Fascination Street

The most ridiculous fear in life is the fear of being ridiculous

Un pic despre cum e să fii “celălalt”

În meniul de azi, dragoste şi relaţii. You know… universu’ ăla aparent prielnic care, nu zic nu, potenţează calitativ existenţa, da’ o şi complică al dracului de mult. Tocmai atunci când credeai c-ai scăpat. Când eşti liniştit şi resemnat în universul tău searbăd, molcom şi insipid. Tocmai atunci te loveşte. Cu atât mai rău cu cât garda era lăsată mult prea jos.

Şi-atunci cum să nu te revolţi ? Cum să nu-ţi clocotească sângele de să-ţi dea în foc ? Când tot ce vezi şi auzi în jurul tău gravitează în jurul aceloraşi veşnice clişee. Dacă el a părăsit-o pe ea, victima e ea, săracuţa; dacă el a înşelat-o cu una mai tânără, o compătimim pe nefericita mai în vârstă şi boscorodim întreg regnul bărbătesc care preacurveşte cu minore. Sunt toţi nişte tâmpiţi, sunt toţi nişte uşuratici, sunt toţi la fel. Iar ele – nişte “pipiţe” care râvnesc la ce nu le aparţine. E cu ghilimele pentru că fix de termenul ăsta m-am lovit astăzi.

Practică pedagogică. În sala profesorală cu profa super mişto. Calculăm câte ore de asistenţă mai tre’ să facem până ne apucăm de predat. Profa… 32 de ani, tinerică, frumuşică. Din frânturi puse cap la cap după nişte cafele băute împreună în ferestre, ştiam despre ea că a fost logodită 3 ani cu unu’ care a dispărut din peisaj, după care a făcut un fel de depresie. Slăbit, stil de viaţă nociv etc. Motivul despărţirii nu-l ştiam şi nici n-am întrebat, mirosind suferinţa. Dar… a venit de la sine. Ne-a admirat machiajul natural, apoi s-a mirat de cât de tinere suntem, iar în cele din urmă n-a mai rezistat şi a întrebat:

– Aveţi careva 23 de ani ?

Blonda nu s-a putut abţine să nu mă râcâie, ştiind că-s absolut paralizată de frica îmbătrânirii, şi a zis că io nu mai am mult, deşi concepţia mea despre “mult” e diferită. La scurt timp, profa:

– Da’… bărbaţii de peste 30 de ani vă plac, dacă sunteţi aşa tinere ?

Eu repede aprob. Categoric că da. Că evident. Că mereu m-au atras tipii de 30+ şi aproape niciodată n-am reuşit să investesc altceva decât hormoni în relaţiile cu restu’. Că nici măcar nu mă mai consider defectă: pur şi simplu ai ce vorbi cu ei şi ai ce învăţa de la ei. Şi-s bărbaţi în toată puterea cuvântului. Emană masculinitate. După ce-am îndrugat poezia, m-am lăsat mulţumită pe spătarul scaunului, dar apoi am făcut legătura şi am izbucnit cu ochii bulbucaţi:

– V-o-nşelat cu una de 23 de ani ???????
– Mdeah. Studentă la medicină.

După care a urmat o ploaie de onomatopee siderate din partea colegelor. Numa’ din gura Buburuzei, recent părăsită  după o relaţie de 4 ani pentru o viitoare asistentă medicală, am auzit cuvântul “pipiţă.” Stupoare generală printre ele,  mâhnire în expresia profei, apoi linişte. Subiect încheiat. Doar în timp ce ne îndreptam spre casă, Blonda a zâmbit şi m-a-ntrebat:

– Îţi dai seama că asta era să provoci şi tu ?

Dacă a mai rămas ceva amorţit în mine, totul s-a dezgheţat. N-am zis nimic, dar am înnebunit. Din nou.

E o boală colectivă. Nimeni nu mai rumegă situaţia circumstanţial. Se evocă doar durerea celui lăsat în urmă, niciodată durerea celui care pleacă şi cu atât mai puţin suferinţa celui cu care se pleacă. Din punctul meu de vedere, sunt cu toţii nişte fericiţi.

Poate singurătatea e o realitate doar aparent mai vătămătoare pentru suflet. Poate e mai bine singur decât lângă un om mereu cu gândul la altcineva. Poate nu singurătatea e inamicul numărul unu, ci obişnuinţa. Promiscuitatea morală, complacerea socială, obişnuinţa domestică, administrativă şi financiară. Rămânem împreună pentru că avem aceiaşi prieteni, locuim în acelaşi apartament, plătim aceleaşi facturi şi rate. Bem o cafea, mergem la servici, ne vedem seara, adormim în poziţia lingurilor unul lângă celălalt. Zi după zi, an după an. Chiar dacă inimile noastre au încetat demult să mai bată sincron. Chiar dacă una dintre inimi bate mai puternic, sincron cu alta. A altcuiva. A temutului “celălalt”. Cel ce nu ar fi trebuit să existe. Nu în viaţa de cuplu perfect fericit de până atunci.

Cum e să fii celălalt ? Aşa-zisa amantă care pozează mereu în femeia fatală pe care nimic n-o deranjează şi nimic n-o atinge ? O perioadă chiar incitant, nou, aparte. După un timp, măştile însă cad şi apar primele frustrări. Faptul că nu-l poţi ţine de mână pe stradă. Faptul că îi furi săruturile pe furiş. Faptul că după cea mai mică atingere, gâtul lui e ca un girofar în speranţa că nu a fost prins asupra faptei. Ludicul dătător de speranţă. Faptul că vorbiţi doar într-un interval orar bine stabilit. Faptul că tu-i mărturiseşti ce simţi sincron cu telefonul ei de verificare. Panica. Transpiraţia. Starea permanentă de agitaţie. Aşteptarea. Faptul că orice s-ar întâmpla şi oricât de feeric, la sfârşitul zilei tot lângă ea adoarme. Faptul că ea e sau vrea să fie oarbă la schimbare. Faptul că poate nu e nici o schimbare. Ciuda că tu ştii tot şi ea nimic. Derizoriul. Abulia. Gândul funambulesc că nu e nici o diferenţă între a renunţa la tot şi a merge la fel mai departe. Vanitas vanitatum. Moartea interioară, picătură cu picătură. Ideea înnebunitoare că tu nu ai fost niciodată “ea”, doar “cealaltă” şi uneori “nimeni”, în explicaţiile lui către “ea” când un sms întâmplător nu vine în intervalul orar pomenit mai devreme.

Versus ce ? “Plec, am pe alta”. Tortura în evul mediu sau glonţul sfârtecător de creieri. Sincer, aş prefera a doua variantă. Dar oricum nimeni n-o să ştie până n-o să experimenteze. Sau nimeni n-o să creadă. Şi aşa, clişeele în privinţa victimei vor fi întotdeauna unilateral îndreptate spre o “ea” sau un “el”. Niciodată spre o “cealaltă” sau un “celălalt”. Fiindcă impresia imediată e mereu mai acută şi mai verosimilă. Pentru că citim o sumedenie de cărţi şi vizionăm filme cu toptanul, dar nu interiorizăm mai nimic. Şi în fine, because fuck everyone else.

Rewind.

– Îţi dai seama că asta era să provoci şi tu ?

:)…

RSS 2.0 | Trackback | Comment

14 Responses to “Un pic despre cum e să fii “celălalt””


  1. Ai pus un nor peste dimineata asta..


  2. nu-i aşa că viaţa e fuckin’ interesantă? :)


  3. Moartea interioara e aparenta zic eu, pentru ca de fapt e o cautare continua, sufletul nu moare,se zvarcoleste, tipa, se zbuciuma. In general, si in toata pleiada asta de suferinte se naste o fiinta superioara, cu atat mai profunda cu cat timpul de forare a fost mai lung, suferinta mai mare. :) Speranta persistand sau nu, dar de cele mai multe ori rezista, speranta e ca o megapisica, nu dispare nici ucisa la infinit.

    Zbuciumul asta vine sa antagonizeze celalalt capat de linie de care pomeneai.. predarea in obisnuinta unei neiubiri, care mi se pare o forma de moarte blanda, clinica, nesimtitoare si cretina.

    Chiar si fericirea este o forma de moarte. Sau o forma de sublimare a suferintei care opreste forarea, inaintarea. Anesteziaza neuronii. :)

    Deci intre disperarea reala de a fi “cealalta” si iubirea inexistenta a “oficialei” as prefera sa fiu cealalta si sa fiu vie. Sigur, o “oficiala” adevarata i-ar trage un sut in fund, si nu gandindu-se cu furie la el, ci gandindu-se candid la ea insasi, singura ei salvare.

    I talk too much. :)

    Mi-a placut blogul tau de azi, ai mana de scriitoare. :) Sper ca stii. :)


  4. Elena, sorry powerpuff. :) >:D< Cătă, nesperat de interesantă, chiar. :) Crin, ai dreptate până la un punct. Toată suferinţa asta te înalţă oarecum, dar martirizarea, când începe să devină derizorie, nu-şi mai are locul. Până la urmă luptăm pentru o finalitate, o autenticitate, nu doar pentru o moarte alternativă. Uf. Dacă ai şti tot, ai fi de acord cu mine. :) Şi mersi, da' în ce curent mă încadrezi ? :))

  5. Laura

    Hmm… ce m-am regasit. Diferenta e ca eu nu “era sa provoc” ci chiar am provocat. La 23 de ani. “Ea” avea 34. Si am fost “cealalta”… si am devenit “ea”. Si pot sa spun ca desi am cunoscut-o doar din vedere, durerea ei m-a afectat mai mult decat multe dureri de-ale mele.
    Dar nu suntem “amante fatale” si nici “pipite”, suntem doar oameni… oameni cu slabiciuni, ca toata lumea de altfel. E vorba de alegeri pana la urma, pentru ca din pacate sau din fericire suntem cu totii atat de liberi la capitolul asta…
    Cred ca o stiu pe profa de care zici (in metropola noastra, nu e de mirare)… doar ca, desigur, nu ii stiam povestea.


  6. Foarte bine, felicitări şi ţie, şi lui c-a fost man enough to do it. În rest, ai perfectă dreptate. Şi daaa, lua-l-ar naiba de cătun, am uitat că în comunitatea astea nu-i prea indicat să ai un blog atât de personal. :)) Eh, da’ ţii şi tu cu mine şi te prefaci că nu ştii nimic, aşa-i ? Oricum, dacă vă apropiaţi suficient de mult, o să vină de la sine… :)

  7. Laura

    Hehe, stai linistita, eu am terminat faculta acum 2 ani si nu mai am nici un contact cu profa. Si chiar daca as fi avut, as fi tacut cu mare gratie :)


  8. şi, zi aşa, ai vreo poză cu profa asta a ta?


  9. Laura, păi e profa de la generală, nu de la facultă.

    Cougar, da’ di ce, eşti interesat să-i reactivezi încrederea în regnu’ cu săgeată ? :D

  10. AlwaysTheDarkside

    Oare cand vom inceta sa ne ascundem in confortabila umbra a dihotomiilor? Sfarsitul unei relatii seamana deseori cu un joc suprarealist de roluri in care unul dintre actori aplica celuilalt una dintre identitatile consfintite prin seculara Conventie: “tradator” respectiv “tradat”. Dumnezeule! Cat ne place sa reducem un om la o sentinta morala. Alegem sa ramanem orbi, insa, la motivele mai profunde pentru care cineva a inselat sau a plecat. Exista fireste fiinte liminare, mediocre care comit cele mai abominabile fapte fara ca macar sa simta vreo remuscare dar mai sunt si oameni inteligenti pentru care “tradarea” este singurul panaceu capabil sa-i vindece de o paralizie sufleteasca iminenta.

    Cunosc atat de putine relatii in care cei doi sa fie chiar facuti unul pentru celalalt incat ma ingrozesc…Adevarul pur este ca habar n-avem sa iubim si ca si cum asta nu ar fi deja o problema, ne “indragostim” mereu de oameni nepotriviti. De ce? Pentru ca ne indragostim cu mintea si nu cu inima, pentru ca vrem nu pentru ca pur si simplu nu ne putem opri. Pentru ca traim intr-o lume atat de superficiala in pragmatismul ei incat am ajuns sa aplicam legile matematicii si in cazul inimii. Dragostea a ajuns o chestie triviala, numerica…o simpla insiruire de experiente interumane care ajung sa aiba valoare statistica, nicidecum spirituala. Iesim la sute de date-uri, evaluam, judecam, cantarim, incropim adevarate scheme de relationare si ne dezvoltam capacitatea de etichetare pana la cel mai profund rafinament. Facem toate giumbuslucurile rationale cu putinta ca sa evitam SA SIMTIM. Si asa, dupa o vreme, ajungem totusi sa ne emotionam in prezenta celuilalt, urmatorul pas fiind acela de a ne amagi ca-l iubim. DRAGOSTEA ESTE RARA! Este inspaimatotor, ametitor, sfasietor de rara…pentru ca oamenii pe care ii poti cu adevarat iubi sunt putini…aceia care sa te faca sa vrei sa mergi pana la capatul lumii pentru un singur sarut, aceia pe care sa-i blestemi printre lacrimi urandu-i pentru cat de mult te fac sa suferi pentru ca nu poti trai fara ei, aceia a caror inima este asemenea unei misterioase oglinzi in care te vezi reflectat in toata puritatea si frumusetea ta dar totusi insutit mai pur si mai frumos, aceia care cu o simpla privire te fac sa te simti acasa, aceia pentru care ai muri fara sa regreti, cu zambetul pe buze si cu mana intr-a lor.

    Ne revoltam cand auzim ca o relatie s-a sfarsit din cauza unui tradator fara sa ne mai gandim daca acela iubea sau era iubit destul in acea relatie. Uitam ca de fapt de asta esti cu cineva…pentru ca il iubesti, nu pentru ca e comod intr-o relatie, sau e normal sa ai una pentru ca astfel te integrezi in societate. LABE!

    N-am acuzat niciodata pe cineva care a parasit sau a tradat cand a simtit ca nu mai este iubit sau nu mai iubeste. Am acuzat intotdeauna pe aceia care au responsabilitati mai mari: viata unui copil. Atunci egoismul nu iti mai este nicidecum justificabil caci deja ca parinte trebuie sa fii mai presus de el. Dar cand sunteti doar voi doi si unul e nemultumit, a gresit alegand pe cineva si acum i s-a revelat, n-are decat sa faca ce crede de cuviinta.

    Roxa…bine ar fi fost daca ai fi starnit furtuna! Oricum cand deja unul cauta fericirea sau macar emotia autentica in alta parte, fie si fara sa actioneze faptic, a tradat demult! Deci lasati-ma cu dulcegariile si victimizarile si etichetele. Crima nu e sa tradezi ci sa-ti ucizi inima de dragul unei conventii sociale sau a bunastarii unui om pe care stii bine ca nu-l poti face fericit decat mintind si mintindu-te. Ce viata, ce DRAGOSTE e aia? Un rahat pe bat.

  11. Laura

    Mno, in acest caz se pare ca m-am inselat. Credeam ca e una dintre profele cu care ati/am facut psihopedagogie.
    Pe de alta parte e bine ca this town ain’t that small after all :)

  12. diana

    Am nimerit intimplator pe blogul tau cind o citeam pe Ionuca-Rainbow.
    Sincer, ma asteptam la ceva mai putin naiv si conventional de la tine.


  13. Laura, yeah, me too. :)

    Diana, păi scuze că nu am un blog mai matur şi mai neconvenţional… nu pot să scriu mereu despre iubitu’ meu cu pluridoctorat în masturbare. :))

    Ale… ce să mai zic decât că… it’s not freakin’ over, furtuna interioară e declanşabilă şi acum, şi peste multă, multă vreme. :) În rest… mai are rost să zic că n-am fost niciodată mai de acord cu ceva ?


  14. […] cântec de chitară, transformat curând în ani de zile de mindfuck. Şi, cumva, chiar dacă el era luat de peste zece ani de o tipă tare mişto, tot el era gelos până şi pe muzica pe care-o ascultam. […]

Leave a Reply

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>