… şi nu’sh ce naiba o lucrat Diana, colega de fuckulte, că io cu ea şi buburuzele am fost repartizate hăpt la fosta mea generală căreia nu i-am mai călcat pragu’ de – cât ?! – 6-7 ani. Între timp, generala asta a me’ s-o mai unit cu una de lângă şi împreună formează un gimnaziu ce poartă numele autorului lu’ Ion. La intrare, pe lângă acest măreţ nume, este şi o ditamai plăcuţa pe care scrie cât casa – ţineţi-vă binie că noi ierea să ne răscrăcănăm de râs:

VENIŢI SĂ LUAŢI LUMINĂ !

Di ce, îi Paşte ? Beserică ? Aaaa, ie o tentativă de metaforă acolea. În fine. 8-|

Profa, care pă hârtie se cheamă că-i mentoru’ nost, îi o scumpă care chiar vrea să ne ajute să înveţe şi mintea noastră ceva. Ne pune la dispoziţie materiale, ne dă caiete de copchii de corectat, ne pune cataloagele supt braţ, noah, tăt tacâmu’. Ideea-i că mă şi ţine minte din ceva hexcursie din nu’sh ce clasă şi mi-o zis şi nişte boacăne pe care le-am făcut. Io, evident, nu mai ţineam minte nemica, da’ Blonda o zis că par a ci în stilu’ meu. :))

Deocamdată stăm în asistenţă fo’ doo săptămâni, după care pân’ la Crăciun tăt predăm. Română. N-avem clasa a VIII-a, că n-o prins luat profa aşa ceva anu’ ista, phew.

Dar să vă zic de fapt cum o debutat mirifica zi. Io, ca orice fiu risipitor care se-ntoarnă la bază după ani şi ani, aveam emoţii. Da’ emoţii ! Foşti profesori, nişte ani de pomină, fosta învăţătoare, omg, ce aveam să găsesc acolo, oare ? Şi când am penetrat încăperea, încă nu se sunase (doamne, cum sună “s-o sunat” amu’… :))). Numa’ bine ce-o-nceput Roxa să-şi etaleze talentele de balerină neînţeleasă, zburdând din loc în loc, de la o uşă la alta, iesplicând şi exultând: “Acolo-i secretariatu’. Ioooi, aicea o fost clasa mea în a VIII-a !! :D Acolo-i baia, thulai doamne ! Haidaţi p-afară, pe-aici se iese !”

Şi cum am apucat-o io în viteză, ştrengăreşte, înspre uşa care dă în curte, ca de-obicei nu ridic suficient chicioarele şi în secunda doi mă trezesc că zbor prin aer, numa’ ca să aterizez pe ciment în patru labe şi să mai alunec neşte centimetri ca o popică cu căpăţâna-n uşă atâta de tare, că sireaca uşă s-o şi deschis de la impact. =)) Cât o râs  astea cu lacrămi cu şi de mine şi graţia-mi bovină ? Să tot fie fo’ câteva minute bune. Râd singură şi-amuia.

Şi aşa s-o risipit şi emoţiile, iar io, văzând că-s la fel de în elementu’ meu acolo cum ieream şi în urmă cu ani de zile, îs tare bine dispusă. Până la urmă, în afară de câţiva ani în plus la portofoliu, tot io îs: râd la fel de colorat şi îmi rup gâţii prin aceleaşi locuri ca odinioară. :))