Îmi place să mă mint că problema ar fi oraşul, că aceasta nu ar sălăşlui, de fapt, în mine. Aştept Bucureştiul ca pe tărâmul făgăduinţei. Deşi mor de teamă că mutarea acolo nu va fi salvarea, ci deziluzia, ideea că înlocuirea măştii de acum cu alta mai puţin cinică şi indolentă va avea aceeaşi finalitate. Până una-alta, rămâne arzătoare dorinţa plimbării fără ţintă noaptea pe străzile din Bucureşti şi, câteva butelii de vin şi un răsărit mai târziu, trezirea în patul unui misterios a cărui identitate n-o să conteze. O să-mi recâştig impulsivitatea benefică. Esenţa lăuntrică va reieşi la iveală doar dacă mă voi pierde într-un mecanism mai puternic decât mine. Incredibil, dar asta va însemna Oraşul: redobândirea identităţii în zăpăceala din Bucureşti. Fără dorinţe reprimate, fără replici înfrânate, fără sentimente înăbuşite. Dragoste sau ostilitate – ritmul nebun le va aduce la suprafaţă şi le va curma în tempo allegro, fără a le da posibilitatea de a se dezvolta într-un eşafodaj devorator de suflet.
E ceea ce în Dead Poets Society se traduce prin: “Seize the day.” sau “Find your own voice.”
În Fight Club: “Fuck off with your sofa units and strine green stripe patterns, I say never be complete, I say stop being perfect, I say let… let’s evolve, let the chips fall where they may.”
Iar în mereu surprinzătorul Nick and Norah’s Infinite Playlist: “Look, other bands, they want to make it about sex or pain, but you know, The Beatles, they had it all figured out, okay? “I Want to Hold Your Hand.” The first single. It’s effing brilliant, right?… That’s what everybody wants, Nicky. They don’t want a twenty-four-hour hump sesh, they don’t want to be married to you for a hundred years. They just want to hold your hand.”
Tot psihanalizându-mă intens, mi-am dat seama că fac cea mai mare greşeală posibilă: până plec, încerc să stabilesc nişte punţi de legătură între suflete. Al meu şi ale celor câţiva oameni în care-am găsit substanţă. Nu vreau să plec fără să ştiu că există o contingenţă vie, intensă, care să nu se rupă sau să se altereze din cauza celor 300 şi un pic de kilometri. Dar, ca de obicei, o iau în bot, pentru că o pistonare, o insistenţă autentică ar fi sancţionată ca fiind dovadă de nevropatie. Şi atunci aş produce exact efectul invers celui dorit. Şi iar înfrânarea, şi iar cenzurarea, şi iar trebuie să vină toate de la mama lor natură, ceea ce mă mohorăşte cumplit zilele astea. Se vede, scriu prea… literar (?).
De aceea, e imperios necesar ca săptămâna viitoare să dezlănţuim party animalele din noi: luni alcool şi karaoke, miercuri ziua Buburuzei, iar joi concert Godmode + afterparty zbânţuitor. Aşa, să se mai ducă pe pustii şi viaţa asta de ascet, că mi-a ajuns atâta conştiinţă.