All my faith in Faith No More ! (part 2 – concertu’)

– Băăă, auzi, e voie cu deodorante ??? întreabă o namilă pe alta.

Cam aşa mi-am făcut io intrarea în Sala Polivalentă bucureşteană, cu rucsacu-n spate, că n-aveam de gând a dormi nici a doua noapte (să şi rimeze). Până la urmă şi-au dat şi ei seama că n-am venit taman din Tîrgu-Mureş cu unicul scop în viaţă de a-i pulveriza lu’ Mike Patton nişte Dove în ochi, aşa că m-au lăsat să intru.

Înăuntru cam pustiu, da’ ştiam că lucrurile nu au cum să rămână aşa până la finele serii. Pentru că Lunoz Amaroz încă erau prin public şi nu dădeau semne de a se grăbi undeva, am inspectat împreună cu Runia zona. Chiar la intrare, un tip a încercat să ne racoleze ca să băgăm un Guitar Hero amplasat niţel mai încolo, unde unu’ îşi etala talentele plurivalente, în sensul că nu făcea doar chitara de pe piesă, ci concomitent şi tobele, la nişte tobe de jucărie ofcors. Nici nu ştiam că se poate şi aşa… I-am zis că mă pricep mai bine la o chitară normală decât la d-astea, dar el a insistat că e uşor şi distractiv, că deh, de-aia era pus acolo. Trebuia să adaug că dacă cânt cu picioarele îmi iese şi mai bine… :D Aaanyway, n-am vrut să ne suim pe mini-scenă şi să ne dăm în spectacol, deşi era mişto ideea pentru cei care se plictiseau la trupele din deschidere. :) Nu era cazul nostru, pentru că dinăuntru se auzeau deja primele acorduri din Gri dorian, iar noi, ca nişte fane adevărate ce suntem, ne-am prăvălit pe scări şi am năvălit în primele rânduri.

Pentru un nebucureştean/neclujean, să vezi două concerte Luna Amară pe an e mare lucru. Să fie ambele concentrate şi super reuşite în acelaşi timp e cam frustrant, pentru că nu-ţi ajung nici pe-un timpan. :) Deşi n-a trecut o lună de când i-am auzit la Peninsula într-un concert-viteză absolut bestial, care-a rupt gura Târgului (haha), mi-era dor de ei. Dacă la Felsziget şi-au promovat noul album, aici am avut incredibila baftă să prindem un show axat mai mult pe piesele deja consacrate: Somn, Loc lipsă, Folclor etc. Singura piesă nouă pe care-au cântat-o a fost, să vezi coincidenţă fericită, preferata mea de pe noul album, şi anume No Return. Incredibil cum poa’ să sune live.

Şi da, o s-o zic mereu: trupa bună e aia pe care-o asculţi live şi nu ai vreo dezamăgire cum că parcă ar suna altfel decât în varianta de studio, parcă se bâlbâie şi sucesc armoniile şi chitara aia nu se aude exact la fel de mişto ca pe album… nu. Trupa bună e Luna Amară, care şi-a îmbunătăţit considerabil sound-ul de când cu noul chitarist, Mihnea cel Mic. :D Chitara aia cureish, în delay, mai ales pe No Return, mă termină psihic. Iar dacă la Peninsula vocea lui Mihnea cel Bătrân îmi dădea fiori, în Bucureşti Nick a dovedit încă o dată ce calităţi vocale  impresionante are. Ori o fi fost mai în formă, ori am empatizat mai mult cu el de data asta, cert e că eul poetic făgădarian nu se dezminte. ;)

Evident, io şi cu Runia am fost aproape singurele care-au dansat mai desuet pe partea finală din Folclor, aia cu trompetă, iar publicul predominant sudist şi, în consecinţă, preponderent inert, nu a întârziat să ne taxeze: “Ahahaha, ui’ şi la alea !” au grăit două fâţe din spate. Bine că sunteţi voi cu un pas mai sus pe scara evoluţiei umanoide pentru că doar priviţi şi nu vă manifestaţi, iar noi, “caricatura unei naţii” – să citez din Mihnea :)) – mai avem de progresat. Hai sictir şi dögölj meg ! :))

După amăruii care-au fost un aperitiv cum nu se poate mai delicios pentru o seară ce avea să devină epocală, au urmat nişte sloveni care se intitulează Elvis Jackson. Din care eu una n-am înţeles prea multe, sinceră să fiu. De fapt, nu aveam deloc răbdare să stau şi să rumeg muzică nouă. Am savurat cât am putut melanjul interesant de ska, Elvis Presley şi multe alte stiluri puse pe fast forward şi am zis că ok, da, sună foarte profi, sunt energici şi par a şti ce fac ei acolo cu atmosfera incendiară, dar… n-am starea de spirit necesară. Mi-au plăcut, însă, două lucruri: 1. au început să cânte aruncând o minge de-aia de plajă în public. :)) 2. vocalu’ era cam alienat mental, în sensu’ foarte bun, şi a avut tupeul să “înoate” prin “valurile” din public cam aşa:



Runia cea fără de astâmpăr îşi va deschide curând o expoziţie de artă…

Au urmat macedonenii de la Superhiks care, având în vedere că aveau o grămadă de alămuri suflătoare la ei, la prima vedere păreau mai pe felie cu gusturile-mi. Deşi nu m-am înşelat, pacienţa m-a salutat din mers încă o dată. N-aveam stare, eram hiperactivă şi-i voiam pe Faith No More. La un moment dat şi sub acţiunea unui important catalizator care se unduia ispititor pe lângă mine, umblam dintr-un capăt în celălalt al restrânsului spaţiului, de la rucsacurile de pe jos la Runia şi înapoi, again and again and again… :)) Surpriza Superhikşilor a fost un cover Motorhead la… Ace of Spades. =)) Am aplaudat, ne-am fâţâit vag, dar se ştie, o anumită variantă a unor anumiţi cazaci e de mii de ori mai reuşită. :D A fost, oricum, suficient cât să rememorăm şi să oftăm nostalgic. ;)) Încă vreo patru piese ce mi s-au părut nesfârşite şi duşi au fost şi macedonenii.

Fericire. Neastâmpăr. Freamăt. Benoclări exoftalmice şi salivă înghiţită în sec în aşteptarea… Momentului cu M Mare De Tipar. Şi atunci a intrat în clarobscurul sălii. Şchiopătând intenţionat, cu ochelari pe nas, cu un baston în mână şi o bască pe cap,  într-un costum piersicos, cântând uşurel Reunited… el, doar el, idolul, semizeul, Mike Patton.




mdeah… habba habba :))

Dacă-mi zicea cineva acum un an că o ajung să-i văd live pe Faith No fuckin’ More, i-aş fi râs în nas. Cum ? De ce ? Cum să se reunească ? Cum să ajungă aici ? Aşa că da, emoţiile erau puternice şi nostalgia înflorea stropită de acordurile primei piese, dar totul a durat doar până când Mike a zvârlit ochelarii şi bastonul cât colo, a înşfăcat megafonu’ şi din boxe a început să bubuie From Out Of Nowhere. :D Undeva pe mijloc mulţimea a pus de-un fel de pogo, iar noi nici că ne lăsam mai prejos, sărind şi strigând versurile arhicunoscute.


portavocea penei mele… mi se înfioară tot pufu’ de pe mine

Cu toate că iniţial am crezut că şi Mike o să fie un fel de Trent Reznor şi n-o să vorbească cu noi până la final, limitându-se la a-şi cânta impecabil piesele, m-am înşelat amarnic. Nu numai că a fost foarte comunicativ, da’ pe lângă laudele de rigoare cum că suntem mai în formă decât el pe Easy şi Midlife Crisis şi alte hituri, ne-am căpătat şi o sumedenie de “fuck you”-uri. =)) “How many of you are here with cameras ? You fuckin’ assholes, you pieces of shit ! Fuck you ! Fuck you ! Fuck you…” tot aşa până la fadeout fără microfon la gură. :)) Adevăru-i că are dreptate, şi io-s cam împotriva ăstora care ţin neapărat să filmeze tot concertul cap-coadă şi să se bucure de el acasă, în loc să-l savureze din plin pe moment. Înţeleg o piesă, două, dar cred că nişte unii de pe-acolo chiar exagerau. Sau poate Mike a fost idiot, dar contează ? =)) Ne-o meritam, dacă nu pentru asta, atunci măcar pentru faptul că la superbisima, ultralasciva Evidence, o piesă care, luată separat, nu are absolut nici o legătură cu albumul pe care se află, o melodie care dovedeşte şi subliniază până rupe foaia geniul lui Mike Patton, în fine, divaghez; deci pe piesa asta sus-numitul geniul a întins microfonul fanilor din primele rânduri să cânte, dar ei au fost în stare doar de-o lălăială vlăguită, costelivă. Nu eram io acol’ să i-o zghier din tăţ’ rărunchii. :))


swallow me whole, I’ll live in your soul :D

ivil

Ştiam că Faith No More e genul de trupă care pregăteşte ceva deosebit pentru fiecare loc în care concertează şi ştiam că se interesează de specificul ţării pentru a pune la cale ceva mai mult sau mai puţin impresionant. La Download, în Anglia, au făcut mişto cântând o bucăţică din Poker Face a lui Lady Gaga, cu Mike Patton cotcodăcind adorabil pe piesă. :)) Nouă ne-au pus un sample cu chestia aia oribilă care nu ştiu ce e în original… ole, ole, ole, Ceauşescu nu mai e and stuff, şi ne-au întrebat, evident, dacă avem nevoie de nişte manele. Toată sala s-a prefăcut scandalizată şi a răspuns în cor ca “Noooooo…“, dar clăparul, vestitul Roddy Bottum, ne-a îmbunat vezi Doamne: “Trust us ! Do you trust us ? Do you fuckin’ trust us ?”. Teatrul fiind jucat, a început cea mai mişto manea pe care-am auzit-o-n viaţa mea, Just A Man. :)) Ar trebui să-i invităm la chefurile vecinilor manelişti aşa, din când în când, să ne cânte manele americane până li se reduc la absurd corzile vocale şi li se neantizează instrumentele, dragii de ei. ;;)


I trust him completely :))

Verdictul a 90% din publicul prezent ? Cel mai tare concert de anul ăsta. Verdictul lui Döme ? Cel mai bun concert ever. Verdictul meu ? Genial, demenţial, şi probabil ambele variante de mai sus sunt corecte, dar atenţia mea distributivă din timpul concertului mă împiedică să iau o decizie. Pentru că da, în timp ce urechile îmi erau desfătate, se mai întâmpla ceva mişto pe lângă mine. Cumulat, aş îndrăzni să spun că au fost printre mai intense şi reuşite două ore muzicale din viaţa mea. Prin top 3, aşa. :D


heh :X

zee playlist ;)

şi o poză pe care nu ştiu de unde-am furat-o, da’ e absolutamente demenţială… nunta extremală la concert Faith No More, dovadă că nu toate nunţile tre’ să fie naşpa :))

Nu că afterparty-ul s-ar lăsa mai prejos… Am fost “la văru’“, ca să citez din clasici în viaţă, adică la o terasă de vis-a-vis de Sala Polivalentă, unde-am băut prima şi singura bere pe sezonu’ ăsta, un Beck’s. Mă rog, una e mult spus, fin’că şi-a mai vârât şi altcineva botul lacom, dar Roxa împarte cu drag şi altora, darnică şi sufletistă fiind. :)) Acelaşi clasic în viaţă căruia o să-i zicem, generic, veveriţa_bc, a fost şi traumatizatul care a avut neşansa să trăiască în intervalul 14-18 ani în Mîrgu-Tureş, de unde şi expresia “Futu-i în gură de bozgori !” cu care ne-a încântat, pe mine şi pe Runia, în mod deosebit. :)) Deşi noi două nu suntem ca ei pentru că nu vorbim ca ei. Iar dacă îţi zice asta un traducător de filme păh parale, tre’ să fie adevărat, ce naiba. :)) De undeva din celălalt capăt al mesei auzeam altele, câte şi mai câte: “Eu aşa curios am fost să o fac cu o tipă care are metal din ăla în limbă !! Şi ştii ce ? Am făcut-o ! Şi acum ştiu cum e ! :D :D “ Felicitări ? (:| Oricum, nu ştiu de ce vă zic doar partea mai nasoală a serii megareuşite, pentru că oricum şi detaliile astea nu fac altceva decât să adauge valoare amintirii, una foarte dragă de-altfel. :)

A urmat apoi cea mai mişto cursă cu taxiul prin Bucureşti, and I fuckin’ mean every word. De la Tineretului până la Unirii, unde io şi cu Runia aveam de stat până pe la 5 dimineaţa. Era deja 3, aşa că timpul a trecut cât ai pocni din degete. Nedormite de două nopţi, dixtraxia era în toi. Eu am reuşit performanţa de a face un mic show de striptease hăpt în centrul capitalei. Io eram aia în sutien şi-n chiloţi care se schimba nonşalant pe-o bancă, cu Runia râzând în fundal. :)) Ulterior au apărut şi fanii. În episodul de azi, un nene pe la 50 de ani, care după ce-a fost refuzat de amândouă, ne-a zis sentenţios: “Treaba voastră. Să ştiţi că şi voi pierdeţi, nu numai io. Şi voi pierdeţi.” Word, tataie !

Aşteptând microbuzul de 5 dimineaţa, am adormit ca o focă între Runia şi Döme, pe bancă în autogară, de unde-am fost tot cu filmul rupt până acasă. Cea mai mişto şi pe fugă excursie bucureşteană de până acum, de asta pot fi sigură. :)

Poze şterpelite fără jenă de pe metropotam, rockXpress şi hotnews.

15 thoughts on “All my faith in Faith No More ! (part 2 – concertu’)

  1. toate bune… dar am rămas blocat la fotografia cu nunta. mi-ar plăcea să-mi fac nunta, dacă o fi vreodată cazul, ceea ce nu e foarte sigur, pe ac dc. sau red hot chili peppers. sau chiar soulfly. ba nu, mai bine zdob şi zdub. sau poate timpuri noi, că fac o atmosferă aparte. uuuf… mă întorc la căutatul zânei, că aici prea tare mă înglod în dilemă.

  2. Runia, oh he`s perfect, yes it`s true. Just like me. =)) În altă dezordine de idei, dacă nu-i vrea nici un organizator pă Kultur Shock prin România, merem la Gaudeamus dacă ajută dumnezo şi strângem nişte bănuţi decenţi până la finele lu’ novembre ? :D

    Cătă, pe mine chiar m-ar ţine să fac nunta extremală deodată cu f’un prieten/prietenă şi să-i chemăm pe Zdubi, de ne ţine buzujebu’. Oricum, aş face ceva total ieşit din comun, restrâns şi nu mi-aş invita tăte neamurile necunoscute/cunoştinţele îndepărtate, a.î. să fiu sigură că cine-i acol’ se simte bine şi că io mă simt cel mai bine dintre tăţi, că doar nunta mea este. Dar da, asta cu căutatu’ e prioritară până atunci… if ever shall we find the one. :))

    Lee, aşa am fost io la Last Cup Of Sorrow, care cred că-i a mea. :D Ţi-ar fi plăcut momentu’ Just a Man la nebunie. Păcat că n-ai vint to see more of Faith No More. ;))

  3. da, evidence…c’est meine preferata.
    cand o fi, cu nunta asa sa faci. cu cat mai multi care ies din ”traditie”, cu atat mai bine. spuneti NU nuntii traditionale!

  4. în teorie cam aia vreau şi eu, dar cine ştie când o fi să dau de the one dacă nu cumva ea vrea ceva tot aşa, numa exact pe dos. că şi curvă ăla de murphy n-are somn niciodată.

  5. morbo, mişto preferată mai ai. :D Şi aşa fac, trust me, când şi dacă o fi să fac. I expect the same from you ! ;)

    Cătă :)) Nu cred că ai lua tu de soţie vreuna de-aia care vrea nuntă cu alai…

  6. Bani decenţi să cie că nu m-oi duce să mă zgârii pe uăchi şi să salivez într-una la ditamai târgu’ de cărţi. Aşa că it’s on, sistah!

  7. mah da la stufstock nu vreti sa mereti? ii gratis tat in afara de drum, cazare (ceru e mare oricum :-\”) si cam atat. ceva haleala se gaseste.

  8. Cătă, las’ că te dezmeticeşti până la momentu’ zero, zic. :))

    Runia, buhrrrrring it. :D

    pikchiu, dacă aveam bani de drum, meream weekendu’ ăla în Bucale să-i vedem pe Guano Apes şi pe Zdubi, tot pe gratis. Da’ n-avem, aşa că la Stufstock nici nu-ndrăznesc să sper. :)) Te bate gându’ ?

  9. Cătă, me too.

    pikchiu, păi have fun pe-acolo. :D

    Lee, chiar nu contează cum şi când, important e că i-am văzut şi încă n-am murit ! :))

Leave a Reply

Your email address will not be published.