Dacă aveam nevoie de vibrator în loc de telefon, chiar ştiam de unde să-mi achiziţionez unul. Vag, dar mă descurcam ! Oricum, sper să vă crească câte-un coi în talpă pentru fiecare mesaj inutil pe care-o să-l primesc de-amu’ înainte, trăncălăilor !

Гайдамаки :D

Posted on April 25, 2009 by Roxa

Am început bine cu Nine Inch Nails, ziceam mai demult şi că noul album Prodigy rupe tot, şi chiar anu’ ăsta pomeneam de vremurile îndepărtate în care nu mă mai sătura ‘mnezo de Tiesto. Şi ca dovadă a faptului că am gura poleită cu ăl’ mai preţios dintre metale, la Peninsula vin toţi mai sus menţionaţii, prin nu ştiu ce aliniere a planetelor. Pauză.

OMFG NIN PRODIGY !!!! WOOOOHOOOO !!! PAAAAARTYYY :D

Dar dovada supremă a venit abia apoi ! Cotrobăind cu mare interes în lineup-ul frăţiorului mai mare al Peninsulei, adică Sziget al bozgorilor (nimic peiorativ aici), am dat peste ucrainenii de la Haydamaky şi de-atunci picioarele şi mintea au devenit două mulţimi disjuncte. La cinci ore după dibuială, pe myspace-ul lor apărea şi Peninsula pe lista viitoarelor show-uri. :)) Ce să mai înţeleg ? Să ştiţi că tot anu’ am vorbit de Faith No More. Dacă vin, ştiţi cui datoraţi mulţumiri, chipuri cioplite şi cereri în căsătorie. :]

Revenind. Sunt, aşadar, din Kiev, arată cam aşa (că doar asta mi-a atras iniţial atenţia):

… şi cică ar cânta “ska-folk-punk-rock”. Ceea ce n-am avut ocazia să aflu pentru că nu i-am aprofundat. Evident, de mai bine de cinci ore ascult şi mă scutur doar pe piesa asta:

Haydamaky – Nemae Hliba, Spivaj

Pauză săltăreaţă.

WOOOOOHOOOOO !!!!!!! \:D/ PAAAAAARTYYYYY !! \:D/

O să fie cea mai mişto Peninsulă din lume ! :))

Nu înţeleg bărbaţii

Posted on April 21, 2009 by Roxa

Scuzaţi titlul de copertă de revistă glossy, da’ acu’ pe bune, am şi io o dilemă. Până la urmă cum e corect în tărtăcuţa voastră ? Că până acuma tipa aia care ţipă, urlă, mai că fuge în loc să umble, crizata aia căreia-i sare ţandăra mereu şi din orice şi se schimonoseşte de zici că-i ruptă din tragediile greceşti era un personaj cu lipsuri între picioare, cu denumirea populară de “nefe”. Acelaşi tipar întâlnit în filme, evident, se metamorfozează brusc în femeia fatală, cu personalitate puternică şi “rol de excepţie”, am încheiat citatul. Adică cum ? De ce ? În viaţa reală nu ţi-ar plăcea gagica nici în situaţia identică din film, nici măcar de-o tură, da’ dacă e pe sticlă, gata tată, are nerv, e irezistibilă, eligibilă la Oscar şi fuckable fără doar şi poate.

Nu vreau să fiu înţeleasă greşit, n-am nimic cu rolurile jucate impecabil, chiar aşa exagerate cum or fi, nici cu gagicile focoase care-şi merită Oscarurile, chiar deloc. Problema mea e în prima ogradă, a vieţii de zi cu zi, în care nimeni nu zice despre vreo tipă de genu’ cum c-ar fi femeia ideală. Adică de f’un secol încoace, autentic nu-ţi mai place. Premiem ficţiunea.

Ce probleme am şi io, da’ totuşi…

Byron cel frumos şi trupa lui de aur

Posted on April 12, 2009 by Roxa

Poate că sună a basm, da’ dacă stai bine să te gândeşti, Teatru 74 a fost plin de oameni în toată firea care cântau la unison:

ramtararum ramtararum dararum darararum ramtararum

Aaaaaaa Aaaaaa Aaaaaa

turudarap turudarp turudarap tututurudarap

sau extrafaimosul

dararapapai dararapapai dararapapai…

… sau tot soiul de alte minuni în păsăreasca din piesele lui Byron. :))

Per total, a fost o seară extrem de reuşită. Zic asta nu numai pentru că am râs aproape încontinuu şi versurile melodramatice nu au reuşit să treacă de cochilia de pragmatism, dar şi pentru că, date fiind condiţiile afective favorabile, am avut timp şi răbdare să stau şi să analizez partea vocal-instrumentală a formaţiei, în detrimentul empatiei cu lirismului. Şi doamne, tablou am mai rămas. Sunt perfecţi, de la corzile vocale până la ultimul cinel. Îmi venea să… să ronţăi clape, să-mi îndes toba mare-n cap şi să-mi trec cea mai groasă coardă de bas în jurul gâtului.

Carevasăzică, dacă clăparului i se zice 6fingers, chitaristului ar trebui să i se spună 12fingers&2brains, iar noului basist 9299383+efingers, 2 brains şi 1 de rezervă. Pe bune, solo-ul improvizat de pe Crossroads a fost demn de anii ’90, undeva în eternul Seattle, iar demonstraţia în forţă a basistului între două piese… nu ştiu, n-am cuvinte, suna a orice numai a bas nu, suna a chitară electrică, apoi a melodie electro în club, suna ritmic a drujbă, a piesă de discotecă la malul mării… Să mai zic de toboşarul care şi-a rupt beţele după ce le arunca în aer şi le prindea, apoi abrutiza furios tobele, toată chestia durând exact o secundă ? Sau să tac ? :)) Şi mai e apoi Byron cu vocea lui dumnezeiască, evident. Good music, my friends. Good music all the way.

Iar la sfârşitul serii, singurul meu regret n-a fost faptul că nu i-am luat şi io un autograf chitaristului, ci că nu i-am luat un autograf poetului şi compozitorului local dat la ziar şi că doar Döme a avut parte de atenţie din partea lui. Roxa, Irinutza N’ PJ R weally sad. :(

…

=)) =))

We be dancin` like crazy :]

Posted on April 9, 2009 by Roxa

Somebody stop me, I cannot stop myself ! :))

Kumm am sărit în aer la In Flames şi alte întâmplări de pe meleaguri sudiste

Posted on April 6, 2009 by Roxa

Ce-am găsit de data asta în Berceni.

Dacă tot v-am obişnuit cu subiectul, de ce nu l-am mai aprofunda pentru a nu ştiu câta oară ? Vineri noaptea, cu ditamai rucsacu-n spate şi singurul scop de a ajunge “acasă” şi a sorbi odată din vinul promis, aşteptam liniştită un 73 în Piaţa lu’ Sudu’. Când, deodată, începe. Cum ce ? Colindul din clopote. Cum care clopote ? Ale lui Piedone:

de pe evz.ro

Nu, nu ştiam până atunci de existenţa lor, mi-au trebuit câteva secunde bune până să mă prind de unde vine teribilul sunet… asta probabil şi pentru că sună înfiorător de tare, de sintetic, de deranjant şi de… pretutindeni. :)) M-am uitat la ceas; oră fixă nu era, Crăciun la 18 grade nu era, aşa că am rămas prostită-n drum. Majoritatea oamenilor se foiau nervoşi, câţiva au început să-şi bage şi să-şi scoată printre dinţi, iar vreo doi vlăjgani au început să-i aplice picioare stâlpului corespunzător. Cum să te plictiseşti de Berceni ? :))

Că bine mi-am început şederea.

În noaptea aia a fost vin, mult vin şi multă smiorcăială. Că deh, aşa e, la noi nu sunt şi nici nu vor fi 17 grade iarna-n casă pentru că nu ne permitem să plătim întreţinerea, deci legea compensaţiei funcţionează. Atunci de ce dracu’ ne mai întrebăm în fiecare zi de ce nu funcţionează în direcţia în care vrem noi ? N-am aflat nici atunci, nici acum, iar şansele să aflăm vreodată sunt minime, da’ dimineaţa parcă soarele strălucea şi în Berceniul nostru interior. A fost bun vinu’, hîc. :]

mmuK în Lăptărie.

Am mai cunoscut nişte oameni mişto, am mai băut o bere, am mai dat din cap, am mai dansat tribal şi aiurea, ca-n capitală. Un concert cu prea multe piese noi pentru starea în care eram atunci, deşi Kumm sunt Kumm şi nimeni nu le ia ce-i al lor. :) Momentul stop al serii a fost cel cu George de la răposata Travka sus pe scenă, cântându-ne un Cum te simţi obsedant, care încă mă mai bântuie. Păcat că nu mai există, ne-a scăpat o mare trupă printre degete…

“Felicitări, tocmai ai băut o chestie de 70 de grade.”

Asta-mi zicea Cougar cândva în toiul nopţii, după concert, în curtea unei splendide case vechi din Crângaşi, când dădeam pe gât pentru prima dată în viaţă absint, chestia aia verde cu aromă specifică. :)) A urmat un strop de vin, o delicioasă ciocolată de casă, un grătar şi o întreagă vânzoleală nocturnă. Pe la 8 dimineaţa puneam, în sfârşit, capul pe pernă, adormind cu gândul că e tare mişto să ai viaţă socială încontinuu, nu doar când eşti în vizită pe plaiuri sudiste. :) Mult mai e pân’ la anu’…

Nici o zi fără tras la măsea. \m/

… deşi tare greu m-am urnit duminică până-n Fire, date fiind evenimentele din noaptea precedentă. A meritat, mi-am convins-o pe Diana să vină la In Flames şi încă mă felicit pentru asta. Apropo de Fire, io înţeleg că e interesant filmul lui Kusturica, da’ dacă vreţi bacşiş, întâi daţi-ne berea aia odată şi apoi vă puteţi holba la ţigani, gâşte şi căcat toată noaptea. :D

In. Fuckin’. Flames.

V-am zis vreodată ce drag mi-e Parcul Carol ? Arenele Romane ? Păi atunci să ştiţi că acolo am fost la primul meu concert în afara localităţii de baştină şi mi-a rămas aşa, în suflet, ca simbolul libertăţii supreme. :) E un loc tare fain şi numai gândul că perfecţiunea muzicală s-ar putea împleti cu cea peisagistică mă facea să tremur. Am aşteptat concertul ăsta cum îşi aşteaptă copilul acadeaua. :)

Şi cumva-cumva a venit, însă m-am bosumflat curând, când m-am trezit cu un cort în mijlocul spaţiului de la arene. Poftim ?! 20 de grade afară, cer senin, mii de oameni şi… un cort ? Din păcate, da. Când au mai început să scheaune şi Snapjaw, că altfel nu ştiu cum aş putea numi ce-am auzit, eram ferm convinsă că o să fie o seară ratată. Drept urmare, am ciocnit o bere cu Diana şi ne-am trântit pe scări în aşteptarea unei minuni.

Când au cântat L.O.S.T., parcă mi-a mai venit inima la loc. Nu sună deloc, da’ deloc rău băieţii ăştia. Godmode nu ştiu ce-o lucrat iarăşi de n-o mai prestat, dar când toată lumea a început să ţipe şi să se agite cu Anders şi gaşca pe scenă, cui naiba i-a mai păsat ? :))

metropopoză delicioasă cu Anders :)

Între timp, am dat din coate şi am ajuns în dreapta, foarte aproape de scenă, iar câmpul vizual ne era obstrucţionat de namila de trei ori mai înaltă ca mine, el, doar el, ex-basistul Travkăi mai sus menţionate, Răzvan Rusu alias Mizdan, care nu se mulţumea să existe pur şi simplu, nuuu. Trebuia şi să poarte o geacă de iarnă dintr-un material inimaginabil de gros, în condiţiile în care: eu eram în tricou şi-n cămaşă, în cort n-aveai loc să faci un sfert de pas în jur, iar In Flames începuseră să se dezlănţuie pe scenă. Aşa că, văzând noi că singura şansă de a vedea ceva şi de a supravieţui fără prea multe coate-n moacă era să sari deodată cu mulţimea, am sărit ! ADICĂ SAAAAARI, cum ar zice Travka, Mizdan tre’ să ştie mai bine. :)) Şi deşi ne-a umplut de bere încă de la Pinball Map, a fost domn şi şi-a cerut scuze, ba a mai şi stat oarecum întors către noi ca să vedem ceva. Apoi, după câteva piese, a plecat. :))

Revenind la atmosfera incendiară, In Flames chiar a pus tot cortu’ pe jar. S-a făcut crowdsurfing non-stop, mereu eram cu ochii pe sus să nu ne treacă cineva pe deasupra capului. De urlat am urlat ca adolescentele la Michaaaeeel!!!; la Only For The Weak nu mai ştiam cum să ies la suprafaţă din mulţimea săltăreaţă pentru o nenorocită de gură de aer, iar la Take This Life şi Trigger am spus pa ultimei fărâme de autocontrol. Un “Are we dancing all alone ?” din mii de plămâni a zguduit arenele, iar eu am resimţit fizic semnul ăla de întrebare. Nici o părticică din corp nu mi-a rămas neînfiorată. Mulţimea asuda şi fremăta, iar Anders numa’ că nu ne îmbrăţişa din priviri. Le părea sincer rău că aveau un “mic” deficit de Jesper, erau uneori timizi şi mereu modeşti. Publicul i-a adorat şi i-ar fi devorat de vii. Ce n-ar fi de adorat, la urma urmei ? :)

obey.

Şi da, la dracu’, am lăcrimat ca o cascadă la Come Clarity (CLICK FOR FOOTAGE ! :)) ), m-am înecat cu nodu’ la primul “Can you add colour inside these lines ?”. Eram hipersensibilă la întrebări în noaptea aia şi nici vocea lui Anders n-a fost de mare ajutor întru remedierea situaţiei. :P

aş fi vrut şi o privelişte asemănătoare, futu-i cortu’ imposibil :)

După concert, am stat pe-o bancă juma’ de oră să-mi revin şi nici acasă nu eram tocmai refăcută. Bestiali. Şi-au asigurat un loc în top 3 cele mai tari concerte văzute vreodată şi nici măcar nu erau în formulă completă. De-asta-i iubesc eu pe In Flames şi-s mândră că tot rocku’ a început cu ei. :)

Fuck off clarity – outro.

Într-o lume normală, paragraful ăsta n-ar mai exista. Într-o lume normală, eu aş fi trăit deja de 2 ani în Bucureşti şi ar fi ieşit toţi dracii din mine până acum, sau măcar ar fi fost înlocuiţi cu alţii mai paşnici. Într-o lume normală, nu m-aş fi întors acasă sprijinindu-mă de ziduri şi greşind ieşiri de la metrou. Într-o lume normală, n-aş fi fost mai utilă la 350 de km distanţă. Într-o lume normală, m-aş mai pişa şi io din când în când pe toate inimile şi problemele altora. Într-o lume normală, nimeni n-ar trebui să moară – nici aşa, nici în fiecare zi puţin câte puţin. Într-o lume normală, aş fi rămas la înmormântare. Într-o lume normală, eu aş dormi acum.