Sunt o varză

Pe bune. Ieri luam notiţe din Dilemateci pentru o lucrare la istoria literaturii. Azi mă uit peste ele şi mai să fac stop cardio-respirator.

Mdeah. Bine că ştiu ce-nseamnă “megbasztal” în maghiară. You win some, you lose some. =))

De luni într-o săptămână revin cu poveşti, că am destule de spus, doar că săptămâna asta am: patru examene, un workshop, un referat, de citit două cărţi şi tre’ să mai şi predau. De două ori. Dar lăsaţi, că vine el întâi al lui iunie şi de-atunci… începe sesiunea propriu-zisă 8-| , dar măcar o să am timp să mă duc la budă sau ceva.

Joi îmi cumpăr Idiotul

… dar ce-o să zic acum are doar o vagă legătură cu asta.

În anul I, în timpul cursului de literatură comparată, pe când profu’ explica mai cu foc cum devine cu ruşii şi bibliografia, se aude o voce de mimoză inocentă de la română-franceză:

– Domn’ profesor, cum se scrie Dostoievski ?

La care profu’, aşa întors la tablă cum era, rămâne cu creta suspendată în mână câteva secunde, timpul se opreşte, clipa se dilată, bietul om, tot întors, se smuceşte de câteva spasme discrete de râs, apoi scrie pe mijlocul tablei, cu litere de tipar de-o şchioapă, caligrafice şi bine rotunjite, silabisind: “D-O-S-T-O-I-E-V-S-K-I”. Se răsuceşte pe călcâie şi, cu un zâmbet tâmp, priveşte suspicios spre noi toate: “Hehe.”

– Mulţumesc ! grăi fericită mimoza.

Anu’ ăsta, la istoria literaturii române, marele critic literar o fixează pe cea mai dotată frontal colegă de grupă şi îi spune:

– Dă-mi, te rog, un exemplu de poet al autenticităţii.

– Proust.

– Mulţumesc, răspunde marele critic pe acelaşi ton, fără să schiţeze nici o grimasă.

Dotata e până în ziua de azi convinsă că a zis ceva corect şi a fost lăudată.

ne râdem, că doară ce-om face ? :))

Hier ist kein warum

Din seria surprize plăcute ale bibliografiei obligatorii, am devorat astăzi Time’s Arrow şi prima întâlnire cu Martin Amis. În general, al doilea război mondial mi se pare răsuflat ca subiect literar. Nu fug de el, dar nici nu-l caut. Strâmb din nas şi când e folosit ca factor declanşator al intrigii sau ca simplu catalizator al acţiunii, aşa că altceva m-a făcut să citesc cartea cu o mai mare tragere de inimă: faptul că povestea este spusă invers, de la coadă la cap. Azi e doar un alt clişeu al postmodernismului, ştiu, dar în ’91, când a văzut cărţulia asta lumina zilei, procedeul cronologiei inverse era abia la începuturi.

Şi aşa ajungem din America înapoi în Germania nazistă, din bătrâni paralitici în ultimele ceasuri ale vieţii ne întoarcem în burta mamei şi aşteptăm mişcarea decisivă a tatălui ca să “murim”, aducem pe lume evrei din flăcări, admirăm cutiuţa cu ochi de pe masa unchiului Pepi, toate cot la cot cu o fostă mână dreaptă a renumitului Eduard Wirths. Un doctoraş mai micuţ în funcţie şi mai… fictiv. :) Un nesuferit în primele pagini ale cărţii, care culmea, ne devine… hai să nu zicem drag sau simpatic, pentru că e imposibil, dar măcar tolerabil pentru că ajungem să îl înţelegem, iar asta culmea, tocmai când povestea devine urâtă.

Aici intervine geniul şi răbdarea lui Amis, pentru că nimeni sănătos la cap n-ar fi stat atâta timp să răstălmăcească dialoguri citibile în ambele sensuri şi pasaje întregi de ironie sobră, înfiorătoare, în care negrul e alb şi albul e negru, iar tu alegi ce se asortează cu restul întâmplărilor. Drumul invers parcurs de iubire e incredibil, cutremurător în felul în care începe cu împlinirea şi moare cu primele săruturi. În fine, m-am chinuit să găsesc un pasaj neutru al tehnicii ăsteia, care să nu dezvăluie nimic din acţiune:

“Oh, the disgusted look on women’s faces as they step backwards through a doorway, out of the rain. Never watching where they are going, the people move through something prearranged, armed with lies. They’re always looking forward to going places they’ve just come back from, or regretting doing things they haven’t yet done. They say hello when they mean goodbye. Lords of lies and trash – all kings of crap and trash. Sings say No Littering – but who to ? We wouldn’t dream of it. Government does that, at night, with trucks; or uniformed men come sadly at morning with their trolleys, dispensing our rubbish, and shit for the dogs.”

Da, rămâi cu un gust amar şi cu un stomac întors pe dos, cu multe întrebări despre ce-o fi fost în capul oamenilor în perioada aia, despre ce e în capul nostru acum, dar merită. Orice poveste bine scrisă merită.

Turbare

Nu mă mai interesează legea compensaţiei deloc, da’ chiar deloc. Nu mă simt mai câştigată pentru că nu mor de foame şi-mi permit să am 23 de grade-n casă iarna la orice oră. Aş putea trăi şi în iglu, aş putea face atâtea cât timp vârsta mea începe încă cu 2, cât sunt încă tânără. Dar nu, după ce încep toate problemele de alt ordin, după ce obligaţiile şi responsabilităţile o să curgă ca Dunărea şi Volga la un loc… când ? Când să mai trăiesc dacă nu acum, în blestematul ăsta de an rămas şi cei plus minus doi de după ? The time is NOW.

Nu-mi pasă că încalc a nu ştiu câta poruncă uitându-mă-n ograda vecină, râvnind la părticica aia de rai. Cinci vieţi să trăiesc şi nu că nu aş reuşi să fac cât alţii într-una, ci cât alţii într-o vară, vorba cuiva, şi asta doar pentru că nu ştiu, mă jucam de-a v-aţi ascunsea când s-o-mpărţit norocu’ sau făceam ceva inutil, în orice caz.

Nu pot nici să fentez într-un fel sau altul “norocul”, “destinul” şi alte (in)variabile în care, fie vorba-ntre noi, nici nu prea cred. Da, trebuie doar să întinzi o mână după ce vrei, dar cu ce preţ ? A nu mai fi tu, a călca peste tot ce-ai ştiut şi-ai învăţat, peste tot frumosul rămas. Nu, n-am s-o fac, mi-ar putrezi sufletul. Îl las aşa, cu stratul ăsta de mucegai la suprafaţă, s-a curăţa el cândva. Sau murind.

Vara asta hai să trăim.

Înţelepciune octogenară

Mă rog, nu ştiu exact câţi ani are băbuţa ce apare la un moment dat în superba carte a lui Augustin Buzura, Vocile nopţii, da’ e tare sfătoasă şi plină de aplomb. :)) Iată:

“Bărbatul este ca haina, dacă-i frumos, porţi de plăcere, dacă-i urât, porţi de nevoie, dar fără el nu se poate, cugetă ea, căci aşa e dat să fie ! Şi e bine să avem cât mai multe haine !”

Încă râd. :))