Prodigy who ? HAYDAMAKY KOZAK SYSTEM ! \m/ :D

Mi-e foarte greu să mă adun şi să transpun chestia asta în cuvinte, mai ales pentru că nu-s sigură c-o să fiu prea mult înţeleasă sau crezută, da’ mă jur că asta am făcut şi aşa a fost. :))

Mdeci, Cokelive Peninsula 2009, ultima şi cea mai aşteptată zi, în care credeam că o să dansăm cel puţin 4 ore încontinuu, întâi datorită ucrainenilor de la Haydamaky, apoi mult-aşteptaţilor Prodigy. Din păcate, planetele nu s-au mai aliniat cum trebuie, şi la ora la care erau programaţi cazacii, s-au urcat pe scenă nişte alţii. Am sperat până în ultima clipă că de fapt Haidamacii-s aşa mari staruri încât îşi pun oamenii să le facă probe de sunet, dar totul s-a spulberat când concertul a început şi la voce era o blondă urâtă de am luat-o instant din loc, în căutarea cazacilor pe la alte scene. Nu erau nicăieri, aşa că agonia a început: OMG, o să cânte deodată cu Prodigy, ce s-alegem, ce să facem… Că deh, aşa-i când sunt patru scene şi organizatorii îşi rezervă dreptul de a face modificări în program. Ajunsesem la un moment dat să-mi doresc  să nu mai vină deloc, eram cu lacrimi în ochi de nervi… până am ajuns la bizara concluzie că mi-ar părea rău să plec de la concertu’ lor ca să-i văd pe Prodigy. CUM SĂ AJUNGI SĂ ZICI ASTA ?! Că mi-ar părea rău să-i vezi pe Prodigy, având în vedere că de luni în şir circul cu ei în căşti, dorind să simt basul ăla-n chept… Cum adică să-ţi pară rău să-i vezi pe Prodigy full stop ?! :)) E ceva de domeniul fantasticului aici…

Aşa că da, am ales Haydamaky în loc de Prodigy (OMFG WTF LOL !!!).  Aştept cu interes valul de reproşuri şi mirări, deşi vă zic drept că mă doare fix acolo de orice-ar zice oricine. Sunt conştientă că oricât m-aş da peste cap să explic, tot la “CUM SĂ NU MERGI LA PRODIGY ?!?!” ajungem. Deci o să zâmbesc misterios, pentru că numa’ eu ştiu. Errr. Şi Runia. Şi Diana. Mi-s martore ! Blonda s-a cărat la Prodigy, da’ şi ea ştie, că i-am împuiat destul capu’ p-ormă. :))

Din noaptea în care i-am descoperit, am ştiut că Haydamaky nu-s doar nişte cazaci care îmbină elementele tradiţionale cu chitara. Am simţit originalitatea, autenticitatea, spiritul viu, energia pe care o emană. Ştiam şi că dacă toate astea reies din variantele de studio ale pieselor, live o să fie prăpăd. Şi a fost, în cel mai mişto sens posibil. :)

La prelungitele lor probe de sunet, eram cam 10 oameni în faţa scenei, cu tot cu sunetişti. Puţini, prea puţini, aşa că s-au lungit ei cât au putut, doar-doar s-o mai sătura careva de fat beats-urile ălora de la Prodigy. Inutil. Drumul dintre scene era atât de pustiu încât lipsea doar un tumbleweed de-acolo. Omen-ul prodigian răzbătea până unde ne aflam noi, ţipetele miilor de oameni de-acolo iarăşi, lucru ce nu se întâmplă în mod obişnuit. Volumul dat tare al boxelor şi isteria erau ca să ne facă nouă-n ciudă, da’ am îndurat, urmărind probele de sunet ale ucrainenilor. Bine, mint. Mai mult ne uitam după Ivan acordeonistul, care… doamne fereşte-mă, e perfect. :))


noah, nu-i ? :D

Nu-i numa’ frumos, e şi prietenos. Când am zis un pic mai tare: “Haydamaaaky… :D “, oftând cu bărbia-n palmă, s-a uitat către mine şi mi-a zâmbit. First glance chemistry ! :)) Evident, Runia avea alt fan, pe Dem, chitaristu’. ;))


Ivan şi, în spate, Dem al Runiei :))

Numa’ chelu’ vocalist, Oleksandr, s-a cam strâmbat la Diana când l-a tras în chip tot la probele de sunet. Era întors pe dos. Normal, oamenii ăştia strâng, de obicei, o grămadă de lume la concertele lor; anul ăsta o să cânte pe scena mare la Sziget, iar acum s-au trezit cu aproape zero public în faţa scenei pentru că toată Peninsula ţopăia dincolo pe Prodigy.


la-nceput nemulţumit :)

Dar erau acolo. Şi erau îmbrăcaţi cu pantaloni de cazaci cu imprimeu mişto, aveau până şi brâu. Instrumentele arătau la fel de exotice. Îi vedeam acolo după ce i-am aşteptat luni de zile şi nu-mi venea să cred. Diana avea emoţii, iar io mă simţeam ca şi cum io aş urma să cânt. Dar toate ne  simţeam ca şi când i-am fi cunoscut şi ascultat de-o viaţă. :)

Aşa a început dezmăţul. Toată lumea era pregătită. A intrat chelu’ pe scenă, ne-a mulţumit c-am rămas la ei şi nu ne-am dus la Prodigy şi… tot ce s-a-ntâmplat odată cu primele fluierături din piesa cu Trompita e de vis, de basm. :)

În primul rând, după un sfert de piesă li s-au descreţit tuturor frunţile şi au zâmbit nehistrionic până la sfârşitul concertului. De ce ? Păi, în mare parte datorită nouă, fanelor înfocate, care nu ne sfiam să sărim, să dansăm ca-n junglă, să dăm sălbatic din plete şi să ţipăm încontinuu.

Cam ăsta ar fi un scenariu de concert obişnuit, nu ? Ei bine, ăsta n-a fost. :))


beat the shit out of that mothafucka :D

:D

Pentru că dansurile şi ţopăielile noastre n-au trecut neobservate. Totul a început cu prima piesă, când, după ce am sărit suficient încât să-i atrag atenţia, m-am uitat adânc în minunata albăstreală a ochilor chelului şi i-am făcut semn că nu se prea aude vocea, s-o dea mai sus. :)) El, foarte receptiv, a făcut acelaşi semn sunetistului, apoi, tot din gesturi, m-a întrebat cum e acum, iar eu i-am răspuns din degete că mai bine. :)) Iar când prezentau a doua piesă, tot ce-a trebuit să zică a fost Nemae Hliba…, ca noi să completăm în cor, zbierând strident SPIVAAAAAAAAAAAAAJ ! :))


Haidamacii în toată splendoarea lor de Haidamaci. :D

Şi ei au spivaj iar noi am tanets, de parcă în ultimele două luni am fi fost imobilizate şi abia atunci redescopeream că avem muşchi în mâini şi picioare. :)) Contactul vizual nu numai că nu a încetat nici o clipă, ba chiar s-a înteţit. Lui Oleksandr the Bald i-a plăcut atât de mult de mine/noi, încât concertul ăsta se poate numi lejer concert personal: ochii lor în ochii noştri, zâmbete, gesturi… Când a văzut că, acolo pe la a cincea piesă la fel de săltăreaţă (pentru că doar după 6 piese li s-a făcut milă de lipsa noastră acută de antrenament fizic şi de apa care curgea în valuri de pe noi…), mai aveam un pic până la colaps şi moarte prin extenuare, s-a aplecat peste mine şi, gesticulând şi zâmbind, a schiţat un fel de “hai că poţi, io-te ce faină-i şi piesa asta :D “. Şi atunci cum să nu-ţi fie mai mare dragu’ şi, prin urmare, să poţi ?! :))


dragu’ de el… :X

Şi de-ar fi fost doar atât… La un moment dat, într-o pasă de respiro a unei piese, Oleksandr a întins mâna către mine, eu către el, şi ne modificam poziţia mâinilor ca şi când ne-am fi ţinut de ele. În timp ce, evident, ne priveam adânc în ochi şi ne zâmbeam fericiţi. Pentru că deja era evident că toată lumea se simţea cât se poate de bine. :) Am mai contribuit şi noi, antrenându-i la un moment dat pe nişte adormiţi într-o horă. :D


can you spell WILD DANCING ? :D

Pe Diana a alergat-o pe loc, cum ar veni, tot aşa, uitându-se în ochii ei, pe o piesă săltăreaţă, da’ progresiv, astfel încât săraca se gândea la un moment dat să le arate semnul de timeout. :))

Şi ca să dovedim că suntem fane adevărate, am ştiut ce să strigăm când Oleksandr a spus tare, clar şi răspicat: “We play kozak rock, but there’s another band that plays kozak rock even better than Haydamay !”. Iar noi, de colo: MOTORHEAAAAD!!!! :)) Ace Of Spades în varianta cazacilor sună genial, ar trebui s-o asculte şi Lemmy măcar o dată în viaţă, să ia nişte lecţii. :))


cazacu’ chel şi ipostaza măreaţă :))

A fost atâta dans şi atâta nebunie, încât Dianei i s-a rupt medalionul de la gât, iar io am fost cu şliţu’ desfăcut 60% din concert. Hanoracu’ mi-a zburat de câteva ori în zări necunoscute, iar sutienu’ mi s-a dezmembrat. Just like that. =))


meanwhile, mai încol’ pe scenă :)

Până şi trompetistul şi trombonistul, din colţul opus al scenei, aveau capetele, zâmbetele şi ocheadele îndreptate către noi. Iar noi atunci nu mai dansam, pluteam, sfidând toate legile gravitaţiei. Era imposibil să fim pătrunse de atâta energie, de atâta spirit bahic, să sărim atât de sus încât să ne fie frică de aterizare, să savurăm fiecare modulaţie a vocii lui Oleksandr, fiecare acord de chitară, acordeonul şi pe Ivan care scotea la un moment dat sunetul ăla de poing poing poing dintr-un ceva care semăna a agrafă de hârtie mai mare, trompeta jucăuşă, tobele sprintene… TOTUL A FOST PERFECT. :D Zdob şi Zdub, Gogol Bordello şi Kultur Shock pot să se ascundă, Haydamaky sunt… out of this world. ;)

Prodigy şi Haidamacii şi-au încheiat concertele în acelaşi timp, da’ cu toate astea, până la sfârşit, din cei 10 oameni iniţiali s-au făcut mai mulţi, astfel încât putem vorbi de un număr decent de spectatori, dacă muma tot vorbeşte de spectacol. :)) Şi aşa i-am chemat înapoi, tropăind pe podele şi strigând asurzitor până n-au mai avut de ales şi s-au întors să ne mai cânte un pic, totul încheindu-se cu Sumnyj Svyatyj Vechir, piesa la care-i ştiu cel mai bine versurile, învăţate cum altfel decât fonetic. :)) A meritat, pentru că ce alt artist ar mai fi mulţumit la final tuturor, de la organizatori la sunetişti, de la familie la căţel purcel Coca Cola, şi printre toate astea să strecoare şi un “Thank you, girls !” ? ;;) Ei bine, ei au făcut-o. Pentru noi. Pentru mine. Concertul meu. :)


cânta şi dintr-o fluierice din când în când

Şi credeaţi că aşa s-a terminat tot ? S-au dat jos de pe scenă şi i-am lăsat să plece ? :)) Nu, pentru că aveam asta de la cineva important care nu e voie să se scrie aici:

Aşa că m-am dus aţă în backstage să-i îmbrăţişez şi să-i felicit, fiind convinsă că sunt atât de prietenoşi, de deschişi şi de calzi precum mi i-am imaginat mereu. Şi nu m-am înşelat. :) Am fugit cu braţele deschise către Ivan, superbul acordeonist, iar el, văzându-mă, şi-a deschis braţele şi a fugit şi el către mine ! :)) A fost ca un moment de-ăla în slow motion din filmele lacrimogene, în care doi fug unul către celălalt. Noi am rămas la un hug de menghină, fără să ne pese că eram leoarcă amândoi. :))

Apoi l-am felicitat şi pe trompetist, pe care cică-l cheamă Eugeniu şi-i din Republica Moldova, da’ io nu ştiam asta atunci, aşa că am bâiguit ceva de bine în engleză, iar el nu m-a înţeles. :)) Şi, în cele din urmă, am ajuns la Oleksandr Yarmola, vocalul. După un hug, felicitările şi “YOU ROOOCK !!”-urile de rigoare, am povestit un pic. Mi-a mulţumit, a zis că-i pare bine c-am venit la ei şi nu ne-am dus la Prodigy, a zis că am fost primele care am dat tonul petrecerii… şi tot aşa. Noah, apăi cum să nu-i iubeşti ? :D

Am ieşit, i-am dat backstage passu’ Runiei şi s-a dus şi ea pe-acolo, dar despre asta o să citiţi cândva pe blogul ei. :)

Aşa că… după concertul ăsta, din fane am devenit groupies. Iar dacă scopul declarat al Haydamacilor e să facă cultura ucraineană cool pentru tineri, el a fost supraîndeplinit: deja strângem bani pentru un concert de-al lor în Ucraina, la ei acasă, eu mă apuc de una singură să învăţ alfabetul slavon/chirilic, iar pe viitor mă gândesc la ceva cursuri de ucraineană… care, fie vorba-ntre noi, sună atât de bine, încât mi se scurg tsunami-uri de miere din urechi când o aud. :) (Dacă mai zice cineva că e doar rusă stricată, îl/o bat! :)) )

Au trecut câteva zile de la concertul de duminică, iar noi am ajuns să ne salutăm cu HAYDAMAKY KOZAK SYSTEM ! :)) Două săptămâni n-o să mai pot asculta altceva.

Discografia Haydamaky o găsiţi aici, daca vă interesează; despre cum a fost la restul Peninsulei urmează să scriu. :)

Ieşi cu mine ca să-ţi spun despre tine

Amu’ câteva zile am ieşit cu, nu-i aşa, însăşi ai’ mai neagră dintre Runii. Şi cum ne hintam noi în parcu’ Delma pe nişte leagăne de copchii în care abia ne mai încap fundurile cât Casa Popoului, I mean Poporului, desigur, şi cum nici o frunză nu se clintea afară deci trebuia să prindem viteză ca să ne răcorim oţâr, ce ne străfulgeră nouă prin căpăţâni ? Ce altceva decât să vorbim despre boli şi tratamente, că deh, aşa-i când iese suferinda (?) cu studenta la medicină… Doar că tura asta deschisul pigment colorator al părului meu, ăla din cap, m-o făcut de mare ruşine.

– … şi se folosesc ceva pastile cu nitroglicerină, explică_culta de Runia despre un tratament oarecare, absolut întâmplător.
– Nitroglicerină ? mă mir io. Adică nu TRInitroglicerină…
– :)) Nu tu. Da’ dacă iei trei pastile cu nitroglicerină sari în aer, zice atunci Runia într-un moment de inspiraţie, pe cel mai serios şi solemn ton posibil.

Io, fireşte, pun botu’, muşc momeala şi, cu ochii bulbucaţi, grăiesc uluită:

– SERIOS ?????

:|

Normal, ficaţii Runiei sunt expandaţi de-atunci fin’c-o reuşit să mi-o facă şi nu trece o zi de la Dumnezo în care să nu-mi aud măcar o fărâmă de mişto subtil de la dânsa din cauza şi despre asta. Cu toate astea, ulterior ne-am jurat că dacă nu apare în peisaj un mascul vrednic de noi, ne luăm în 2017 în Olanda. :))

Eh, şi acestea fiind zise, cre’ că vreo 4 zile împuşc calculatorul, asta pentru că urmează cea mai aşteptată perioadă de destrăbălare a anului, numită, generic, Peninsula. :D Dacă mi se întâmplă ceva subit şi neaşteptat pe-acolo, o să fie doar pentru că sunt proastă şi relativ inconştientă. Se va numi selecţie naturală şi n-aş avea nici un drept să crâcnesc. Şi da, sunt ATÂT de senină. :))

Let the party begin, bitchez !!!!! :D

Canine books

Nu ştiu alţii cum sunt, da’ io, când mă gândesc la căţelandri d-ăştia mari cât viţeluşii, cu cap mare de urs, blonzi şi cu priviri şi bot mereu umede, aproape-mi dau lacrimile de drag. :)) Vorbesc, desigur, de labradori şi goldeni, rasele mele preferate de când mă ştiu. Mai exact, de când scânceam şi io că aş vrea unu’, iar ai mei nu mai ştiau cum să-mi explice că stăm la bloc şi aşa ceva e exclus. Acum, privind retrospectiv, mi se pare cea mai mare frustrare a copilăriei şi cam singurul motiv pentru care aş fi fost de acord să transhumez de la oraş la sat, recte de la înfundătură existenţială la fundătură existenţială. :D Da’ nu-i bai că mă fac io om mare, aşa că, dacă nu mor până atunci, la 30 de ani o să vedeţi o blondă târâtă prin parcurile patriei de un căţelică şi mai blond, încercând cu disperare să-şi păstreze demnitatea şi să nu pice de prea multe ori în bot, sau să nu facă duş neprogramat cu salivă, sau câte şi mai câte… :))

Până atunci, însă, citesc un blog mişto despre cum o fi să fie, da’ nu rezist nici tentaţiei cărţilor. Când se iţeşte printre rafturile de la Anthony Frost o copertă ca asta…

… şi nu ai nici un fel de reacţie, om nu te poţi numi. :)) Puţin mi-a păsat că e cărţulie pentru copchii ceva mai mărişori (se găseşte cu titlul Bad Dog, Marley! sub formă de picture book pentru bebe şi cu titlul Marley & Me în varianta pentru adulţi, însă acolo era doar asta, varianta not a kid not yet an adult, Marley, a dog like no other). John Grogan, el autore, e jurnalist, deci capitolele cărţii seamănă mai mult cu un soi de articolaşe, scrise exact ca la ziar, cu fraze scurte, fără înflorituri sau metafore. Pur şi simplu întâmplări piperate cu umor şi tandreţe de iubitor de animale, despre cum e să trăieşti 13 ani cu o frumuşaţă de labrador zălud, devastator şi ineducabil, pe numele său Marley. M-am amuzat copios, şi deşi sfârşitul de râsu-plânsu’ al cărţii era previzibil, tot am fost fântână arteziană pe la ultimele pagini, pentru că da, oricât de clişeu ar părea, orice animăluţ te schimbă şi-ţi crestează sufletul în forme pe care nu le puteai bănui vreodată.

„In a dog’s life, some plaster would fall, some cushions would get ripped open, some rugs would shred. They were costs we came to balance against the joy and laughter and protection and companionship he gave us. We could have bought a yacht with what we spent on our dog and all the things he destroyed. We’d take Marley any day. Yachts don’t wait by the door all day for your return. And they don’t live for the moment they can climb into your lap or ride down the hill with you on a toboggan, licking your face.”

Mai sunt câteva astfel de pasaje în carte, nişte truisme de fapt, da’ asta nu înseamnă că nu ţi se instalează incomodul nod în gât. Cam ăsta-i efectul dragostei necondiţionate, care răzbate până şi din paginile unei cărţi pentru copii. Pentru că…

“When you have love, most of the other pieces fall into place.”

… şi cred că, într-o mai mică sau mare măsură, ar trebui să fim cu toţii de acord. :) Şi, de parcă toate astea nu erau suficiente pentru sfredelirea spirituală, la mijlocul cărţii sunt şi poze cu Marley care, am uitat a vă zice, chiar a existat, iar povestirile din carte sunt, cum ar zice Acasă TV, adevărate.


O altă carte, de data asta cu ceva mai multe pretenţii literare, e Enzo sau arta de a pilota pe ploaie a lui Garth Stein, cumpărată în aceeaşi zi cu dragul de Marley. :)

Practic, e povestea unei familii, spusă din perspectiva labradorului lor, Enzo, care istoriseşte totul de pe patul de moarte. Stăpânul lui, Denny, e pilot de curse, iar soţia lui Denny, Eve, are o tumoare malignă pe creier. Enzo vrea să moară, fiind sigur că se va reîncarna ca om, deşi uneori simte că nu va reuşi să pătrundă natura umană: să-şi calculeze reacţiile, să nu acţioneze conform instinctului, să nu trăiască fiecare zi ca şi cum i-ar fura-o morţii. Întreaga lume a acestui căţel adorabil e evocată doar cu ajutorul imaginilor pe care le cunoaşte; viaţa se traduce printr-o cursă de maşini pe ploaie, una din nenumăratele înregistrări la care-i place să se uite cu Denny; analogiile sunt ingenue, de fapt întreg aerul expunerilor lui Enzo e naiv: măreţia şi tot ce-i bun în viaţă seamănă cu o friptură de porc la proţap, elementele imprevizibile sunt stropii de ploaie. :)

„Iată de ce o să fiu o persoană bună. Pentru că ascult. Nu pot vorbi, aşa că ascult foarte bine. Nu întrerup niciodată, nu deviez niciodată cursul discuţei cu un comentariu de-al meu. Dacă sunteţi atenţi, veţi vedea că oamenii schimbă constant direcţia conversaţiei cu ceilalţi. E ca şi cum ai avea în maşină un pasager care înşfacă brusc volanul şi te duce pe o stradă laterală. (…) Învaţă să asculţi! Te implor. Prefă-te că eşti un câine cuminte şi ascultă-i pe ceilalţi în loc să le furi poveştile.”

Cu toate că, pe alocuri, cartea (sau traducerea, că nu-mi dau seama) aduce prea mult a manual de self-help, how to şi altele asemenea, e un deliciu pentru orice iubitor de animale şi de curse de maşini. E de o drăgălăşenie rară, are o sensibilitate distinsă şi mai să ţi se frângă inima la unele pasaje. Nu mai zic nimic de candoarea inimii de câine loial şi iubăreţ, că atunci chiar n-aş mai avea răbdare până la 30 de ani. :)

Merită, citiţi-le dacă daţi de ele pe undeva. :) Şi dacă mai ştiţi astfel de cărţi cu specimene canine sau chiar şi de altă natură (păsări?), neapărat să-mi ziceţi.

În noapte

Linişte. Umblu desculţă, pâş-pâş, mă târăsc prin casă, ridic braţele în slow motion, deschid uşa frigiderului, simt saliva înghesuindu-mi-se sub limbă, îmbrăţişez sticla de apă plată rece ca un sânje de cremenal în serie, îmi sticlesc ochii, fac stânga-mprejur şi o zbughesc tot în cel mai mare silenţium spre ai mei patru pereţi, fremătând de nerăbdare, când, deodată, acalmia căşii mă salută din mers şi-o aud pe muma din ai’laltă cameră, cu o voce de om trezit din somn:

– Roxa !
– Mdeah ?
– …
– Ce-i ?!
– Ai… închis uşa la frigider ?

… Ar fi trebuit să răspund ceva la asta ? :))

Ultimele achiziţii

Păi, de la mine putere, mi-am luat materia prima pentru lucrarea de licenţă:

Apoi, datorită cutumelor superflue ale omenirii de a sărbători exact ceea ce nu trebuie:

Nu în ultimul rând, asta:

Absolut bizar să stai în Diverta cu primul volum din cea mai pe val carte a momentului într-o mână şi un album cu toată opera lui Gaudi în alta, ambele la acelaşi preţ, să cântăreşti, să cântăreşti… şi până la urmă să ieşi afară cu asta. M-am îngrozit şi eu de mine. :))

Ce-am mai păţit în drum spre şi la sudişti

Noah, cum trec săptămânile şi io încă nu v-am racontat (ce, numa’ englezismele să fie trendineze ?) ! Da’ a trecut sesiunea, şi-a cam revenit şi blogu’ şi amu’ pot, chiar dacă simt că fac combustie spontană numa’ stând pe scaun. ;))

1. Porcinus adorabilus.

Tre’ să zic că de vreo doi ani, de când am descoperit că-s în stare să mă descurc aproape de una singură prin capitală, deci de când circul cu vestitul microbuz spre Bucale, n-am fost în stare să-mi găsesc un partener de drum mişto, cu care să am ce sporovăi. Nici vorbă de un ţigan ca-n Mediaş sau o tanti ca-n Cluj. Şi, sincer, nici io nu prea tânjeam după aşa ceva. 350 de km cu iNigga în urechi sunt bucată de tort. :D Aşa că, în ultima vreme, am început să mă aşez mereu pe locul de lângă roată, ca să descurajez orice tentativă a cuiva de-a sta lângă mine, că deh, cui îi convine să şadă înghesuit pe roată atâta amar de ore ? Mie, că io încap şi stau şi comod, că deh, să n-ai 1.60 rulz uneori, doar că strategia din capul meu era total diferită, deci stăteam lângă. :))

Cam aşa şi acum, doar că m-o pus ‘mnezo să mă duc într-o vineri după-masă. Nu mă felicit pentru asta, că n-aveai loc să întinzi o mână. Şi totuşi, strategia funcţiona, nimeni nu stătea lângă mine şi io eram picior peste picior, lăbărţată pe-acol’. :)) Până când, chiar înainte de plecare, vine un tip cu o… cutie de papuci în mână. Mblesteme, zic în gând. Mă-ntreabă dacă-i liber, cu ultima licărire de speranţă-n gând îi zic că mdeah, este, dacă încape de roată; râde,  zice că pân’ la Braşov nu moare, mie-mi place ce aud deci zâmbesc şi eu şi îl las să intre cu tot cu cutia de papuci. Când am văzut-o mai de-aproape, mi-am dat seama că de fapt e cutie de medicamente, pen’ că avea steaua vieţii, aia cu şarpe pe ea, şi mai scria şi “Antistress”. :)) Numa’ ce văd c-o deschide şi-mi zice, uitându-se curios către mine:

– Sper că nu te deranjează.

Şi ce credeţi că se iţeşte din cutie şi se uită şi mai curios la mine ?

Un d-ăsta ! Ba nu, chiar doi, numa’ că mici şi negri. :))

– HIIIIIIII, pui de porcuşori de Guineea ! AAAAAAAH, CE ADORABILI !!! Iooooi, ce faaaini îîîs ! Mooi, pufooşi ! izbucnesc io surescitată, fluturând mâinile a entuziasm.

Se pare că i-a plăcut mâţâiala mea neintenţionată, pentru că până la Braşov nu ne-am oprit din povestit. Cred c-am avut inimioare-n loc de ochi tot drumul… nu numai pentru creaturile din cutie. :D Levi, 28 de ani, din Sfântu Gheorghe, înalt, brunet, păr facial, prietenă (evident) în Braşov, studentă la medicină în Mureş. Ne-am dat pe spate cu ce cărţi mişto am mai citit, eu cu alternative şi grunge, el cu muzică clasică şi progressive rock, eu papagali, el porcuşori, amândoi engleză, el umblat prin lume, io mai puţin, miştouri, subtilităţi, ce mai… pân’ la Braşov nu mai aveam salivă-n gură, nu mă recunoşteam… Eu, să vorbesc atâta ?! Şi un dialog de-ăla închegat, în care chiar m-am simţit suficient de în largul meu încât să sudez câteva fraze coerente ! ‘jaba, dacă ai cu cine, ai cu cine. ;)) La un moment dat mi-a şi pus un piggie d-ăsta fluffy în braţe şi m-a lăsat să-l drăgostesc cât m-a tăiat capu’, privind cu drag la noi. Ce să mai zic ? Mumăăă, di ce nu m-ai născut unguroaică-n Sfântu Gheorghe ?! :))

2. Drumus interruptus, Caragialus aliveus.

a) În Braşov, însă, nu a coborât numai el, ci tot microbuzul.  În premieră, eram singura plătitoare de belet pân’ la sudişti. Aşa că, după ce s-a dat jos toată lumea, am vrut să cobor şi io, să-mi dezmorţesc labele, că tare sucită înspre animăluţe şi stăpân am mai şezut. Da’ de unde. Nici n-apuc să-ntind un picior pe scară, că aud: scandal, hărmălaie, ţipete, înjurături, bă nesimţitule, tu mahalagioaico, io stau aici de două ore, ba nu că io, nu ţi-e ruşine dom’le etc., toate în cel mai pur accent răgăţean, o răţoire din aia virulentă şi seacă în acelaşi timp. “Caragiale iz alive !!”, îmi spun în timp ce privesc stupefiată spre haos. Io chiar n-am nimic cu diferenţele dintre sudişti şi ardeleni, îi iubesc pe toţi că doar dintr-o naţie suntem, extra sau intracarpatic, da’ evenimentul ăla l-am resimţit prea acut. :)) Oh well, noroc că mă dezmeticesc repede. Îmi trag o palmă îngăduitoare peste obraz, pufnesc într-un râs necontrolat (spre wtf-ul lor), renunţ la a mai ieşi la aer şi mă readâncesc în scaun, cu Placebo în urechi, aşteptând să se înghesuie care pe unde poate. :))

b) Aproximativ aceleaşi chestii defulate în exact acelaşi vocabular într-un 105, în drum spre Romexpo, doar că bătălia se ducea pentru coborârea din autobuz. Şi atunci la fel de amuzant pentru mine, însă nu şi pentru 99% din călători. :))

3. Habemus creierus ? Nein, scheisse.

a) Ajung pe la 1 noaptea şi-mi dau seama că transport în comun ioc, deci mă reped spre primul şi cel mai la-ndemână taxi. Evident, fiind cam departe de ea, încerc să nu-mi trădez originea străineză şi să vorbesc, pe cât pot, limba română, ca să nu ajung din Obor în Drumul Taberei via Berceni sau ceva… Mai ales fiindcă am detectat perversitate în faţa volanului.

– Vă deranjează dacă mănânc în timp ce conduc ?
– Nu, zic io, ca o tipă de treabă ce mă aflu.

– Vă deranjează dacă fumez ? întreabă peste două minute, cu o privire mieroasă de data asta, măsurându-mă de sus până jos.
– Nu, zic io, ca o tipă de treabă ce mă aflu.
– Fumaţi ? Doriţi o ţigară ?
– Nu, mulţumesc.
– Şi cum, nu vă deranjează ?
– Nu, nu… Fumaţi liniştit.

– Vă deranjează curentul ? Să închid geamul ? găseşte el altă ocazie de a-mi face ochi dulci.
– Nu, zic io, ca o tipă de treabă ce mă aflu.

– Vă deranjează muzica ? întreabă iar, în timp ce o protomanea începuse să ragă în boxe.
– Mnu, zic io, ca o tipă de treabă ce mă aflu.

La un moment dat n-a mai ştiut pe unde se află şi a început să mă-ntrebe ce şi cum, iar eu, foarte sigură pe mine, ziceam stânga, dreapta, uitându-mă mereu după indicatorii cu stadionul Ghencea. :)) Abia când am început să recunosc străduţele i-am spus, pe-un ton sictirit, că ştiţi, eu sunt din Târgu-Mureş.

– Ah, da ?? Şi… ce faci aici ? :D
– Uhm. Vin în vizită.
– La cine stai ?
– La o prietenă.
– La o prietenă ? întreabă perfid, speculativ, cu subînţeles, şi jur că-i sticleau ochii iar dac-ar fi fost alt mamifer, ar fi bălit pe loc.
– Da. Aşa-i zic eu prietenului meu când mă aşteaptă acasă îmbrăcat în colanţi roz.

:)) Asta i-am răspuns în cap, pentru că de fapt, în realitate, ca o tipă de treabă ce mă aflu, am zis doar:

– Da.

b) A doua zi, pe o caniculă demnă de locul unde mă aflam, ies la cumpărături cu Jen, la nimeni alţii decât sirienii de la Orizont, tuciurii “bucureşteni” preferaţi, de la care poţi cumpăra cam orice la orice oră.

– Un litru de lapte, vă rog.
– De la frigider ?
– Nu, de la mulgător sau direct de la soare, dacă aveţi. Şi neapărat să fie acru, smântânit, sau cel puţin expirat de doi ani, vă rog. ;;)

Evident, în gând. Eu sau Jen am zis simplu:

– Da.

Ca nişte adevărăciuni de tipe de treabă care estem. :))

Poemul de sâmbătă

Chiar nu e nici o ironie, citesc cu plăcere toate poezioarele care ajung pe bloguri şi le mai şi share-uiesc, da’ de data asta aşa s-a sincronizat calendaru’ cu fapta. :)) Do we rule or what ? :))

Cyrano De Dömgerac: i want to write love poem to you
Cyrano De Dömgerac: coz i love everything you do
Cyrano De Dömgerac: i love the way you hold your hand
Cyrano De Dömgerac: if u was a drummer i’d play bass for your band
Roxelia: :))
Cyrano De Dömgerac: :))
Roxelia: thank god IR iz not
Roxelia: and I iz not even hot
Roxelia: so your love is unbearable
Roxelia: even if u iz fuckable.
Roxelia: =))
Cyrano De Dömgerac: iui
Cyrano De Dömgerac: it’s on sistah !!!!
Cyrano De Dömgerac: :))
Roxelia: :)) :))
Roxelia: I amaze myself.
Cyrano De Dömgerac: hotness is overrated
Cyrano De Dömgerac: my Love (on the other hand) cannot be overstated
Cyrano De Dömgerac: I Love the way you try mock everything i do
Cyrano De Dömgerac: but i know that in the end it all leads to “i love you too”
Cyrano De Dömgerac: :))
Roxelia: ahahahahahhaaaaaaa
Roxelia: nu-mi mai ies
Cyrano De Dömgerac: :))
Roxelia: this one was 2 good
Roxelia: :))
Cyrano De Dömgerac: :))
Cyrano De Dömgerac: let’s save some for next time, baby !
Roxelia: hotness though has its effect
Roxelia: cause in a woman, at first, it`s all you can detect
Roxelia: and I mock you cause I fear you will
Roxelia: mock me first, but love me still.
Roxelia: =))
Cyrano De Dömgerac: MARRY ME !!!!
Roxelia: =))

Iertăciune, îndurare, etc. :D

Credeai c-am murit, neică ?

Asta ca să-l citez pe aista care l-a citat pe istălaltu’. Dej vreau să zic că în perioada de absenţă şi implicit abstinenţă  am fost junkie şi am intrat în sevraj, atâtea s-au întâmplat şi nu le-am putut povesti. Da’ nu-i bai, că-i lung weekendu’ şi lungă vacanţa, şi datorită noului responsabil cu un hosting ţapăn şi gratis, Auraş, precum şi celui mai blondeproof Idiot, totul funcţionează cum trebe ! :D Mai puţin emoticoanele, da’ văd io ce-i de făcut. ;)

Aşa că io nu vând belet la Michael, ci-l schimb pe unu’ la Backstreet Boys. Ce, nu ştiaţi că vin în Românica ?!