Mi-e foarte greu să mă adun şi să transpun chestia asta în cuvinte, mai ales pentru că nu-s sigură c-o să fiu prea mult înţeleasă sau crezută, da’ mă jur că asta am făcut şi aşa a fost. :))

Mdeci, Cokelive Peninsula 2009, ultima şi cea mai aşteptată zi, în care credeam că o să dansăm cel puţin 4 ore încontinuu, întâi datorită ucrainenilor de la Haydamaky, apoi mult-aşteptaţilor Prodigy. Din păcate, planetele nu s-au mai aliniat cum trebuie, şi la ora la care erau programaţi cazacii, s-au urcat pe scenă nişte alţii. Am sperat până în ultima clipă că de fapt Haidamacii-s aşa mari staruri încât îşi pun oamenii să le facă probe de sunet, dar totul s-a spulberat când concertul a început şi la voce era o blondă urâtă de am luat-o instant din loc, în căutarea cazacilor pe la alte scene. Nu erau nicăieri, aşa că agonia a început: OMG, o să cânte deodată cu Prodigy, ce s-alegem, ce să facem… Că deh, aşa-i când sunt patru scene şi organizatorii îşi rezervă dreptul de a face modificări în program. Ajunsesem la un moment dat să-mi doresc  să nu mai vină deloc, eram cu lacrimi în ochi de nervi… până am ajuns la bizara concluzie că mi-ar părea rău să plec de la concertu’ lor ca să-i văd pe Prodigy. CUM SĂ AJUNGI SĂ ZICI ASTA ?! Că mi-ar părea rău să-i vezi pe Prodigy, având în vedere că de luni în şir circul cu ei în căşti, dorind să simt basul ăla-n chept… Cum adică să-ţi pară rău să-i vezi pe Prodigy full stop ?! :)) E ceva de domeniul fantasticului aici…

Aşa că da, am ales Haydamaky în loc de Prodigy (OMFG WTF LOL !!!).  Aştept cu interes valul de reproşuri şi mirări, deşi vă zic drept că mă doare fix acolo de orice-ar zice oricine. Sunt conştientă că oricât m-aş da peste cap să explic, tot la “CUM SĂ NU MERGI LA PRODIGY ?!?!” ajungem. Deci o să zâmbesc misterios, pentru că numa’ eu ştiu. Errr. Şi Runia. Şi Diana. Mi-s martore ! Blonda s-a cărat la Prodigy, da’ şi ea ştie, că i-am împuiat destul capu’ p-ormă. :))

Din noaptea în care i-am descoperit, am ştiut că Haydamaky nu-s doar nişte cazaci care îmbină elementele tradiţionale cu chitara. Am simţit originalitatea, autenticitatea, spiritul viu, energia pe care o emană. Ştiam şi că dacă toate astea reies din variantele de studio ale pieselor, live o să fie prăpăd. Şi a fost, în cel mai mişto sens posibil. :)

La prelungitele lor probe de sunet, eram cam 10 oameni în faţa scenei, cu tot cu sunetişti. Puţini, prea puţini, aşa că s-au lungit ei cât au putut, doar-doar s-o mai sătura careva de fat beats-urile ălora de la Prodigy. Inutil. Drumul dintre scene era atât de pustiu încât lipsea doar un tumbleweed de-acolo. Omen-ul prodigian răzbătea până unde ne aflam noi, ţipetele miilor de oameni de-acolo iarăşi, lucru ce nu se întâmplă în mod obişnuit. Volumul dat tare al boxelor şi isteria erau ca să ne facă nouă-n ciudă, da’ am îndurat, urmărind probele de sunet ale ucrainenilor. Bine, mint. Mai mult ne uitam după Ivan acordeonistul, care… doamne fereşte-mă, e perfect. :))

noah, nu-i ? :D

Nu-i numa’ frumos, e şi prietenos. Când am zis un pic mai tare: “Haydamaaaky… :D “, oftând cu bărbia-n palmă, s-a uitat către mine şi mi-a zâmbit. First glance chemistry ! :)) Evident, Runia avea alt fan, pe Dem, chitaristu’. ;))

Ivan şi, în spate, Dem al Runiei :))

Numa’ chelu’ vocalist, Oleksandr, s-a cam strâmbat la Diana când l-a tras în chip tot la probele de sunet. Era întors pe dos. Normal, oamenii ăştia strâng, de obicei, o grămadă de lume la concertele lor; anul ăsta o să cânte pe scena mare la Sziget, iar acum s-au trezit cu aproape zero public în faţa scenei pentru că toată Peninsula ţopăia dincolo pe Prodigy.

la-nceput nemulţumit :)

Dar erau acolo. Şi erau îmbrăcaţi cu pantaloni de cazaci cu imprimeu mişto, aveau până şi brâu. Instrumentele arătau la fel de exotice. Îi vedeam acolo după ce i-am aşteptat luni de zile şi nu-mi venea să cred. Diana avea emoţii, iar io mă simţeam ca şi cum io aş urma să cânt. Dar toate ne  simţeam ca şi când i-am fi cunoscut şi ascultat de-o viaţă. :)

Aşa a început dezmăţul. Toată lumea era pregătită. A intrat chelu’ pe scenă, ne-a mulţumit c-am rămas la ei şi nu ne-am dus la Prodigy şi… tot ce s-a-ntâmplat odată cu primele fluierături din piesa cu Trompita e de vis, de basm. :)

În primul rând, după un sfert de piesă li s-au descreţit tuturor frunţile şi au zâmbit nehistrionic până la sfârşitul concertului. De ce ? Păi, în mare parte datorită nouă, fanelor înfocate, care nu ne sfiam să sărim, să dansăm ca-n junglă, să dăm sălbatic din plete şi să ţipăm încontinuu.

Cam ăsta ar fi un scenariu de concert obişnuit, nu ? Ei bine, ăsta n-a fost. :))

beat the shit out of that mothafucka :D

:D

Pentru că dansurile şi ţopăielile noastre n-au trecut neobservate. Totul a început cu prima piesă, când, după ce am sărit suficient încât să-i atrag atenţia, m-am uitat adânc în minunata albăstreală a ochilor chelului şi i-am făcut semn că nu se prea aude vocea, s-o dea mai sus. :)) El, foarte receptiv, a făcut acelaşi semn sunetistului, apoi, tot din gesturi, m-a întrebat cum e acum, iar eu i-am răspuns din degete că mai bine. :)) Iar când prezentau a doua piesă, tot ce-a trebuit să zică a fost Nemae Hliba…, ca noi să completăm în cor, zbierând strident SPIVAAAAAAAAAAAAAJ ! :))

Haidamacii în toată splendoarea lor de Haidamaci. :D

Şi ei au spivaj iar noi am tanets, de parcă în ultimele două luni am fi fost imobilizate şi abia atunci redescopeream că avem muşchi în mâini şi picioare. :)) Contactul vizual nu numai că nu a încetat nici o clipă, ba chiar s-a înteţit. Lui Oleksandr the Bald i-a plăcut atât de mult de mine/noi, încât concertul ăsta se poate numi lejer concert personal: ochii lor în ochii noştri, zâmbete, gesturi… Când a văzut că, acolo pe la a cincea piesă la fel de săltăreaţă (pentru că doar după 6 piese li s-a făcut milă de lipsa noastră acută de antrenament fizic şi de apa care curgea în valuri de pe noi…), mai aveam un pic până la colaps şi moarte prin extenuare, s-a aplecat peste mine şi, gesticulând şi zâmbind, a schiţat un fel de “hai că poţi, io-te ce faină-i şi piesa asta :D “. Şi atunci cum să nu-ţi fie mai mare dragu’ şi, prin urmare, să poţi ?! :))

dragu’ de el… :X

Şi de-ar fi fost doar atât… La un moment dat, într-o pasă de respiro a unei piese, Oleksandr a întins mâna către mine, eu către el, şi ne modificam poziţia mâinilor ca şi când ne-am fi ţinut de ele. În timp ce, evident, ne priveam adânc în ochi şi ne zâmbeam fericiţi. Pentru că deja era evident că toată lumea se simţea cât se poate de bine. :) Am mai contribuit şi noi, antrenându-i la un moment dat pe nişte adormiţi într-o horă. :D

can you spell WILD DANCING ? :D

Pe Diana a alergat-o pe loc, cum ar veni, tot aşa, uitându-se în ochii ei, pe o piesă săltăreaţă, da’ progresiv, astfel încât săraca se gândea la un moment dat să le arate semnul de timeout. :))

Şi ca să dovedim că suntem fane adevărate, am ştiut ce să strigăm când Oleksandr a spus tare, clar şi răspicat: “We play kozak rock, but there’s another band that plays kozak rock even better than Haydamay !”. Iar noi, de colo: MOTORHEAAAAD!!!! :)) Ace Of Spades în varianta cazacilor sună genial, ar trebui s-o asculte şi Lemmy măcar o dată în viaţă, să ia nişte lecţii. :))

cazacu’ chel şi ipostaza măreaţă :))

A fost atâta dans şi atâta nebunie, încât Dianei i s-a rupt medalionul de la gât, iar io am fost cu şliţu’ desfăcut 60% din concert. Hanoracu’ mi-a zburat de câteva ori în zări necunoscute, iar sutienu’ mi s-a dezmembrat. Just like that. =))

meanwhile, mai încol’ pe scenă :)

Până şi trompetistul şi trombonistul, din colţul opus al scenei, aveau capetele, zâmbetele şi ocheadele îndreptate către noi. Iar noi atunci nu mai dansam, pluteam, sfidând toate legile gravitaţiei. Era imposibil să fim pătrunse de atâta energie, de atâta spirit bahic, să sărim atât de sus încât să ne fie frică de aterizare, să savurăm fiecare modulaţie a vocii lui Oleksandr, fiecare acord de chitară, acordeonul şi pe Ivan care scotea la un moment dat sunetul ăla de poing poing poing dintr-un ceva care semăna a agrafă de hârtie mai mare, trompeta jucăuşă, tobele sprintene… TOTUL A FOST PERFECT. :D Zdob şi Zdub, Gogol Bordello şi Kultur Shock pot să se ascundă, Haydamaky sunt… out of this world. ;)

Prodigy şi Haidamacii şi-au încheiat concertele în acelaşi timp, da’ cu toate astea, până la sfârşit, din cei 10 oameni iniţiali s-au făcut mai mulţi, astfel încât putem vorbi de un număr decent de spectatori, dacă muma tot vorbeşte de spectacol. :)) Şi aşa i-am chemat înapoi, tropăind pe podele şi strigând asurzitor până n-au mai avut de ales şi s-au întors să ne mai cânte un pic, totul încheindu-se cu Sumnyj Svyatyj Vechir, piesa la care-i ştiu cel mai bine versurile, învăţate cum altfel decât fonetic. :)) A meritat, pentru că ce alt artist ar mai fi mulţumit la final tuturor, de la organizatori la sunetişti, de la familie la căţel purcel Coca Cola, şi printre toate astea să strecoare şi un “Thank you, girls !” ? ;;) Ei bine, ei au făcut-o. Pentru noi. Pentru mine. Concertul meu. :)

cânta şi dintr-o fluierice din când în când

…

Şi credeaţi că aşa s-a terminat tot ? S-au dat jos de pe scenă şi i-am lăsat să plece ? :)) Nu, pentru că aveam asta de la cineva important care nu e voie să se scrie aici:

Aşa că m-am dus aţă în backstage să-i îmbrăţişez şi să-i felicit, fiind convinsă că sunt atât de prietenoşi, de deschişi şi de calzi precum mi i-am imaginat mereu. Şi nu m-am înşelat. :) Am fugit cu braţele deschise către Ivan, superbul acordeonist, iar el, văzându-mă, şi-a deschis braţele şi a fugit şi el către mine ! :)) A fost ca un moment de-ăla în slow motion din filmele lacrimogene, în care doi fug unul către celălalt. Noi am rămas la un hug de menghină, fără să ne pese că eram leoarcă amândoi. :))

Apoi l-am felicitat şi pe trompetist, pe care cică-l cheamă Eugeniu şi-i din Republica Moldova, da’ io nu ştiam asta atunci, aşa că am bâiguit ceva de bine în engleză, iar el nu m-a înţeles. :)) Şi, în cele din urmă, am ajuns la Oleksandr Yarmola, vocalul. După un hug, felicitările şi “YOU ROOOCK !!”-urile de rigoare, am povestit un pic. Mi-a mulţumit, a zis că-i pare bine c-am venit la ei şi nu ne-am dus la Prodigy, a zis că am fost primele care am dat tonul petrecerii… şi tot aşa. Noah, apăi cum să nu-i iubeşti ? :D

Am ieşit, i-am dat backstage passu’ Runiei şi s-a dus şi ea pe-acolo, dar despre asta o să citiţi cândva pe blogul ei. :)

Aşa că… după concertul ăsta, din fane am devenit groupies. Iar dacă scopul declarat al Haydamacilor e să facă cultura ucraineană cool pentru tineri, el a fost supraîndeplinit: deja strângem bani pentru un concert de-al lor în Ucraina, la ei acasă, eu mă apuc de una singură să învăţ alfabetul slavon/chirilic, iar pe viitor mă gândesc la ceva cursuri de ucraineană… care, fie vorba-ntre noi, sună atât de bine, încât mi se scurg tsunami-uri de miere din urechi când o aud. :) (Dacă mai zice cineva că e doar rusă stricată, îl/o bat! :)) )

Au trecut câteva zile de la concertul de duminică, iar noi am ajuns să ne salutăm cu HAYDAMAKY KOZAK SYSTEM ! :)) Două săptămâni n-o să mai pot asculta altceva.

Discografia Haydamaky o găsiţi aici, daca vă interesează; despre cum a fost la restul Peninsulei urmează să scriu. :)