Monthly Archives: August 2009

Dixtraxie cu gerovital

Posted on by
13

Îs un magnet. La un pol atrag freakşi, iar la celălalt zbârcituri trecute de a ţâşpea tinereţe. Cu cel din urmă pol exercitam atracţii mai puternice azi, când m-am aventurat pi şientrul cătunului să recuperez frumusaţă de atestat care dovedeşte că-s aptă de a sta fix dijiaba în bibliotecă timp de trei săptămâni.

Noah, şi cum era cam de dimineaţă pentru mine în jur de 1 la amiaz’, umblam alene cu capu-n pământ şi mânurile în buzujebe, gândită. Şi pe când să-mi bag şi io picioarele-n zebră, mă păleşte întâi un damf pătrunzător de brânză, îmi lasă laţi receptorii olfactivi şi-n secunda doi simt că mă-nşfacă puturoşenia lumii într-o îmbrăţişare de menghină. Ridic ochii – un moş trecut de 70 de ani, tăt un rânjet, fericit “ca un câine scos la pişare” că strânge-n braţe o duduie. Păcat că duduia eram io. Şi io m-am spăriet, luată aşa, pe nepusă masă, că n-am ştiut ce se-ntâmplă ! În consecinţă, i-am şoptit suav la ureche (a se citi am urlat de-o făcut valuri asfaltu’ din centru) WHAT THE FUCK ?????!!! şi m-am eliberat din strânsoare. După ce-am trecut strada şi-am apucat să mă puţulesc, recte să-mi potrivesc ochelarii pe nas şi să-mi aranjez bretonu’ ciufulit, m-a pufnit râsu’ aşa un pic, da’ nu prea tare. :))

Buuuun. Rezolv treburile şi mă-ntorc în mereu surprinzătorul centru, da’ pe ailaltă parte, cum ar veni. Şi umblu şi-n sens opus celui de dinainte de… impact. :)) Da’ ce, credeaţi c-am scăpat ? Pe drum, ghiciţi cine ! Dezavantaju’ de a fi chior se traduce prin faptu’ că iar nu l-am văzt decât în ultimu’ moment. Era cât pe ce să mă înhaţe iară, da’ m-o ratat la milimetru. Di ce ? C-am fugit ! Şi el după mine cu braţele întinse, strigând tânguitor: “STAAAI, DOMNIŞOARĂ !! :(“. Lumea privea siderată, contrariată, iar io… eh, ca un hartbreicăr adevărat, râdeam nesimţitoare de ridicolu’ situaţiei. Cu hohote, de data asta. :))

Ce să zic ? Dacă o să mai apuc ziua în care-o să trec pe lângă haidamacu’ Ivan şi n-o să se-ntâmple la fel, nu mă mai joc. :))


Acordeon vreau să mă reîncarnez ! :))

Leapşă literată

Posted on by
9

M-au bombardat cu ea din două direcţii. Întâi Cristy, apoi Tomata. Şi fin’că m-au nimerit fix în domeniu’ de activitate (lol), iaca:

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit din dragoste?

Martin Page – O perfectă zi perfectă, ca să vadă că se poate suferi mai abitir din lipsa suferinţei din dragoste, sau aşa ceva.

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?

Asta e tricky, pentru că depinde de iubit, goddammit. Da’ cum cred că tot de prin sfera rockărească i-oi şi m-or alege, zicem Joey Goebel – Anomalii.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?

Augustin Buzura – Vocile nopţii. Nu ştiu, pentru că cei mai buni prieteni ar înţelege şi ar digera genul ăsta de literatură introspectiv-politică.

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?

Hmmm, nu Jules Verne, Gândăcelul, Puiul sau alte chestii plictisitoare, respectiv extrem de traumatizante şi marcante pe viaţă. :)) Nu ştiu, cred că io una, la 10 ani sau poate un pic mai repede, am citit într-o singură zi O sută unu dalmaţieni, apoi a doua zi am mai citit-o încă o dată. Într-o săptămână ştiam pe de rost pasaje şi noaptea dormeam cu cărţulia. :)) O am şi acum şi mai c-aş reciti-o.

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător?

Având în vedere că-l bănuiesc a fi mereu curva drumului, ceva uşor, care curge, citibil oriunde şi în orice condiţii. În consecinţă, nişte Kant. =)) Glumesc. Uhm, mai bine poezie, să n-aibă nevoie de semn de carte. Orice volum de Blaga, par example (mai nou am intrat în febra Lucian Blaga şi abia aştept să-nceapă facultea, am curs special cu şi despre dânsul :D).

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?

Fraţii Jderi de Sadoveanu, să moare toţi duşmanii dacă trec de-a treia pajină, mâncatzash.

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura?

The Shining a lu’ King, să-l prindă şi să-l ţină şi să-i bubuie corazonu’ şi să nu-o mai lase din mână până nu află wtf. Dup-aia primul impuls va fi să-şi cumpere toate cărţile pe care le-a scris regele vreodată, cred. Sper. Altfel îi lipim eticheta cu “cauză pierdută” şi-i dăm pace.

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia “cu nasul pe sus”?

Ceva fancy şi pretenţios. Maestrul şi Margareta de Bulgakov. Nici un om cu nasu’ prin văzduh nu va recunoaşte că nu i-a plăcut, chiar dacă nu i-a. :))

9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri?

Alina ? Eeeeh, vreo biografie de trupă indie. :)) Nah, de fapt avem cam aceleaşi gusturi, cred, deci ce-oi citi şi mi-o plăcea la vremea respectivă.

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?

Middlesexu’ lu’ Eugenides, ca să testăm gradul de open-mindedness, dacă tot se bate cu pumnu-n cheptosan că le-a văzt păh toate.

Se duce la Lee, Cătă (tre’ să-ţi dau muierea uitată înapoi ! şi da, mi-o plăcut la nebunie ! :D) şi pikchiu. Spadez, tu ? Ce faci ? Îţi prieşte vacanţa ? :))

All my faith in Faith No More ! (part 2 – concertu’)

Posted on by
15

– Băăă, auzi, e voie cu deodorante ??? întreabă o namilă pe alta.

Cam aşa mi-am făcut io intrarea în Sala Polivalentă bucureşteană, cu rucsacu-n spate, că n-aveam de gând a dormi nici a doua noapte (să şi rimeze). Până la urmă şi-au dat şi ei seama că n-am venit taman din Tîrgu-Mureş cu unicul scop în viaţă de a-i pulveriza lu’ Mike Patton nişte Dove în ochi, aşa că m-au lăsat să intru.

Înăuntru cam pustiu, da’ ştiam că lucrurile nu au cum să rămână aşa până la finele serii. Pentru că Lunoz Amaroz încă erau prin public şi nu dădeau semne de a se grăbi undeva, am inspectat împreună cu Runia zona. Chiar la intrare, un tip a încercat să ne racoleze ca să băgăm un Guitar Hero amplasat niţel mai încolo, unde unu’ îşi etala talentele plurivalente, în sensul că nu făcea doar chitara de pe piesă, ci concomitent şi tobele, la nişte tobe de jucărie ofcors. Nici nu ştiam că se poate şi aşa… I-am zis că mă pricep mai bine la o chitară normală decât la d-astea, dar el a insistat că e uşor şi distractiv, că deh, de-aia era pus acolo. Trebuia să adaug că dacă cânt cu picioarele îmi iese şi mai bine… :D Aaanyway, n-am vrut să ne suim pe mini-scenă şi să ne dăm în spectacol, deşi era mişto ideea pentru cei care se plictiseau la trupele din deschidere. :) Nu era cazul nostru, pentru că dinăuntru se auzeau deja primele acorduri din Gri dorian, iar noi, ca nişte fane adevărate ce suntem, ne-am prăvălit pe scări şi am năvălit în primele rânduri.

Pentru un nebucureştean/neclujean, să vezi două concerte Luna Amară pe an e mare lucru. Să fie ambele concentrate şi super reuşite în acelaşi timp e cam frustrant, pentru că nu-ţi ajung nici pe-un timpan. :) Deşi n-a trecut o lună de când i-am auzit la Peninsula într-un concert-viteză absolut bestial, care-a rupt gura Târgului (haha), mi-era dor de ei. Dacă la Felsziget şi-au promovat noul album, aici am avut incredibila baftă să prindem un show axat mai mult pe piesele deja consacrate: Somn, Loc lipsă, Folclor etc. Singura piesă nouă pe care-au cântat-o a fost, să vezi coincidenţă fericită, preferata mea de pe noul album, şi anume No Return. Incredibil cum poa’ să sune live.

Şi da, o s-o zic mereu: trupa bună e aia pe care-o asculţi live şi nu ai vreo dezamăgire cum că parcă ar suna altfel decât în varianta de studio, parcă se bâlbâie şi sucesc armoniile şi chitara aia nu se aude exact la fel de mişto ca pe album… nu. Trupa bună e Luna Amară, care şi-a îmbunătăţit considerabil sound-ul de când cu noul chitarist, Mihnea cel Mic. :D Chitara aia cureish, în delay, mai ales pe No Return, mă termină psihic. Iar dacă la Peninsula vocea lui Mihnea cel Bătrân îmi dădea fiori, în Bucureşti Nick a dovedit încă o dată ce calităţi vocale  impresionante are. Ori o fi fost mai în formă, ori am empatizat mai mult cu el de data asta, cert e că eul poetic făgădarian nu se dezminte. ;)

Evident, io şi cu Runia am fost aproape singurele care-au dansat mai desuet pe partea finală din Folclor, aia cu trompetă, iar publicul predominant sudist şi, în consecinţă, preponderent inert, nu a întârziat să ne taxeze: “Ahahaha, ui’ şi la alea !” au grăit două fâţe din spate. Bine că sunteţi voi cu un pas mai sus pe scara evoluţiei umanoide pentru că doar priviţi şi nu vă manifestaţi, iar noi, “caricatura unei naţii” – să citez din Mihnea :)) – mai avem de progresat. Hai sictir şi dögölj meg ! :))

După amăruii care-au fost un aperitiv cum nu se poate mai delicios pentru o seară ce avea să devină epocală, au urmat nişte sloveni care se intitulează Elvis Jackson. Din care eu una n-am înţeles prea multe, sinceră să fiu. De fapt, nu aveam deloc răbdare să stau şi să rumeg muzică nouă. Am savurat cât am putut melanjul interesant de ska, Elvis Presley şi multe alte stiluri puse pe fast forward şi am zis că ok, da, sună foarte profi, sunt energici şi par a şti ce fac ei acolo cu atmosfera incendiară, dar… n-am starea de spirit necesară. Mi-au plăcut, însă, două lucruri: 1. au început să cânte aruncând o minge de-aia de plajă în public. :)) 2. vocalu’ era cam alienat mental, în sensu’ foarte bun, şi a avut tupeul să “înoate” prin “valurile” din public cam aşa:



Runia cea fără de astâmpăr îşi va deschide curând o expoziţie de artă…

Au urmat macedonenii de la Superhiks care, având în vedere că aveau o grămadă de alămuri suflătoare la ei, la prima vedere păreau mai pe felie cu gusturile-mi. Deşi nu m-am înşelat, pacienţa m-a salutat din mers încă o dată. N-aveam stare, eram hiperactivă şi-i voiam pe Faith No More. La un moment dat şi sub acţiunea unui important catalizator care se unduia ispititor pe lângă mine, umblam dintr-un capăt în celălalt al restrânsului spaţiului, de la rucsacurile de pe jos la Runia şi înapoi, again and again and again… :)) Surpriza Superhikşilor a fost un cover Motorhead la… Ace of Spades. =)) Am aplaudat, ne-am fâţâit vag, dar se ştie, o anumită variantă a unor anumiţi cazaci e de mii de ori mai reuşită. :D A fost, oricum, suficient cât să rememorăm şi să oftăm nostalgic. ;)) Încă vreo patru piese ce mi s-au părut nesfârşite şi duşi au fost şi macedonenii.

Fericire. Neastâmpăr. Freamăt. Benoclări exoftalmice şi salivă înghiţită în sec în aşteptarea… Momentului cu M Mare De Tipar. Şi atunci a intrat în clarobscurul sălii. Şchiopătând intenţionat, cu ochelari pe nas, cu un baston în mână şi o bască pe cap,  într-un costum piersicos, cântând uşurel Reunited… el, doar el, idolul, semizeul, Mike Patton.




mdeah… habba habba :))

Dacă-mi zicea cineva acum un an că o ajung să-i văd live pe Faith No fuckin’ More, i-aş fi râs în nas. Cum ? De ce ? Cum să se reunească ? Cum să ajungă aici ? Aşa că da, emoţiile erau puternice şi nostalgia înflorea stropită de acordurile primei piese, dar totul a durat doar până când Mike a zvârlit ochelarii şi bastonul cât colo, a înşfăcat megafonu’ şi din boxe a început să bubuie From Out Of Nowhere. :D Undeva pe mijloc mulţimea a pus de-un fel de pogo, iar noi nici că ne lăsam mai prejos, sărind şi strigând versurile arhicunoscute.


portavocea penei mele… mi se înfioară tot pufu’ de pe mine

Cu toate că iniţial am crezut că şi Mike o să fie un fel de Trent Reznor şi n-o să vorbească cu noi până la final, limitându-se la a-şi cânta impecabil piesele, m-am înşelat amarnic. Nu numai că a fost foarte comunicativ, da’ pe lângă laudele de rigoare cum că suntem mai în formă decât el pe Easy şi Midlife Crisis şi alte hituri, ne-am căpătat şi o sumedenie de “fuck you”-uri. =)) “How many of you are here with cameras ? You fuckin’ assholes, you pieces of shit ! Fuck you ! Fuck you ! Fuck you…” tot aşa până la fadeout fără microfon la gură. :)) Adevăru-i că are dreptate, şi io-s cam împotriva ăstora care ţin neapărat să filmeze tot concertul cap-coadă şi să se bucure de el acasă, în loc să-l savureze din plin pe moment. Înţeleg o piesă, două, dar cred că nişte unii de pe-acolo chiar exagerau. Sau poate Mike a fost idiot, dar contează ? =)) Ne-o meritam, dacă nu pentru asta, atunci măcar pentru faptul că la superbisima, ultralasciva Evidence, o piesă care, luată separat, nu are absolut nici o legătură cu albumul pe care se află, o melodie care dovedeşte şi subliniază până rupe foaia geniul lui Mike Patton, în fine, divaghez; deci pe piesa asta sus-numitul geniul a întins microfonul fanilor din primele rânduri să cânte, dar ei au fost în stare doar de-o lălăială vlăguită, costelivă. Nu eram io acol’ să i-o zghier din tăţ’ rărunchii. :))


swallow me whole, I’ll live in your soul :D

ivil

Ştiam că Faith No More e genul de trupă care pregăteşte ceva deosebit pentru fiecare loc în care concertează şi ştiam că se interesează de specificul ţării pentru a pune la cale ceva mai mult sau mai puţin impresionant. La Download, în Anglia, au făcut mişto cântând o bucăţică din Poker Face a lui Lady Gaga, cu Mike Patton cotcodăcind adorabil pe piesă. :)) Nouă ne-au pus un sample cu chestia aia oribilă care nu ştiu ce e în original… ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e and stuff, şi ne-au întrebat, evident, dacă avem nevoie de nişte manele. Toată sala s-a prefăcut scandalizată şi a răspuns în cor ca “Noooooo…“, dar clăparul, vestitul Roddy Bottum, ne-a îmbunat vezi Doamne: “Trust us ! Do you trust us ? Do you fuckin’ trust us ?”. Teatrul fiind jucat, a început cea mai mişto manea pe care-am auzit-o-n viaţa mea, Just A Man. :)) Ar trebui să-i invităm la chefurile vecinilor manelişti aşa, din când în când, să ne cânte manele americane până li se reduc la absurd corzile vocale şi li se neantizează instrumentele, dragii de ei. ;;)


I trust him completely :))

Verdictul a 90% din publicul prezent ? Cel mai tare concert de anul ăsta. Verdictul lui Döme ? Cel mai bun concert ever. Verdictul meu ? Genial, demenţial, şi probabil ambele variante de mai sus sunt corecte, dar atenţia mea distributivă din timpul concertului mă împiedică să iau o decizie. Pentru că da, în timp ce urechile îmi erau desfătate, se mai întâmpla ceva mişto pe lângă mine. Cumulat, aş îndrăzni să spun că au fost printre mai intense şi reuşite două ore muzicale din viaţa mea. Prin top 3, aşa. :D


heh :X

zee playlist ;)

şi o poză pe care nu ştiu de unde-am furat-o, da’ e absolutamente demenţială… nunta extremală la concert Faith No More, dovadă că nu toate nunţile tre’ să fie naşpa :))

Nu că afterparty-ul s-ar lăsa mai prejos… Am fost “la văru’“, ca să citez din clasici în viaţă, adică la o terasă de vis-a-vis de Sala Polivalentă, unde-am băut prima şi singura bere pe sezonu’ ăsta, un Beck’s. Mă rog, una e mult spus, fin’că şi-a mai vârât şi altcineva botul lacom, dar Roxa împarte cu drag şi altora, darnică şi sufletistă fiind. :)) Acelaşi clasic în viaţă căruia o să-i zicem, generic, veveriţa_bc, a fost şi traumatizatul care a avut neşansa să trăiască în intervalul 14-18 ani în Mîrgu-Tureş, de unde şi expresia “Futu-i în gură de bozgori !” cu care ne-a încântat, pe mine şi pe Runia, în mod deosebit. :)) Deşi noi două nu suntem ca ei pentru că nu vorbim ca ei. Iar dacă îţi zice asta un traducător de filme păh parale, tre’ să fie adevărat, ce naiba. :)) De undeva din celălalt capăt al mesei auzeam altele, câte şi mai câte: “Eu aşa curios am fost să o fac cu o tipă care are metal din ăla în limbă !! Şi ştii ce ? Am făcut-o ! Şi acum ştiu cum e ! :D :D “ Felicitări ? (:| Oricum, nu ştiu de ce vă zic doar partea mai nasoală a serii megareuşite, pentru că oricum şi detaliile astea nu fac altceva decât să adauge valoare amintirii, una foarte dragă de-altfel. :)

A urmat apoi cea mai mişto cursă cu taxiul prin Bucureşti, and I fuckin’ mean every word. De la Tineretului până la Unirii, unde io şi cu Runia aveam de stat până pe la 5 dimineaţa. Era deja 3, aşa că timpul a trecut cât ai pocni din degete. Nedormite de două nopţi, dixtraxia era în toi. Eu am reuşit performanţa de a face un mic show de striptease hăpt în centrul capitalei. Io eram aia în sutien şi-n chiloţi care se schimba nonşalant pe-o bancă, cu Runia râzând în fundal. :)) Ulterior au apărut şi fanii. În episodul de azi, un nene pe la 50 de ani, care după ce-a fost refuzat de amândouă, ne-a zis sentenţios: “Treaba voastră. Să ştiţi că şi voi pierdeţi, nu numai io. Şi voi pierdeţi.” Word, tataie !

Aşteptând microbuzul de 5 dimineaţa, am adormit ca o focă între Runia şi Döme, pe bancă în autogară, de unde-am fost tot cu filmul rupt până acasă. Cea mai mişto şi pe fugă excursie bucureşteană de până acum, de asta pot fi sigură. :)

Poze şterpelite fără jenă de pe metropotam, rockXpress şi hotnews.

All my faith in Faith No More ! (part 1 – maratonu’)

Posted on by
14

Adevăru-i că tre’ să iubeşti cam mult o trupă ca să faci un veritabil tur de forţă şi de rezistenţă fizică aşa cum ne-am hotărât noi, adică io şi Runia, să facem. Sau să fii tânăr, în puteri şi o ţâră căzut în cap. Sau din toate câte-un pic. Atunci ştii de la bun început că are să iasă ceva incredibil de mişto, aproape de pragul irealului. :D

Aşa că iaca ce am împachetat noi tăt Tîrgu-Mureşu’ pentru o zi şi duse am fost cu acceleratu’ de Bucureşti. Dej dacă o dispărut câteva ore cătunu’ ista de pe hartă, noi suntem de vină. Având în vedere că prea am pendulat cu decizia între Gramachica Academiei şi DEX, am ataşat până şi Palatu’ Culturii la ultimu’ vagon, să fim sigure că nu ne lipseşte nici o carte pentru lunga călătorie de mai bine de 10 ore. Asta a fost aşa, un moft, pentru că ieftineala era de două ori mai mare decât cu tradiţionalul maxi-taxi, iar noi, studente sărace fiind, am preferat varianta asta. Plecarea la 7 şi ceva seara, sosirea la 5 şi ceva dimineaţa. O splendoare, nu-i aşa ? :))

Până la urmă da, a fost cam mişto. Cât timp am stat pe locurile noastre, înghesuite în compartiment cu o unguroaică literată care dormea intermitent, iar în pauze băga mare din ceva roman în, hat persze, maghiară, precum şi cu un familion format dintr-o tanti şi vreo tri copchile care benoclau ochii cât roţile de TIR către noi, io şi Runecica ne-am cuibărit în bancheta comodă şi frumos tapiţată cu chelea p…eştelui a CFRului şi ne-am uitat la Ice Age 3.

Care Ice Age 3 îi bestial, ne-am spart de râs. Foarte mişto că n-au omorât eştia seria şi chiar au scos ceva foarte fain din partea a treia. La faza cu “I THOUGHT YOU WERE A FEMALEEE!!!”, văzută în timp ce staţionam în Deda, cre’ că au avut ceferiştii ceva dificultăţi la schimbarea locomotivei de la cât de tare săltau vagoanele şi noi cutremurându-ne de râs isteric în ele.

După Deda am trecut pe electrică şi, cum electricele-s în general mai cool, de la chitare pân’ la locomotive, am zburat ca gându’ şi ca vântu’. Ne-am şi găsit compartiment gol în care-am rămas pân’ la finele voaiajului. Şi-am dansat pe Zdubi, şi-am băgat nişte Faith No More şi am mai dat din cap pe-acolo, cu perdelele trase, pân’ am eşuat extenuate pe bancheta, cu rucsacurile sub ţeste. Pe când sesiunea de chill era în toi, dă năvală peste noi un unu’, pe la 30 de ani, care se scuză instant şi insistent de parcă o întrerupt orgia care avea să salveze populaţia pe cale de dispariţie a planetei. Nu mică mi-o fost mirarea când, peste maximum 5 minute, a intrat iară şi a vrut să discute ceva între patru ochi cu, evident, subsemnata.

Ai dracu’ fani, îmi zic ieşind din compartiment, în timp ce Runia privea amuzată spre mine, nici păh tren nu mai scap de ei !!!! :)) Şi într-adevăr, i-am cam căzut ăstuia cu tronc din prima pentru că, abureala jeamului de CFR maică, seamăn cu o tipă de care lui i-a plăcut fefefe mult. Că am păr frumos, ochi frumoşi şi îmi stă bine cu ochelarii, îs studentă la litere ? Io rămân catatonică, blestem în gând ziua în care mi-am ales rame de ‘telectoală şi ascult mai departe siderată. Că-i din Sibiu, că-s doar 110 km de-acol’ până-n Mureş, nu-i dau număru’ meu de telefon ? Adevăru-i că nu era your random scaiete, agăţătoru’ de pe toate drumurile pe toate gardurile, aşa că îmi era cam cumva faţă de el şi i-am zis că mă mai gândesc după ce mă hodin olecuţă. Iar el, simţit, a zis că o să-i fie ruşine să intre peste noi dacă dormim, iar io am ridicat din umeri, că deja asta nu mă mai privea. :)) Evident, cum am zbughit-o înapoi către Runia am şi ameninţat-o c-o las fără ghid pân Bucale dacă nu se face că doarme până dincolo de Gheorgheni. Şi aşa am scăpat şi io, idola simţită, de fanu’ simţit la rându’ său, fără număr de telefon împrăştiat  în zări. :))

La o oarecare oră târzie din noapte sau devreme de dimineaţă, depinde, Runia m-o părăsit pentru lumea viselor şi am rămas io, hiperactivă până-n ultimu’ fir de păr, să admir peisaju’ întunecat de-afară. Se vedeau aşa mişto luminiţe de veioză pe Valea Prahovei, în câte-o căbănuţă, de mă şi gândeam ce fain o fi de persoana de dincolo de draperii, cum mai citeşte ea… sau dacă-s două persoane, cum se mai întâmplă altceva în liniştea aia solemnă. :X :))

Cumva, pe la 6 dimineaţa, am ajuns şi-n Bucureşti. Am reanimat-o pe Runia cea monosilabică cu nişte Tic Tac şi am pornit spre Parcul Izvor, nu înainte de o tentativă eşuată de ţepuire din partea unui taximetrist, la ieşirea din gară, când căutam şi noi din privirile noastre adormite o gură de metrou întru scoborâre. Ştiam că-i acolo, la ieşirea din clădire, da’ pune-te cu omu’ nedormit.

– Căutaţi un taxi ?
– Nu…
– Doriţi să ajungeţi undeva ?
– La o gură de metrou.
– Ah, este una acolo, după blocul din faţă (care bloc din faţă era la mai puţin de 150 de metri şi vedeam M-ul care marks the spot cum văd Dâmboviţa de pe pod, n.a.). 10 lei şi vă duc.

10 lei ?! Excuse you ? What what in the butt ? 8-| Cât tupeu poţi să ai, acum sincer ? :)) În fine, am umblat cu picioarele noastre alea care ating pământu’ până acolo, fără să băgăm bănuţi în buzunarul şmecheraşilor care ne iau de provinciale cu mintea hodinită. Eram hobosite, bă, ce ştii tu… :)) Better luck next time. NOT.

Ieşind de la metrou, am găsit această privelişte, pe care Runia o sorbea din priviri şi din cauza căreia eu auzeam, din două-n două minute: “HIIIIIII tuh, cât îi de faină, mai fa-i o poză !”.


la cererea Runiei, Casa Popoului early in the morning !

Ditamai pustietatea de parc la 7 dimineaţa doar pentru noi, plus un vânt sălbatec ce ne răvăşea pletele. În consecinţă, ce puteau două fete cucuiete să facă altceva decât să-şi înfigă căştile în urechi şi să se opintească în opinci pe Haydamaky şi Bună dimineaţa Zdubilor. :)) Şi dă-i, şi rupe-te, şi lumea privind stupefiată, şi fericirea şi nepăsarea de pe lume ! :))


gol, cum îi şade bine parcului imens :D

nue due :))

fiinţe la orizont…

După 8 a apărut în peisaj şi cel mai frumos golden retriever pe care l-am văzut vreodată, Raţă. Şi “cel mai…” nu se opreşte aici, continuă cu: blond, zburdalnic, bălos, adorabil, jucăuş, sprinţar, neastâmpărat, zvăpăiat, toate sub aceeaşi blană îngrijită de S. :D Inutil să zic că eram tot călare pe bietu’ animal, sufocându-l cu dragostea-mi nestăvilită, de unde derivă şi următoarele poze: alea mişto ale mele, alea bune de galerie de artă ale Runiei. :))

scotocind pe sub bancă după Răţuşca cea căscată

=)) I love that look !

scratchin’, he luvz it. :D

în toată splendoarea sa blănoasă

îl mituiam cu mingea să se uite-n ochelarii mei

noi ;))

tăvălitu’ prin iarbă, la mare căutare ;)

încă una cu Casa, la cererea publicului…

nu, nu-l caut între dinţi :))

la plimbare

v-o fost dor ?

la punctu’ de întâlnire, cel mai vegetarian dintre consumatorii de copănele de iarbă şi trifoi la proţap :))

Mai departe am plimbat-o pe Runia pe unde-am putut/ştiut, cu harta-n mână ca să fiu sigură că nu-mi dau străzile şi obiectivele semituristice cu virgulă: Calea Victoriei, Pasajul Villacrosse, Humanitas Kretzulescu, Anthony Frost, Universitate, TNB, Muzeul Ţăranului Român, al său Cărtureşti şi… Drumul Taberei. :))

dacă nu ştiaţi ce să faceţi cu doojdoo de meleoane, pe Calea Victoriei e răspunsul !

Runia şi-a luat câteva cărticele din librării, da’ io am stat pe tuşă de data asta, cu toate că mi-a rămas gandu’ la cărămida aia de Stephen King’s IT care se găsea cu doar 39 de lei la Anthony Frost. :| Mi-am zis că oricum începe mintenaş facultea şi iar aş avea timp de lecturile proprii abia peste un an, deci n-are rost să stea atâta în bibliotecă, umplându-se futilmente de praf.

Apropo de Anthony Frost, ioi ce librari prietenoşi au ! Care te salută de cum păşeşti pragu’ şi-ţi zâmbesc atât de afabil, parcă eşti client de zi cu zi. Şi culmea, nici măcar nu o percep ca pe o strategie de marketing, o amabilitate falsă; oamenii ăia chiar se simt bine cu clienţi prin preajmă ! Mai ales un oarecare librar tânăr şi drăguţ, care de cum am intrat s-a dat jos de pe scara pe care era cocoţat, aşezând cărţi pe rafturi, a venit către noi şi cu un rânjet ilescian, cu buzele pân’ la tâmple, a grăit către aceleaşi doo fete cucuiete, adecă noi:

– Aveţi nevoie de mine ?

La care noi ne-nroşim, ne uităm cu subînţeles una către cealaltă, având în cap amândouă cam acelaşi răspuns, şi anume “well, if you put it that way…”. :D Evident că-i zic Runiei ceva referitor la asta la ureche, evident c-o fac cu volumu’ dat prea tare, că al’fel gafa nu putea să-şi continue firesc cercul vicios. Colega librară începe şi ea să râdă, ăsta-şi dă seama de ce i-a ieşit (intenţionat ? :)) ) pe gură, fâstâceala e în floare, iar noi ne afundăm printre cărţi, încercând să ne revenim din îmbujorare. Eh, librari dulci ca-n Bucureşti… sigh… :))

Înainte să ajungem la Jen pentru prânz, un duş-viteză şi o smotocire de pisică hiperactivă şi drăgăstoasă care, dumnezo, era cam îndrăgostită de mine, am tras o fugă şi pân’ la Muzeul Ţăranului Român şi clubu-i aferent, unde am mâncat cea mai bună plăcintă cu mere în iarnă, iar acum am testat-o şi pe aia cu brânză dulce. 8 lei, 300 de grame (!!!), sirop de caramel deasupra, foi subţiri şi muuuultă brânză. Nici la stafide nu s-o zgârcit, iar scorţişoara din aia cu mere chiar se simte ! Dac-aş trăi în Bucureşti, numa’ de-acol’ aş cumpăra, sunt absolut geniale. Recomand călduros. :D

iubesc locu’ ăla, iar clădirea e nepreţuită

plăcinta mea cu brânză, bunăciunea bunătăţurilor

plăcintă cu brânză, insist :))

ce-o rămas din ce-o devorat Runia din a ei cu mere

e naşpa, da-i ultima, jur =))

Vine şi partea a doua, concertu’ propriu-zis, miiintenaş.

There is no place like home when you got no place to go

Posted on by
5

Scrisă pe telefon azi-noapte

De fiecare dată când ajung aici, parcă mi se resetează creierul. Sistemul urban de valori devine nul când păşeşti desculţ pe trifoi. Am început să mă gândesc serios la varianta cadru didactic. Aici. Departe de meschinăria, promiscuitatea, frivolitatea şi falsitatea de la mai bine de 100 de km distanţă. Măcar un an, după faculte, să-mi revin, să mă întremez şi să-mi regăsesc echilibrul care acum îmi cam scapă printre degete. Idealuri mărunte, linişte mare. Poate n-aş mai vrea să plec. :) Nici praf nu există aici…!


Cum am mai fentat o dată moartea

Posted on by
9

Sună mai grav decât e de fapt şi a ieşit a big fuss and scene, dar prostia omenească e evocabilă, deci trebuie. :))

Nu ştiu cum să vă zic, da’ io, de la o vreme, am o oarecare senzaţie de disconfort în chept. Colo sus, între sâni, ca să ne localizăm mai iegzact în spaţiu. Mă strânge, mă apăsă, mă asfixiază, mă asudă :)), mă ţine vreo 10 minute şi mă lăsa. A apărut la emoţii puternice, la efort, la căldură. Voi ce-aţi crede ? Nu că-i bai cu corazonu’ ? Că io aşa am crezut, am şi cerut trimitere la cardio, da’ nu m-am dus că-i cu programare, şi am lăsat-o pe seama pilelor familionului, care ziceau că după 1 august. Aşa că, echipată doar cu un spray cu nitroglicerină, am trecut şi peste Peninsula fără absolut nici un incident, deşi m-am zbenguit încontinuu.

Fericită că-s invincibilă, aproape am uitat că am avut vreodată ceva şi odinioară mult-aşteptatul EKG mi se părea redundant. Până aseară pe la 9 când, pentru prima dată, au fost dureri, nu râcâieli şi apăsări. This is it, atacul de cord mă paşte, woohoo ! :)) Atunci am folosit spray-ul cu nitroglicerină care ar fi trebuit să aibă efect imediat dacă aş fi avut ceea ce greşit bănuiam, adică ceva angină pectorală wannabe – pentru că, dammit, simptomele au fost identice şi s-au confundat până la ultimu’. :)) Evident, în afară de cefalee şi ameţelile de rigoare de la vasele dilatate nu s-a schimbat nimic. Atunci am sunat-o frumos pe Runecica şi sfatul medicului a venit foarte prompt: “Mujer, sună la 112 !!!!!” :))

Da’ muierea asta-i dobitoacă, încăpăţânată precum un catâr şi rezistentă ca un măgar de povară, pen’ că ce m-am gândit io, cum să mă duc aşa la urgenţe ? Păi stai puţin să fac o baie, să-mi spăl pleata îmbâcsită de transpiraţia de la durere, să mă epilez… ce, cum să-mi facă ăia aşa analize ? A woman’s gotta do what a woman’s gotta do. =)) Şi aşa, din ora 9 s-a făcut ora 1, iar io am ajuns curăţică şi mirosind frumos în pătuţ, aşezându-mi pernele ca să pot zace fără să gem de durere. Şi m-am păsărilăţilungit aşa, cu geamu’ larg deschis, privind avioane şi sateliţi clipocitori pe cerul nopţii, ascultând muzică dreamy şi simţindu-mă cât de cât ok. În prostia mea, eram sigură că adorm şi până dimineaţă îmi trece.

Da’ de unde.

Ora 4, Roxa se-ntoarce pe partea cealaltă. Durerea revine atât de tare, încât nu mai ştiam dacă mă doare peptu’, inima, coastele, coloana sau pur şi simplu sunt pe moarte. :)) M-am ridicat, m-am dus la baie şi m-am întors înapoi scâncind. Când m-am aşezat în pat deja gâfâiam, aer ioc. Tremuram, transpiram, mă chirceam. “OK, gata, e momentul să te panichezi acum”, i se-aprinde beculeţu’ şi conştiinţei îndărătnice, după 7 ore de chin. Da’ cum să te panichezi când nu mai eşti în stare să umbli ? Telefonul, maică, noroc cu el că i-am putut suna pe ai mei de dincolo. :))

Şi aşa, în puterea nopţii, singură în ambulanţă, inspectam aparatura şi dotările şi mă minunam cum doar sunetul gropilor se aude, iar zgâlţâielile nu sunt foarte puternice. Am ajuns la urgenţă, mi-a luat o înţepată tensiunea, apoi doi tipi mi-au făcut EKG-ul care-a ieşit ok. Ca o paranteză, io, neumblata prin spitale, sunt destul de stânjenită când un tip total necunoscut, grizonat cu ochi albaştri, îmi mută sânul mai încolo ca să fixeze mai bine ventuza pentru EKG. E absolut bizar. :))

Doctoriţa, o moldoveancă straşnică, cu un accent delicios, m-a luat, m-a apăsat peste tot deasupra diafragmei, da’ n-am simţit nimic. M-a apăsat dedesubt, m-a încovoiat, m-a sucit şi m-a întors pe tot restul părţilor, AU, DOARE ! E clar, stomacu’. Stomacu’ ?! Chiar el. Nu intru în detalii, da’ vă zic doar atât: nu mâncaţi luni de zile doar fructe dimineaţa, pe stomacu’ gol. La un moment dat se poate întoarce împotriva voastră urât de tot. :))

Şi acum, desigur, partea amuzantă din tot calvaru’ ăsta nocturn: rezidenţii care trebuiau să-mi dea intravenos tot lichidu’ dintr-o seringă gigantică. :)) Fun with veins, baby ! :))

Vine primu’, grizonatu’ mişto, ăla cu EKG-u’. Îmi ia mâna dreaptă, o pipăie, o plezneşte, o mângâie, nu găseşte vena. Se mută la mâna stângă, găseşte, bagă imensitatea aia de ac şi mă-ntreabă dacă mă ustură. Io, crezând că face conversaţie, mă gândesc că wtf, d’oh omule, eşti cu acu-n vena mea, crezi că mă simt ca la plajă ? Şi zic că da, mă cam pişcă. Atunci bietul om se panichează şi scoate repede acu’, crezând că n-a nimerit vena şi dădea pe lângă. Evident, o nimerise, da-n panica lui a spart-o. =))

Pleacă ăsta transpirat, vine al doilea foarte sigur pe el: “N-o putut colegu’ meu ? :D”. Caută tot mâna dreaptă, mi-o strânge (acum am vânătaie şi acolo), nu găseşte vena. Se mută, zgândăre în locu’ unde o lucrat grizonatu’, nu găseşte nici acolo. Se scarpină-n cap şi-i vine geniala idee să-mi dea tot la mâna cu vena spartă, da’ mai jos, mai exact acolo la încheietură, unde se taie copilaşii emo. :)) Stau trei secunde cu acu-n mine, după care aud: “S-o spart.” =))

– Ce vene slabe aveţi, domnişoară. :-S
– Ştiu. :D Nu se potrivesc deloc cu mine, glumesc io îndoită de dureri :))

În sfârşit, vine şi al treilea care m-a cercetat îndelung şi apoi mi-a făcut injecţia în dosu’ palmei, în prelungirea degetului mijlociu. Deh, unde-a văzut şi el nişte albăstreală. :)) Inutil să menţionez că acum am vânătăi şi umflături peste tot şi că arăt ca ultimu’ drogat, da’ măcar am răspuns la întrebare: de trei rezidenţi, în pula lu’ Despot ! :))

Şi aşa, pe la 7 am ajuns şi io acasă simţindu-mă ca nouă, foarte fericită că inimioara mea mai poate trece prin multe intemperii şi dezastre şi că iarba rea nu piere ! :)) Stomacu’… mai vedem ce-om face şi cu el după gastroscopie, adică chestia aia naşpa în care tre’ să-nghiţi un tub şi să-ţi atârne furtunu’ pe gât câteva minute bune, preferabil fără să-ţi verşi maţele pe-acolo. Dumnezo cu mila, las’ că trece… =))