Monthly Archives: October 2009

Un pic despre cum e să fii “celălalt”

Posted on by
14

În meniul de azi, dragoste şi relaţii. You know… universu’ ăla aparent prielnic care, nu zic nu, potenţează calitativ existenţa, da’ o şi complică al dracului de mult. Tocmai atunci când credeai c-ai scăpat. Când eşti liniştit şi resemnat în universul tău searbăd, molcom şi insipid. Tocmai atunci te loveşte. Cu atât mai rău cu cât garda era lăsată mult prea jos.

Şi-atunci cum să nu te revolţi ? Cum să nu-ţi clocotească sângele de să-ţi dea în foc ? Când tot ce vezi şi auzi în jurul tău gravitează în jurul aceloraşi veşnice clişee. Dacă el a părăsit-o pe ea, victima e ea, săracuţa; dacă el a înşelat-o cu una mai tânără, o compătimim pe nefericita mai în vârstă şi boscorodim întreg regnul bărbătesc care preacurveşte cu minore. Sunt toţi nişte tâmpiţi, sunt toţi nişte uşuratici, sunt toţi la fel. Iar ele – nişte “pipiţe” care râvnesc la ce nu le aparţine. E cu ghilimele pentru că fix de termenul ăsta m-am lovit astăzi.

Practică pedagogică. În sala profesorală cu profa super mişto. Calculăm câte ore de asistenţă mai tre’ să facem până ne apucăm de predat. Profa… 32 de ani, tinerică, frumuşică. Din frânturi puse cap la cap după nişte cafele băute împreună în ferestre, ştiam despre ea că a fost logodită 3 ani cu unu’ care a dispărut din peisaj, după care a făcut un fel de depresie. Slăbit, stil de viaţă nociv etc. Motivul despărţirii nu-l ştiam şi nici n-am întrebat, mirosind suferinţa. Dar… a venit de la sine. Ne-a admirat machiajul natural, apoi s-a mirat de cât de tinere suntem, iar în cele din urmă n-a mai rezistat şi a întrebat:

– Aveţi careva 23 de ani ?

Blonda nu s-a putut abţine să nu mă râcâie, ştiind că-s absolut paralizată de frica îmbătrânirii, şi a zis că io nu mai am mult, deşi concepţia mea despre “mult” e diferită. La scurt timp, profa:

– Da’… bărbaţii de peste 30 de ani vă plac, dacă sunteţi aşa tinere ?

Eu repede aprob. Categoric că da. Că evident. Că mereu m-au atras tipii de 30+ şi aproape niciodată n-am reuşit să investesc altceva decât hormoni în relaţiile cu restu’. Că nici măcar nu mă mai consider defectă: pur şi simplu ai ce vorbi cu ei şi ai ce învăţa de la ei. Şi-s bărbaţi în toată puterea cuvântului. Emană masculinitate. După ce-am îndrugat poezia, m-am lăsat mulţumită pe spătarul scaunului, dar apoi am făcut legătura şi am izbucnit cu ochii bulbucaţi:

– V-o-nşelat cu una de 23 de ani ???????
– Mdeah. Studentă la medicină.

După care a urmat o ploaie de onomatopee siderate din partea colegelor. Numa’ din gura Buburuzei, recent părăsită  după o relaţie de 4 ani pentru o viitoare asistentă medicală, am auzit cuvântul “pipiţă.” Stupoare generală printre ele,  mâhnire în expresia profei, apoi linişte. Subiect încheiat. Doar în timp ce ne îndreptam spre casă, Blonda a zâmbit şi m-a-ntrebat:

– Îţi dai seama că asta era să provoci şi tu ?

Dacă a mai rămas ceva amorţit în mine, totul s-a dezgheţat. N-am zis nimic, dar am înnebunit. Din nou.

E o boală colectivă. Nimeni nu mai rumegă situaţia circumstanţial. Se evocă doar durerea celui lăsat în urmă, niciodată durerea celui care pleacă şi cu atât mai puţin suferinţa celui cu care se pleacă. Din punctul meu de vedere, sunt cu toţii nişte fericiţi.

Poate singurătatea e o realitate doar aparent mai vătămătoare pentru suflet. Poate e mai bine singur decât lângă un om mereu cu gândul la altcineva. Poate nu singurătatea e inamicul numărul unu, ci obişnuinţa. Promiscuitatea morală, complacerea socială, obişnuinţa domestică, administrativă şi financiară. Rămânem împreună pentru că avem aceiaşi prieteni, locuim în acelaşi apartament, plătim aceleaşi facturi şi rate. Bem o cafea, mergem la servici, ne vedem seara, adormim în poziţia lingurilor unul lângă celălalt. Zi după zi, an după an. Chiar dacă inimile noastre au încetat demult să mai bată sincron. Chiar dacă una dintre inimi bate mai puternic, sincron cu alta. A altcuiva. A temutului “celălalt”. Cel ce nu ar fi trebuit să existe. Nu în viaţa de cuplu perfect fericit de până atunci.

Cum e să fii celălalt ? Aşa-zisa amantă care pozează mereu în femeia fatală pe care nimic n-o deranjează şi nimic n-o atinge ? O perioadă chiar incitant, nou, aparte. După un timp, măştile însă cad şi apar primele frustrări. Faptul că nu-l poţi ţine de mână pe stradă. Faptul că îi furi săruturile pe furiş. Faptul că după cea mai mică atingere, gâtul lui e ca un girofar în speranţa că nu a fost prins asupra faptei. Ludicul dătător de speranţă. Faptul că vorbiţi doar într-un interval orar bine stabilit. Faptul că tu-i mărturiseşti ce simţi sincron cu telefonul ei de verificare. Panica. Transpiraţia. Starea permanentă de agitaţie. Aşteptarea. Faptul că orice s-ar întâmpla şi oricât de feeric, la sfârşitul zilei tot lângă ea adoarme. Faptul că ea e sau vrea să fie oarbă la schimbare. Faptul că poate nu e nici o schimbare. Ciuda că tu ştii tot şi ea nimic. Derizoriul. Abulia. Gândul funambulesc că nu e nici o diferenţă între a renunţa la tot şi a merge la fel mai departe. Vanitas vanitatum. Moartea interioară, picătură cu picătură. Ideea înnebunitoare că tu nu ai fost niciodată “ea”, doar “cealaltă” şi uneori “nimeni”, în explicaţiile lui către “ea” când un sms întâmplător nu vine în intervalul orar pomenit mai devreme.

Versus ce ? “Plec, am pe alta”. Tortura în evul mediu sau glonţul sfârtecător de creieri. Sincer, aş prefera a doua variantă. Dar oricum nimeni n-o să ştie până n-o să experimenteze. Sau nimeni n-o să creadă. Şi aşa, clişeele în privinţa victimei vor fi întotdeauna unilateral îndreptate spre o “ea” sau un “el”. Niciodată spre o “cealaltă” sau un “celălalt”. Fiindcă impresia imediată e mereu mai acută şi mai verosimilă. Pentru că citim o sumedenie de cărţi şi vizionăm filme cu toptanul, dar nu interiorizăm mai nimic. Şi în fine, because fuck everyone else.

Rewind.

– Îţi dai seama că asta era să provoci şi tu ?

:)…

What to do with 100 lionz

Posted on by
9

Să-i ‘strici’ toţi pe cărţi, evident.

Asta pentru c-am tot plecat şi ajuns pe-ntuneric acasă şi n-am avut cum să mă laud. :)) Întâi am cumpărat teh hardcore ones de sus, dar apoi m-am întors după sensibilităţuri, de l-am confuzat de tot pe nenea care vindea, care era maghiar şi cu care-am comunicat doar în engleză. Evident c-aş fi plecat cu toate cărţile de-acolo, dar… Oh well, maybe next time. :D

P.S. Am crezut că crăp de râs cu Runia când am găsit acolo şi ceva cu titlu sugestiv: ‘Vagina – the owner’s guide’. Oare-am cumpărat cărţile greşite ?

Urban legend: the bald patch

Posted on by
2

Cum abordezi un student la litere ? “Salut, spune-mi despre A !”

Asta o ştie deja tăt poporu’. Însă până să-l abordezi, tre’ să-l identifici.

Cum identifici un student la litere ? Coboram azi dealu’ faculţii cu Ale şi discutam despre cât de uşor recognoscibili suntem noi, eştia obligaţi să cetim cu toptanu’: de la o vreme, tăţ vorbim cu mai mult ca perfectu’ literar în loc de ardelenescu’ perfect compus; când ne-ntoarcem din weekend, îi mai tare ăla care-o băgat pe nerăsuflate 800 de pagini, iar ăla cu numa’ 600 îi luzăr; în bibliotecă, noi suntem ăia cărora ni se mişcă involuntar buzele când cetim; ne plânjem mereu că ne simţim pulsu-n ochi după o zi neîntreruptă de lectură; devenim incapabili să parcurgem texte pe lumină naturală fin’că ne jenează, vezi doamne, la retină, etc.

Noah, tăte ca tăte, da’ un singur lucru nu l-aş putea suporta. Poa’ să vină momentu’ în care mi-oi înghiţi nervu’ optic, poa’ să trebuiască să port ochelari fumurii păh timp de noapte făr’ să fiu vreo jivină apropiată de noţiunea de piţipoancă, poa’ să-mi explodeze capilarele din moacă când oi ajunge la 500 de pagini pe zi, poa’ să se-ntâmple orişice, da’ asta nu !

Toată obsesia a început când îi explicam lu’ Ale încă un tabiet de literizdă, s-avem pardon: surghiunurile de weekend, episoade repetitive în care, pe parcursul unui sfârşit de săptămână, nu ies nici măcar din pijamale; pur şi simplu zac în pat cu cartea-n mânuri. Şi cum îmi potrivesc eu pernele să şăd mai sus, mai comod, m-apuc de citit. Peste o oră, când devin din nou conştientă de realitatea-nconjurătoare, sunt în poziţie perfect orizontală şi îmi tremură coatele de la ţinutu’ cărţii în mâini, plus că deja citesc cu capu-n jos cumva. :)) Şi tot aşa cât îi ziulica de lungă, ore-n şir, alunecări şi reveniri în loop, până la somnul cel cvasinocturn.

Atunci îi pică lu’ Ale fisa şi-mi zice că o să ajungem exact ca-n acea scârbavă legendă urbană, cu o tipă care cică avea un tic: să-şi rupă firele de păr din cap, unul câte unul, şi să le mănânce rădăcinile. După un timp, deşi avea păru’ lung, în creştetu’ capului i-a rămas o pată rotundă complet goală, ca un cur de bebeluş, ca un fes d-ăla de evrei, săpat în podoaba capilară. Doar că noi n-o să ne sujem cu poftă firu’ de păr întru înghiţirea rădăcinii, ci defrişarea parţială o să se producă pe cale naturală, de la citit în pat mii şi mii de pagini în zeci de ore de alunecuş în aşternuturi şi frecuş de perne.

Inutil să mai spun că acum doar imaginea asta o am în minte şi că o să mă urmărească toată viaţa, nu ? Mă hăituieşte şi mă bântuie. Şi uite aşa m-am decis că, oricât ar fi de incomod, de-amu’ mă mut la bureaux. Dacă oi ţine neapărat să fiu un fulg de nea frumos şi unic, m-oi tatua în locuri nebănuite. În rest, mulţam fain, da’ nu. :)) Nu io, nu acum, nu în creştetu’ căpăţânii şi aşa suficient de golaşe. Încă doar la figurat, ‘mnezo-i ajute.

Asta până n-o mai ard iară cu petrol, ca asară. =)) Dar despre asta… în altă epopee.

Sfară-n ţară: cheap bookie expo !

Posted on by
2

Nu poci să-mi dau seama unie naiba mi-i căpăţâna zilele astea de n-am anunţat mai repede, da’ fie şi cu întârziere: lume, lume, mare expoziţie de carte străină la noi la facultă ! Udemeriştii de la Bookstation vin cu desaga după ei din Ungaria şi stau de luni ‘neaţa şi până marţi sara la noi, la Litere, în sala R21; au o grăma’ de broşuri, cărţuci, cărţulii, cărţi, cărţoaie, enciclopedii şi dicţionare în engleză, franceză, neamţă şi spanioală.

OK, şi ce-i cu asta ?

Păi, ideea e că sunt cărţi noi vândute în regim de anticariat, adică ieftineală la metru’ de cărţi. @-) O profă zicea că amu’ ceva vreme o luat de la duzii ăştia mai mult de 50 de cărţi nou-nouţe de beletristică miştoacă cu un milion (!!!). Noi nu ne încredem în aceste fermecătoare spuse, însă speranţa-i vie. :))

Aşa că haidaţi luni şi marţi, între 9 şi 18 ! Sau dacă vreţi, ziceţi-mi ceva ce vreţi neapărat/căutaţi demult/pândiţi să cie mai eftin, că arunc o privire. Am o râcă, o boală, un itch să mă-nfig într-o bancnotă de 100 de lei de care nu m-am atins vreo două luni de zile, ceva de spăriet ! $-)

Şi dacă ajungeţi din întâmplare p-acilea, nu, nu-s din Bucureşti, nu mereţi acolo la Litere să rămâneţi cu buzoaiele umflate şi nu de frig. :))

Am început practica pedagogică, da real shite…

Posted on by
6

… şi nu’sh ce naiba o lucrat Diana, colega de fuckulte, că io cu ea şi buburuzele am fost repartizate hăpt la fosta mea generală căreia nu i-am mai călcat pragu’ de – cât ?! – 6-7 ani. Între timp, generala asta a me’ s-o mai unit cu una de lângă şi împreună formează un gimnaziu ce poartă numele autorului lu’ Ion. La intrare, pe lângă acest măreţ nume, este şi o ditamai plăcuţa pe care scrie cât casa – ţineţi-vă binie că noi ierea să ne răscrăcănăm de râs:

VENIŢI SĂ LUAŢI LUMINĂ !

Di ce, îi Paşte ? Beserică ? Aaaa, ie o tentativă de metaforă acolea. În fine. 8-|

Profa, care pă hârtie se cheamă că-i mentoru’ nost, îi o scumpă care chiar vrea să ne ajute să înveţe şi mintea noastră ceva. Ne pune la dispoziţie materiale, ne dă caiete de copchii de corectat, ne pune cataloagele supt braţ, noah, tăt tacâmu’. Ideea-i că mă şi ţine minte din ceva hexcursie din nu’sh ce clasă şi mi-o zis şi nişte boacăne pe care le-am făcut. Io, evident, nu mai ţineam minte nemica, da’ Blonda o zis că par a ci în stilu’ meu. :))

Deocamdată stăm în asistenţă fo’ doo săptămâni, după care pân’ la Crăciun tăt predăm. Română. N-avem clasa a VIII-a, că n-o prins luat profa aşa ceva anu’ ista, phew.

Dar să vă zic de fapt cum o debutat mirifica zi. Io, ca orice fiu risipitor care se-ntoarnă la bază după ani şi ani, aveam emoţii. Da’ emoţii ! Foşti profesori, nişte ani de pomină, fosta învăţătoare, omg, ce aveam să găsesc acolo, oare ? Şi când am penetrat încăperea, încă nu se sunase (doamne, cum sună “s-o sunat” amu’… :))). Numa’ bine ce-o-nceput Roxa să-şi etaleze talentele de balerină neînţeleasă, zburdând din loc în loc, de la o uşă la alta, iesplicând şi exultând: “Acolo-i secretariatu’. Ioooi, aicea o fost clasa mea în a VIII-a !! :D Acolo-i baia, thulai doamne ! Haidaţi p-afară, pe-aici se iese !”

Şi cum am apucat-o io în viteză, ştrengăreşte, înspre uşa care dă în curte, ca de-obicei nu ridic suficient chicioarele şi în secunda doi mă trezesc că zbor prin aer, numa’ ca să aterizez pe ciment în patru labe şi să mai alunec neşte centimetri ca o popică cu căpăţâna-n uşă atâta de tare, că sireaca uşă s-o şi deschis de la impact. =)) Cât o râs  astea cu lacrămi cu şi de mine şi graţia-mi bovină ? Să tot fie fo’ câteva minute bune. Râd singură şi-amuia.

Şi aşa s-o risipit şi emoţiile, iar io, văzând că-s la fel de în elementu’ meu acolo cum ieream şi în urmă cu ani de zile, îs tare bine dispusă. Până la urmă, în afară de câţiva ani în plus la portofoliu, tot io îs: râd la fel de colorat şi îmi rup gâţii prin aceleaşi locuri ca odinioară. :))

Top 3 coşmaruri (?) din ultima vreme

Posted on by
8

3. Ăsta-i fresh, din după-masa asta, când, ajungând frântă acasă, m-am prăbuşit în aşternuturi pe jumătate moartă. Cum naiba reuşeam acum câteva luni să rezist zile-n şir cu trei ore dormite pe noapte, nu-mi dau seama… (Sorry dude, I didn’t make it to the gig, I suck like a brat on a lolly :(). Dej dacă până amu’ ieream geloasă că numa’ ea visează concerte cu Haydamaky, azi chelu’ vocalist s-o gândit să se strămute taman din Ucraina direct la mine-n subconştient. Din păcate nu mi-o cântat, ci pur şi simplu eram cu el într-o pădure cu plopi aşa de înalţi, că nu le vedeam vârfurile. Copertele de albume black metal fixed pen pe lângă ce era acolo ! Noah, şi cum stăteam noi aşa într-un morman de frunze uscate, io simţeam că tre’ să-şi facă apariţia the Unholy One, adică Dracu’, wtf. Şi mai cădea câte-un plop, şi mai venea câte-o rafală de vânt care mai că ne lua de pe picioare, şi toată natura vestea viitoarea prezenţă demonică. Numa’ io şedeam impasibilă şi-mi vedeam de frunze, în timp ce priveam descumpănită la haidamacu’ ce se agita ca un mentosan în cola, îndrugând vrute şi nevrute în ucraineană. Io, neînţelegând ucraineană, tăt încercam să-l calmez, da-n rusă… o rusă pe care o ştiam la perfecţie, că doară de-aia eram în vis. :)) Şi încercam io să-i zic acolo că tăt ce tre’ să facă îi să cânte, că ăsta-i antidotu’ împotriva lu’ Aghiuţă. Haidamacu’ pastă. Văzând că nu mere în rusă, i-am zis până şi “Spivaj, spivaj goddammit, just spivaj !“, evident fără succes. Deznodământul e incert, fi’ncă muma era prin preajmă şi i s-o făcut milă de mine, auzindu-mă cum bolborosesc limbi străine în somn, aşa că m-o scuturat să ies din comă. :))

Morală multiplă: a) Haydamaky cântă divin, dumnezeiesc. b) Ucraineana înaintea rusei, întotdeauna. \w/

2. O cameră veche. În partea dreaptă – o vană. Atmosferă lugubră, lemn putrezit. În jurul vanei predominant negre – câteva zeci de lumânări mari şi groase. Iar în vană, ce să fie, ce să fie ? Două schelete care încă mai aveau suficientă carne pe ele încât să fie recogniscibile: ai mei bunici, morţi în urmă cu mai bine de 10 ani (ea din senin într-o oarecare zi, fără nici un semn în prealabil, el cam la un an distanţă, după ce-o înnebunit). Când i-am întrebat ce fac, mi s-a explicat că ei se iubesc prea mult ca să moară pe rând, deci prin urmare au ales să se-ntâmple aşa. Eu mă uit când la unul, când la celălalt, clipesc des, da’ până la urmă îmi încolăcesc braţele în jurul oaselor ce se presupunea că sunt bunică-mea, îi zic că-nţeleg şi c-o iubesc, mă trezesc din vis şi rămân traumatizată de ce-am văzut mai bine de o lună. :))

Morala: Sechelele copilăriei îmbinate cu cele ale prezentului sunt marile leziuni psihice ale viitorului. \w/

1. Nu râdeţi, da’ ăsta-i mama lor, un vis specific rockăresc :)): io lead singer în ceva trupă, în faţa unui stadion înţesat de suflete, în deschiderea unei oarecare mari formaţii, presupun. Aveam de cântat nişte coveruri Guano Apes. Mă sui pe scenă şi toată fiinţa mea îmi spune că e cel mai important moment din viaţă. Nu apuc să iau microfonu’ în mână că şi uit versurile de la Big In Japan. Trezire spasmodică. Restul e tremur, sudoare şi telefoane febrile celor care ar înţelege, că altfel o luam razna. :)) Teh shame, teh horror, teh unworthiness…

Morala: Aceeaşi ca-n clasa a IV-a la olimpiada judeţeană de română care, spre ghinionul meu, n-a fost vis 8-|: te urci pe scenă doar dacă ai învăţat la perfecţie versurile, d’oh. \m/ \w/

Noi, ca fraierii, am început deja din 28

Posted on by
12

Facultea. Că de ea vorbesc.

Asta nu înseamnă, totuşi, că zilele astea nu mai zburdăm ca mieluşeii blânzi şi fericiţi care n-au nici cea mai vagă idee că urmează să fie duşi la abator, plimbându-ne prin soare fără griji şi anticipând vremurile în care va începe stresu’ şi cele 10+ ore pe zi de stat la şcoli, alintându-ne cum că cât de greu îi, da’ de fapt plăcându-ne ca unor masochişti care estem. :D

Bibliografia ? Incomensurabilă. Obligatorie ? Toată. Durerea noastră în părţi indecente ? Nepreţuită. :)) Nici nu ne obosim să avem certitudini cifrice. Au calculat alte minţi luminate înaintea noastră – ar trebui să citim 3 cărţi pe zi ca să fim gata până-n sesiune cu totu’.  Asta, desigur, presupunând că lucrarea de licenţă-i gata deja. Hop hei ! :))

Încă nu ştiu dacă mulg statu’ de bani. Secretarele au şi ele numai două viteze: încet şi pe loc.

Da-i mişto în primele săptămâni, mai ales când îţi dai seama că toţi s-o întors cu platfus la creier din vacanţă. Unii o uitat limbul român, alţii inglishu’, dar, dintr-un vădit spirit de emulaţie, suntem şi care ne-am străduit să nu uităm nimic, să ştim tot, ba chiar să trecem neobservaţi cu osmotica aia drăcească de romgleză.

Strike 1

Blonda şi Buburuza mă aşteptau păh coridor în timp ce io ieream în faţa oglinzii, checking myself out, ptiu ptiu că perfectă mai mi-s. Noah, şi când ies, ăstora doo le jucau lacrimile-n ochi şi tătă faţa le ierea numa’ o gură.

– Că ce doamne iartă-mă aţi şi păţit, tu ? îs şi io curioasă.
– Aaaaaahahahaha Roxa !! O trecut Bella (o unguroaică mişto din grupa întâi, n.a.) pe-aici şi ne-o întrebat dacă facem schimbu’ ăla de grupe de la 4 la 6 ! Şi ahahahaha, o zâs foarte revoltată că “Noah, să ziceţi la toată lumea, că colegele voastre deja urlesc la mine !” Urlesc, tu, auzi ! Ahahahaha !!!

După ce gat şi io de hohotit, le întreb că ce i-o zis sireacei fiinţe.

– Apăi ce să mai şi zici, c-o fugit pe scări. Da’ am crezut că nu mă poci abţine până pleacă, doară deja am văzut-o pe Buburuză cu ochii bulbucaţi şi era să mă pufnească râsu’ ! spune Blonda cumsecade.
– Noah, şi ? întreb io nedumerită. Ce-avea ?
– Ooh, că de era Roxa aici îi râdea în nas, zice Blonda către Buburuză şi mai şi imită cum râd, la care asta mică adaugă:
– Du-te tu că de era Roxa aici, săraca Bella nu mai ieşea din casă.

Aha, deci amu’ io-s bruta insensibilă şi needucată ! Să se bucure că n-am urlit la ele, zic ! :))

Strike 2

Uitându-mă plictisită în dreapta mea, văd cartea de pe masa unei colege şi o-ntreb mirată:

– Ce, şi Coliba unchiului‘s Tom o avem de citit ?

Doamne proastă-s. :))

Strike 3

Începe un seminar, profa ne zice călduros cum că she’s very glad to see us, la care Blonda, de lângă mine, o comite foarte sigură pe ea:

– So we are !

Dotata, de undeva din spate, aprobă zicând aceeaşi inepţie a topicii. Profa, draga de ea, că tare dragă mi-i, îşi ridică ochii din foi şi o priveşte cu îngăduinţă şi milă pe Blondă, zâmbind blajin. :)) Io atâta am aşteptat şi, văzând că Blondei i se mişcă rotiţele în căutarea greşelii, mă eliberez:

– So ARE WE, ce dumnezo…

Râsete şi voie bună. Nu garantez cu ficaţii că s-o prins şi Dotata. :D

Strike 4

Profa-mi cea dragă, la câteva minute după isprava de mai sus, ţine neapărat să ne arate că nivelu’ academic nu-i aşa de pretenţios şi preţios precum crede tătă lumea, şi că, prin urmare, poate şi ea, ce naiba.

– Încă n-am primit listele de la secretariat şi nu pot să vă împărţesc temele.

=)) Di ce, di ce ne trăbă atâtea limbi ? :))

Knock out

– Doamna profesoară, ce înseamnă “în stare fetală” ?

Decide for yourselves. :))

Eeeei, da. Lungă o fost vara şi anchilozate mai ni-s sinapsele. Ah, şi pe când ne-am obişnuit cu ideea că colegele  noastre de aceeaşi vârstă îs logodite, măritate sau au chiar şi prunci, un nou trend se instalează comod şi nonşalant: încep să le moară părinţii…