Doar o altă noapte prin oraşu’ ăsta… că mai nou se pare c-ajung pe-acasă doar să fac un duş şi să dorm. :))

Revenind. Ieream cu gaşca noastră sincretică din punct de vedere cultural acum vreo două nopţi în Jazz, iar Mariusică, acest vajnic moldovean, personaj tare colorat, despre care tre’ să scriu un post separat cândva, era complet pătruns de romantism. Drept urmare, s-a dus la bar şi a înşfăcat ditamai sfeşnicu’ cu trei lumânări cât casa înfipte-n el, aducându-l la noi la masă. Fericit de isprava sa, acest Prometeu urban care este Marius n-a scăpat de admonestarea aferentă. Din colţul opus al clubului, zdrahonul de la security, coşcogeamite namila, a păşit cu încredere spre masa noastră şi din gesturi – că deh, aşa comunică gorilele, îmi ziceam io – i-a explicat lui Marius cum că nu e voie să furi foc de la zei. A luat imensitatea de sfeşnic cu toate trei lumânările şi l-a mutat înapoi la bar, dar… surpriză.

Peste două minute a venit chelnerul, trimis de însuşi uriaşul mai sus amintit, şi ghiciţi ce ne-o adus ! O mică scrumieră transparentă în care ardeau molcom trei lumânări micuţe ce nu puneau Jazzu’ în pericol de-a fi făcut scrum. :X ! Înduioşător gest, it really made my night. Iată de unde mai sare iepurele… :)

Acum e, ofcors, primăvară. Să nu credeţi că le confund, doar citez dintr-un scurtmetraj de Cobileanski, tipul ăla mortal care a mai regizat şi clipuri de-ale Zdubilor.

Ne-o cotropit. Colcăie oraşu’ ăsta de moldoveni unu’ şi unu’, flăcăi şi meleni cum nu se mai fabrică în ziua de azi, după care-ntorci privirile şi pentru care-ţi apleci urechile, să-ţi iei doza de drog din dulşiele grai moldoviniesc, lapte şi miere pentru timpane, balsam tămăduitor pentru fuflete. Să le cauţi privirile de omini simpli, ataşaţi de glie, şi să fii mereu surprins de feţele senine, fără urme de încruntare pe expresie, cu nişte cute de riduri îndreptate în sus, semn că-s aplecaţi înspre vorbă, mereu istorisind, niciodată dojenind. Să tot asculţi la graiul involuntar arhaic şi să ţi se pară că dintr-o clipă-ntr-alta tre’ să năvălească nişte muzicanţi cu trompete, să te îmbie la ospăţ în “casa mare”, să te omenească cu o sumedenie de bucate alese, iar pe urmă chefu’ să se mute-n crama subterană, în care a doua zi te vei trezi buimac şi amnezic lângă o velniţă, cu cămeşa cea bună pătată cu vin. :D

C-aşa-s moldovenii. Calzi, înainte de toate. :) Păcat că-s bogaţi numa’ sufleteşte, că-n rest, nimica n-ajunge în Moldova ! Treci Carpaţi şi constaţi cu uluire că n-o trecut tăt asfaltu’ Carpaţii odată cu tinie, de unde multitudinea de găuri, găurele, cratere şi gropile marianelor în drum. Da’ dacă ar fi asta tot… Nu-i, că nici cratima şi nici măcar ironia n-o agiunsu în ţinutu’ de la soare-răsare. Văzând că-n Ardeal se găsesc cratime şi ironie din abundenţă, Fişioru’ s-o decis într-o bună zi să-şi petreacă Paştele pe tărâmuri târgumureşene în detrimentul Suşievei care, oricum, cre’ că nu duce lipsă de fişiori holtei, fromoş şi forţoş la timp de sărbătoare. :))

Noah aşe. Apăi de Paşte, ca tăt românu’, indiferent de regiunea geografică în care sălăşluieşte, tradiţia îi să bagi la maţ şi treburi mai dulcege. Io exult:
– Fişior, hai să mâncăm, c-o făcut muma cremeş !
Fişioru’: /:)
– Cremşnit ! reformulez io în varianta literară.
Fişioru’: /:)
– O prăjitură bună, haida numa-ncoace !

Şi io care credeam că episodu’ Vatra Dornei a fost unul izolat… Acuma-s curioasă cum îi zice celei mai mişto prăjituri inventate vreodată, dacă e să te iei după papilele mele gustative, în Moldova. Că-n sud e-ntr-un fel şi-n Ardeal într-altu’. Da-s şi mai curioasă de alt lucru, de fapt. O ajuns, mă, cremeşu-n Moldova ?! :|