În meniul de azi, dragoste şi relaţii. You know… universu’ ăla aparent prielnic care, nu zic nu, potenţează calitativ existenţa, da’ o şi complică al dracului de mult. Tocmai atunci când credeai c-ai scăpat. Când eşti liniştit şi resemnat în universul tău searbăd, molcom şi insipid. Tocmai atunci te loveşte. Cu atât mai rău cu cât garda era lăsată mult prea jos.
Şi-atunci cum să nu te revolţi ? Cum să nu-ţi clocotească sângele de să-ţi dea în foc ? Când tot ce vezi şi auzi în jurul tău gravitează în jurul aceloraşi veşnice clişee. Dacă el a părăsit-o pe ea, victima e ea, săracuţa; dacă el a înşelat-o cu una mai tânără, o compătimim pe nefericita mai în vârstă şi boscorodim întreg regnul bărbătesc care preacurveşte cu minore. Sunt toţi nişte tâmpiţi, sunt toţi nişte uşuratici, sunt toţi la fel. Iar ele – nişte “pipiţe” care râvnesc la ce nu le aparţine. E cu ghilimele pentru că fix de termenul ăsta m-am lovit astăzi.
Practică pedagogică. În sala profesorală cu profa super mişto. Calculăm câte ore de asistenţă mai tre’ să facem până ne apucăm de predat. Profa… 32 de ani, tinerică, frumuşică. Din frânturi puse cap la cap după nişte cafele băute împreună în ferestre, ştiam despre ea că a fost logodită 3 ani cu unu’ care a dispărut din peisaj, după care a făcut un fel de depresie. Slăbit, stil de viaţă nociv etc. Motivul despărţirii nu-l ştiam şi nici n-am întrebat, mirosind suferinţa. Dar… a venit de la sine. Ne-a admirat machiajul natural, apoi s-a mirat de cât de tinere suntem, iar în cele din urmă n-a mai rezistat şi a întrebat:
– Aveţi careva 23 de ani ?
Blonda nu s-a putut abţine să nu mă râcâie, ştiind că-s absolut paralizată de frica îmbătrânirii, şi a zis că io nu mai am mult, deşi concepţia mea despre “mult” e diferită. La scurt timp, profa:
– Da’… bărbaţii de peste 30 de ani vă plac, dacă sunteţi aşa tinere ?
Eu repede aprob. Categoric că da. Că evident. Că mereu m-au atras tipii de 30+ şi aproape niciodată n-am reuşit să investesc altceva decât hormoni în relaţiile cu restu’. Că nici măcar nu mă mai consider defectă: pur şi simplu ai ce vorbi cu ei şi ai ce învăţa de la ei. Şi-s bărbaţi în toată puterea cuvântului. Emană masculinitate. După ce-am îndrugat poezia, m-am lăsat mulţumită pe spătarul scaunului, dar apoi am făcut legătura şi am izbucnit cu ochii bulbucaţi:
– V-o-nşelat cu una de 23 de ani ???????
– Mdeah. Studentă la medicină.
După care a urmat o ploaie de onomatopee siderate din partea colegelor. Numa’ din gura Buburuzei, recent părăsită după o relaţie de 4 ani pentru o viitoare asistentă medicală, am auzit cuvântul “pipiţă.” Stupoare generală printre ele, mâhnire în expresia profei, apoi linişte. Subiect încheiat. Doar în timp ce ne îndreptam spre casă, Blonda a zâmbit şi m-a-ntrebat:
– Îţi dai seama că asta era să provoci şi tu ?
Dacă a mai rămas ceva amorţit în mine, totul s-a dezgheţat. N-am zis nimic, dar am înnebunit. Din nou.
E o boală colectivă. Nimeni nu mai rumegă situaţia circumstanţial. Se evocă doar durerea celui lăsat în urmă, niciodată durerea celui care pleacă şi cu atât mai puţin suferinţa celui cu care se pleacă. Din punctul meu de vedere, sunt cu toţii nişte fericiţi.
Poate singurătatea e o realitate doar aparent mai vătămătoare pentru suflet. Poate e mai bine singur decât lângă un om mereu cu gândul la altcineva. Poate nu singurătatea e inamicul numărul unu, ci obişnuinţa. Promiscuitatea morală, complacerea socială, obişnuinţa domestică, administrativă şi financiară. Rămânem împreună pentru că avem aceiaşi prieteni, locuim în acelaşi apartament, plătim aceleaşi facturi şi rate. Bem o cafea, mergem la servici, ne vedem seara, adormim în poziţia lingurilor unul lângă celălalt. Zi după zi, an după an. Chiar dacă inimile noastre au încetat demult să mai bată sincron. Chiar dacă una dintre inimi bate mai puternic, sincron cu alta. A altcuiva. A temutului “celălalt”. Cel ce nu ar fi trebuit să existe. Nu în viaţa de cuplu perfect fericit de până atunci.
Cum e să fii celălalt ? Aşa-zisa amantă care pozează mereu în femeia fatală pe care nimic n-o deranjează şi nimic n-o atinge ? O perioadă chiar incitant, nou, aparte. După un timp, măştile însă cad şi apar primele frustrări. Faptul că nu-l poţi ţine de mână pe stradă. Faptul că îi furi săruturile pe furiş. Faptul că după cea mai mică atingere, gâtul lui e ca un girofar în speranţa că nu a fost prins asupra faptei. Ludicul dătător de speranţă. Faptul că vorbiţi doar într-un interval orar bine stabilit. Faptul că tu-i mărturiseşti ce simţi sincron cu telefonul ei de verificare. Panica. Transpiraţia. Starea permanentă de agitaţie. Aşteptarea. Faptul că orice s-ar întâmpla şi oricât de feeric, la sfârşitul zilei tot lângă ea adoarme. Faptul că ea e sau vrea să fie oarbă la schimbare. Faptul că poate nu e nici o schimbare. Ciuda că tu ştii tot şi ea nimic. Derizoriul. Abulia. Gândul funambulesc că nu e nici o diferenţă între a renunţa la tot şi a merge la fel mai departe. Vanitas vanitatum. Moartea interioară, picătură cu picătură. Ideea înnebunitoare că tu nu ai fost niciodată “ea”, doar “cealaltă” şi uneori “nimeni”, în explicaţiile lui către “ea” când un sms întâmplător nu vine în intervalul orar pomenit mai devreme.
Versus ce ? “Plec, am pe alta”. Tortura în evul mediu sau glonţul sfârtecător de creieri. Sincer, aş prefera a doua variantă. Dar oricum nimeni n-o să ştie până n-o să experimenteze. Sau nimeni n-o să creadă. Şi aşa, clişeele în privinţa victimei vor fi întotdeauna unilateral îndreptate spre o “ea” sau un “el”. Niciodată spre o “cealaltă” sau un “celălalt”. Fiindcă impresia imediată e mereu mai acută şi mai verosimilă. Pentru că citim o sumedenie de cărţi şi vizionăm filme cu toptanul, dar nu interiorizăm mai nimic. Şi în fine, because fuck everyone else.
Rewind.
– Îţi dai seama că asta era să provoci şi tu ?
:)…