Monthly Archives: August 2010

The hitchhiker`s antiguide to everywhere (2)

Posted on by
4

La mare

Dacă mi-ar fi zis vreodată cineva c-o s-ajung la 600 de km de casă cu 90 de lei în buzunar, din care trebuiau hrănite două guri şi să mai rămână şi de drum înapoi, i-aş fi râs batjocoritor în nas. Cu atât am rămas după ce ne-am cumpărat mâncarea pe ziua respectivă: câte-un corn cu ciocolată şi câte-o pungă de napolitane de căciulă. Astfel dotaţi, am luat şi apă de Dâmboviţa într-un pet şi am pornit voioşi spre Constanţa !

…Până am coborât din bloc.

– Noah… now what ? întreb Fişioru’.
– Ăăă… unde-i Constanţa ? mă-ntreabă înapoi.

Bun aşa. Perfect, chiar.

Scot tacticos harta Bucureştiului din mapă şi mă benoclez interesată. Scria acolo “spre Constanţa” în dreptul a două ieşiri din oraş: una din Pantelimonul în care ne aflam, iar alta undeva mai în sud. Având în vedere că harta îi ceva mai veche, A2u’ nu exista pe-atunci, deci nu era marcată. Fişioru’ o avut geniala idee să întrebe un taximetrist care-i faza. Vâră capul pe geamul unui şofer de taxi din staţie şi întreabă politicos care-i ieşirea spre autostradă. Răspunsul a fost o adevărată lecţie de istorie, politică şi sociologie, adică nimic din geografie… Fireşte, în loc să mulţumească şi să întrebe pe altcineva, Fişioru’ dădea aprobator din cap şi asculta cu răbdare moldoviniască tot ce îndruga respectivul în timp ce io mă cocleam la soare… Tipic. Tot ce mi s-a părut de ajutor din mult prea lungul discurs al taximetristului au fost două cuvinte: “comuna Căţelu“. Precious piece of fuckin’ info, da’ tot n-am găsit-o pe Constanţa.

Aşa că am luat un otobuz până la Obor şi acolo ne-am scoborât la metrou. Când am zărit, în sfârşit, harta metroului, am văzut că lângă staţia Anghel Saligny scria şi A2. :D Şi aşa o fost: am ieşit la suprafaţă şi-am ajuns hăpt în comuna Căţelu. Woohoo. :)) Am mai mers vreo doi kilometri până am ajuns la intersecţia dintre şoseaua de centură a Bucureştiului şi măreaţa autostradă, ca să fie traficul mai mare de tri maşini la şapte minute, căci, vedeţi voi, era duminică după-masă.

În faţa noastră se opreşte o maşină pe care scrie “Securitate Autostradă”. Coboară un tip în uniformă şi se pierde prin boscheţi în câmp, revenind chiar când treceam pe lângă el. Ne vede şi grăieşte autoritar:

– Sper că nu faceţi autostopul pe autostradă !
– Sper că nu micţionezi pe flora patriei când pe autostradă ai toalete din doi în doi kilometri ! aş fi vrut să contraatac, da’ n-o ieşit decât un mormăit. :))

Evident c-am făcut autostopul pe autostradă. Pe banda de urgenţă, chiar, cântând “în judeţu’ Huneeedoara”  pe melodia de la Aşa beu oamenii buni. =)) Faza mişto o fost că n-am apucat a sta nici zece minute cu semnul de CT că ne-o şi luat un nene, vorba ceea. O condus foarte mişto şi-o avut GPS pe care se vedea marea. Io eram aşa de entuziasmată, de zici c-o videam în realitate; abia mă mai putea ţine Fişioru’ locului pe bancheta din spate. Cum nenea se grăbea tare spre Mamaia, am ajuns în Constanţa din Bucureşti pe gratis. Mişto, eram în Constanţa cu 10 lei pe Braşov-Bucureşti. Suntem tari. :))

Ce mai ţineam io vag minte de când am fost ultima dată la mare erau gândacii. Mari, negri şi cu un fetish pentru părul blond şi lung. Ce credeţi că am păţit când am pus piciorul pe asfaltul din Constanţa ? Hop, un gândac în cap. Mdesigur. Din fericire pentru tăt neamu’ lor de scârboşenii chitinoase, o fost primu’ şi ultimu’.

Era deja noapte şi noi trebuia să ne întâlnim cu Cristi. De unde-l cunosc pe Cristi ? Ne citim blogurile de ani de zile şi ne-am văzut o dată-n Bucureşti. Stă în Năvodari cu familionu’, da’ are un apartament în Constanţa în care deocamdată nu locuieşte nimeni. :D Mă mai întreabă lumea din când în când dacă scot ceva bani din blogu’ ăsta. Mereu zâmbesc şi zic că am beneficii mult mai mişto de pe urma lui: mă cazează, mă hrăneşte şi mi-a dărut cei mai faini prekini şi omini pe care i-am cunoscut vreodată. Şi asta nu e glumă. Cristi e unul dintre ei, un tip pe care ştiu oricând că mă pot baza, iar dacă n-ar fi chestiunile de proximitate, cine ştie ce prekini la cataramă sau fraţi de sânge am ajunge. \m/

Şi aşa, tustrei pe acelaşi imens bulivar I. C. Brătianu, ne-am căutat cam un ceas, deşi ne aflam pe aceeaşi stradă care nu face al’ceva decât să meargă-n linie dreaptă. :)) Nu te pune cu nOObs într-ale Constanţei ! Cristi cre’ că avea petarde în loc de vene când se presupunea că suntem la aceeaşi intersecţie şi el făcea cu mâna de zor ca să-l localizăm. Evident că nu eram la aceeaşi intersecţie şi numa’ imaginându-mi-l pe sireacu’ Cristi fluturând din mână de unu’ singur păh stradă mă cam umflă râsu’, aşa… :))

Într-un final ne-am găsit, Cristi ne-o condus la apartament, iar apoi ne-o lăsat să dormim pe motiv că aveam nişte feţe de omini loviţi de tren, ceea ce nu era foarte departe de adevăr. Eram aşa de vărziţi încât a doua zi ne-am trezit buimaci, neştiind ce dumnezo de orătănii fac într-un fel anume pe-afară. Până m-am dezmeticit io:

– Aaaaa, păi ăia-s pescăruşi !

Mda… :)) În drum spre plajă, am trecut pe la Sabroso, să mănânce şi gura noastră ceva, că tare hămesiţi mai eram. Cu 21 de lei ne-am luat cea mai deosebită pizza pe care-am mâncat-o vreodată, al cărei conţinut era înăuntrul aluatului împăturit în două. Calzone ftw ! Ce-i şi mai mişto e că a doua pizza era gratis. Deci dacă sunteţi vreodată în Constanţa şi vreţi să mâncaţi ceva rapid, gustos şi ieftin, întrebaţi de Sabroso. Merită.


o cutie poştală din scara unie-am stat. mişto nume, zic.

acelaşi nume mişto, fără blitz, să se vadă.

Tre’ să mai laud o dată Constanţa pentru calitatea apei potabile. Nu ştiu din ce şi-o iau: râu, mare, Dunăre, secret lab… în fine, da’ e absolut fenomenală ! Atâta de moale şi de gustoasă, de zici că-i apă plată. Nici chiar Dorna sau Borsec, da’ nici departe. Deşi înainte să iau o-nghiţitură de la robinet mă gândeam că n-o să fac altceva decât să combin în stomac limbricii de Bucureşti cu nişte ascarizi de Constanţa, m-am înşelat amarnic. E primul oraş în care merg şi zic că-mi place apa de la robinet. Prin urmare, ne-am luat o sticlă de doi litri cu noi la plajă… Afară fiind peste 30 de grade, am dat-o gata până acolo, că era o toropeală de ţi se umfla limba de sete. Aşa că iaca ardeleanca intrând într-o farmacie, întinzându-i ăleia de vindea ditamai petu’ de 2 litri şi rugând-o fain frumos să ne deie neşte apă de la robinet. :))

Într-un final am ajuns la mare ! Erau cam 12 etaje de coborât până la plaja Modern.


acuma urmează nişte poze cu marea… singurele poze.



una d-asta tip vedere

ş-un moldovean care poartă acelaşi tricou când îi fac poze. oare l-o mai dat jos de data trecută ?

Fişioru’ se bucura şi zburda desculţ pe la bolovanii din golfuleţe. Io abia puteam păşi cu picioarele mele fine şi delicate pe pietre fierbinţi şi ascuţite, şi umblam de zici c-aveam un morcov, o jenă, ceva. Moldoveanu’ o prins curaj şi mi-o adus în dar un crab. Ce romantic, ce drăguţ… L-am luat cumva în mână, da’ când o-nceput să mişte l-am zvârlit în apă. Nu neapărat de frică, da’ nu ştiam exact cu ce se mănâncă creaturile elea bizare. :)) Procesul s-o mai repetat de câteva ori, până când Fişioru’ s-o enervat şi o introdus ultima captură într-un adidas, aducându-l pe plajă, unde s-o bucurat de un real succes la omini care nu mai văzuseră un tip suficient de bolând încât să pună mâna pe cleştii fioroşi ai unor asemenea dihanii. În toiul minutelor de faimă, crabu’ nostru o apucat moldoveanu’ de-un deget. Cred că i-o fi zis şi “Hi” pe limba crabilor, căci Fişioru’ i-o răspuns cu un icnet. :D

Ne-am mai distrat şi cu alte vieţuitoare prin apă: meduze, peşti de tăte formele şi culorile, ace de mare etc. Da’ cel mai mult şi mai mult ne-am dixtrat cu apă, că har domnului, ierea o grămadă, ajungea la tătă lumea. Atâta am înotat şi m-am bălăcit şi m-am scufundat şi m-am învârtit şi am piss off-uit-o pe salvamariţă blondă când mă duceam dincolo de geamandură, de-am crezut c-am luat-o razna. După vreo două ceasuri mi-am revenit, dându-mi seama că degeaba oi şti io înota dacă n-am rezistenţă, că din larg nu mă mai întorc. :D Fişioru’ nu ştie înota şi abia ţinea pasu’ cu mine prin apă… noroc că-i înalt. Deh, măcar acolo, că pe uscat îi clar cine are fundu’ mai impunător.

La un moment dat am crezut că am auzenii, dar nu, chiar erau neşte unguri în apă ! Pentru câteva secunde m-am simţit ca acasă. :D Mai târziu au apărut şi nişte tuciurii, pesemne turcaleţi. Ca să le verific naţionalitatea, i-am zis Fişiorului:

– Noah, vezi că mă duc să fac pe mica sirenă cu ăştia. Dacă-s turci, o să vreie să mă ia de nevastă, c-am auzit că le plac estea mai blonde şi durdulii.

Nij n-apuc să ajung bine pe-acolo, că unu’ din ei îmi şi zâmbeşte. Q.e.d. şi ţuşti în înot-viteză cât mai departe de dânşii. :]

A doua zi am încercat să-l învăţ pe Fişior să facă batăr pluta pe spate. Mă chinui, îi explic, demonstrez, îl ţin, îl ajut… şi mai-mai că putea şi el, dacă nu-şi lăsa fundu’ să-i cadă bolovan. Într-o ultimă tentativă disperată de a-i indica exact cum tre’ să-şi ţină corpul, mă las pe spate să plutesc pe valurile aproape inexistente. Şi io show-off, îmi mai pun şi mâinile sub cap şi mai stau şi picior peste picior. Dintr-o dată numa’ ce simt nişte mâini hotărâte pe chiloţii mei. Până să mă prind care-i faza şi să-ncep să mă zbat, Fişioru’ râdea diabolic învârtind chiloţii mei prin aer ca pe-un steag al păcii… negru. Deh, noi n-aveam costume de baie, că dumnezo s-o gândit unie-ajungem.

Colac peste pupăză (aia de la ei, de-acolo din Humuleşti, huo!), Fişioru’ ţopăie până la prima geamandură şi-mi agaţă acolo chiloţii, în vârf de baliză.

Noah, şi-amu’ ce-i de făcut ? Mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Lume este destulă. Nu pot să-not, că-mi iese fundu’ nebronzat ca o meduză gigantică la suprafaţă. Nici să păşesc nu mai pot, că deja nu mai ajungeam cu picioarele pe jos. Aşa că m-apuc să dau din mânuţe aşa încetişor, imitând un pseudo-înot câinesc, când deodată mă loveşte. Mă mai uit o dată la geamandură, obiectul ăla atât de străin, cu chiloţii mei pe ea, un obiect vestimentar atât de familiar, şi mă pufneşte râsu’. Acolo, la apă adâncă. Şi râd, şi râd, şi râde şi Fişioru’; zgomotos, hăhăit, cu o viteză de prea multe hohote pe secunde. Şi-aşa de cu poftă râdeam, că nu mai puteam înainta deloc. Eram sleită de puteri. Cum să fac vreo plută să mă hodin când io-s cu indecenţa goală ? Nu mai puteam. Am zis că aia îs, urmează să mă-nec. Cumva, cu lacrimi în ochi de râs, că nu mai ştiam care-s lacrimi şi care-i marea, am ajuns la baliză şi am luat chiloţii. Da’ îmbracă-te dacă poţi ! Râdeam prea tare chiar şi pentru asta, aşa că o trebuit să mi-i leg de mână printre spasme de râs deja isteric, să nu rămân naibii fără ei de tot. :”>

Îs sută la sută convinsă că tipu’ din partea cealaltă a golfuleţului, care-şi flutura bermudele în aer strigând voios şi haiduceşte, nu făcea vreo referinţă la noi şi nici nu încerca să fraternizeze cu subsemnata. Nu-s sută la sută convinsă că nu-s decât în faza de negare. :D

După vreo cinci ore bune de stat numa’ în apă, începea să se-ntunece.

– Fişior, zic, ui’ ce riduri am pe degete. Hai afară că mă murez !
– Oooh, hai să mai stăm ! :D
– Mbine.

Mai trece un sfert de ceas, pe cer se strâng nori ameninţători şi-ncepe să bată vântu’. Mai eram cam cinci persoane în apă.

– Fişior, zic io iar, mintenaş putrăzăsc de mai stau. Plus că ni ce vreme vine.
– Da’ ui’ cum bate vântu’. Afară-i frig. Hai să mai stăm !
– Mbine…

Noah, ş-apăi până nu s-o făcut ora nouă nu ne-am lăsat ! Eram singuri în apă, cearşafu’ de plajă flutura la mal din cauza vântului violent, iar fulgerele şi tunetele erau omniprezente. Ne-am îmbrăcat cum am putut, cu nisipu’ biciuindu-ne pe piele (chiar doare!), da’ n-am scăpat neudaţi de furtună. Până am ajuns la adăpost, eram leoarcă. Ne-am schimbat cum am putut şi am luzărit pe-ntuneric şi vreme urâtă cam o oră jumate până când am putut pleca spre casă. Deh, cealaltă faţă a mării. :D

În următoarea dimineaţă era time to go. Cum ajungi din Constanţa în Târgu-Mureş cu 50 de lei ? Greu. Fundul sacului. Foame şi drum lung de făcut, plus încă o altă faţă, aia urâtă, a autostopului. Ideea e că de 15 lei ne-am luat pâine, unt şi parizer, am ciugulit ceva de dimineaţă, ne-am făcut nişte sandvişuri pentru drum, iar restul banilor erau programaţi astfel: 10 lei Constanţa-Bucureşti, 5 lei transport prin Bucureşti, 10 lei Bucureşti-Braşov, 10 lei Braşov-Târgu-Mureş. Ce-o ieşit ? Cu totul altceva, evident. :)) Dar asta în episodul următor sau chiar peste două, că între timp am mai făcut o năzbâtie. :D

The hitchhiker`s antiguide to everywhere (1)

Posted on by
17

Ăsta e clar un fel de antighid, un “aşa nu” care să vă atenţioneze că puteţi să şi păţâţi diverse dacă vă căraţi cu ia-mă nene şi fără bani la mama naibii, cum am făcut io, la aproape 600 de km de casă. Cu toate astea, însă, am sfidat orice lege calitate-preţ, m-am înscris la master împotriva tuturor legilor firii (şi împotrivirilor cu lacrimi ale familionului) şi mi-am luat şi “concediu” p-ormă. O meritat. :D

***

Înainte să plec, zile-ntregi o trebuit să suport o tortură psihologică de cea mai joasă speţă. Muma mă lua când cu binişoru’, când cu bocete şi scâncete, când cu urlete, să nu care cumva să meargă odoru’ să deie admitere-n Bucale. Mă rog, povestea-i lungă, da’ un accident de maşină şi nişte rate mai târziu, ai mei băgau la înaintare netăgăduitul motiv că dacă nij bani de mers la interviu n-au să-mi dea, de unde or avea ca să m-ajute cu chiria până-mi găsăsc de lucru ? Dreptu-i, ziceam io, da’ nici să rămân în oraş nu-i treabă, când tătă cultura-i în capitală, ‘tu-le institutele culturale, librăriile şi editurile ce nu s-or mutat în Ardeal… În fine, cred că singura lor speranţă ierea să nu intru la bujăt sau să nu intru deloc !

D-apăi vă imaginaţi cât mi-o mai abrutizat neuronii, că în momentu-n care-am ieşit pe uşă, am făcut-o mai mult din inerţie, târându-mă şi neavând nici un chef. Atunci era momentu’ să mă fi luat cu forţa, să mă fi trântit pe-un fotoliu şi să-mi fi zis “pe-aici nu se trece !”. Credeţi c-aş fi reacţionat ? Mi-aş fi acceptat trista soartă fără să crâcnesc, doar să se termine tătă prăpădirea odată. Noroc că nimeni n-o ştiut asta şi am apucat să ies păh uşă, însoţită de acelaşi credincios Fişior… că de-mi luam cuţu de pază nu-mi ierea mai fidel şi degrabă săritor la ananghie ca moldoveanu’ aista. :D

Scurtă socoteală: 400 de lei tura trecută, salvaţi din draga de bursă de studiu din care s-o dus aşa: 150 pe taxa de admitere, 40 pe drum, 30 de lei transport prin Bucale + multe sticle de apă rece => AM PLECAT LA DRUM CU 170 DE LEI. Da, două persoane. (!!!) …  Doamne, proşti suntem. =))

La capitală

Nici n-am apucat să ieşim din oraş, că io deja voiam să-mi schimb pantalonii în benzinărie. Nu’sh di ce simţeam (în urină, vorba cuiva) că-n ăia tri sferturi mi-i/îmi va fi frig la un moment dat, deşi afară era soare şi caniculă. Fişioru’ o zis să termin cu prostiile, da’ io nu şi nu, că vreu să-mi iau blugii ăi’ lungi pă minie. Iaca aşa, evident, orice excursie miştoacă începe c-un popas. \m/

După ce mi-am făcut hatâru’, mai lipsea numa’ şuba pe mine. Şi-aşa am stat la dospit în soarele amiezii la ocazie, io cu BV şi Fişioru’ cu B, sigur că el prinde ceva direct dacă inversăm rolurile. Desigur… :-@

După vreo oră jumate în care iar m-am ars cu model ca ultimu’ tractorist din Valea Seacă, o oprit un tip de mai puţin de 30 de ani cu maşină bengoasă, să tot fi fost Merţan. N-am înţeles de ce mergea la Sibiu prin Braşov dacă tot era în Mârgu-Tureş, da’ nici n-am întrebat de teama să nu se prindă că-i absurd ce face şi să nu mai meargă. :D

Pe drum nu ştiu cum vine vorba de mare. Io şi Fişioru’ ne oprim brusc din conversaţie şi ne privim cu subînţeles.

– Ia-ţi gându’, n-avem bani ! zic io, deşi ceva dinăuntru meu se entuziasma deja tot mai tare.
– Dacă o iei aşa, niciodată n-o să ai destui bani încât să zici că poţi să mergi liniştită undeva, vine replica moldoveanului.
– Avem sub două milioane şi tre’ să stăm câteva zile bune-n Bucureşti, omu’ lu’ Dumnezo, răspund io deja râzând.
– Dej merem, zice Fişioru’.
– Merem, aprob io.

=))

Tipu’ care conducea (care mai era şi bunăciune pe deasupra) cre’ c-o auzit pe unde avem noi de gând să ajungem, căci odată ajunşi în Braşov n-o vrut să ne ia banii. :D Ba mai mult, ne-o urat drum bun şi ne-o zis să mergem cu autobuzu’ pân’ la ieşire din oraş. I-am mulţumit politicos şi am plecat.

Ne-am urcat într-un 5, sfătuiţi de tanti care vindea bilete să mergem până la capăt de linie. Când am ajuns, Braşovu’ tăt nu s-o terminat, da’ nici nu ştiam exact ce să facem, că-n zare munţii nu arătau foarte prietenoşi. Ba chiar se lăsase un fel de noapte peste zi şi-n zare se vedea cam aşa. Not good. Evident că-n maxim cinci minute s-o dezlănţuit iadul şi pe străzi o-nceput să curgă un fel de potop. Noi eram însă calmi, sorbind cu nesaţ din aerul curat de munte, urându-i pe braşoveni că pot inhala sănătace curată după fiecare ploaie… deci mai tot timpul. Şi aşa, la adăpostul staţiei de otobuz, mai şi arătam semnul cu B din când în când. O trecut chiar şi Pepe Diamant 2, cel care ne-o dus adus în Braşov din Bucureşti în episodul trecut, da’ în haosu’ ăla nu ne-o văzut. :( Dammit.

Dar măcar aveam blugii pe mine şi nu nişte foiţe de pantaloni tri sferturi. Rock ! \m/

Am mai mers c-un otobuz pân’ la capăt de linie, da’ tot nu era suficient, căci trebuia să mai trecem un pod şi să stăm şi după drumu’ ce vine din Săcele, să ne dublăm şansele de reuşită. Aşa că hai… încă vreo 2 km de mers pe jos ne-o făcut pe noi ? :)) Pe drum, vedem pe cineva îmbrăcat într-o mascotă care făcea reclamă la un supermarket ce-o devenit non-stop. Mă uit lung şi tâmp; se benoclează şi Fişioru’.

– Pinguin, decretez.
– Delfin, mă contrazice Fişioru’.

Mai facem tri paşi.

– Nu te supăra… ce eşti ? îl întreabă moldoveanu’.
– Balenă, i se răspunde din interiorul masivului costum.
– Balenă-n munţi, ahahahaha ! Mişto ! Sănătate ! spune Fişioru’ râzând în timp ce şi io hohoteam în neştire. :))

Într-un final, după mai bine de două ore petrecute la poalele Tâmpei (veci n-am înţeles de ce TÂMPA… out of all possible names !), stăteam la ieşire din oraş. N-o trecut un sfert de oră şi eram într-un Logan, în drum spre Otopeni, că acolo aveau treabă cei doi din maşină, un el şi o ea, aşteptând pe cineva la aeroport. Omini cu mult bun-simţ şi tare cumsecade. :) Le-am dat 10 lei, ne-au zis că mai avem câteva sute de metri de mers pe jos până la prima staţie de autobuz, am mulţumit şi nu după mult timp ne-am urcat într-un 783 până la Casa Presei.

… Ierea deja noapte şi la Casa Presei l-am pescuit pe-un fost coleg de liceu de liceu de-al Fişiorului, Bădă(luţă), alt moldovean aflat în Bucureşti, de data asta pe motiv de înscriere la Academia Militară. :> De-acolo un 335 ultraplin până prin Pantelimon, unde aveam de găsit Cougar’s den. Evident că nu am găsit scara din prima şi i-am purtat pe săracii moldoveni noaptea printre blocuri şi alei şi băjeţaji dăh cartier, gie, şi muuulţi maidanezi lătrători, fiindcă deşi am mai stat acolo şi la Sonisphere, mereu am circulat cu taxiu’ când mă înturnam. Inutil să mai zic că peste câteva zile, plimbându-ne pe bulivar, vedem pe blocul cu pricina ditamai afişu’ Orange pe care scria mare numărul scării. Noah, dumnezo. Păţăşti, blondo. :))

Cum Cougar era dus la mare pe biclă fo’ două săptămâni, garsoniera era doar a noastră. Sau ar trebui să zic “decât a noastră”, că doară eram acolo, în decâţime. Păi nu ? Parcă “sudişti” nu mai sună suficient de peiorativ, deoarece dă informaţii despre localizarea geografică, “mitici” e suflat… ta-daaaah: “decâţi” e perfect. Şi mai mişto ar fi ironia muşcătoare “genişti”: îs mulţi cât o armată, sunt geniali şi zic mereu “gen”. =)) Just kidding. I love them all. Srsly.

Revenind. Noaptea aia s-a băut bere de-acasă, cumpărată din Bucureşti. Neumarkt, ce altceva ? :)) Fişioru’ şi Bădă mi-o povestit o grămadă de trăznăi din timpul liceului, iar undeva pe la 3 am căzut toţi laţi de oboseală. A doua zi ăştia o mers să vadă Casa Poporului (pe care io deja o cunoscusem…). Io cică am rămas acasă să mai învăţ pentru admitere. Evident, am dormit cât îi ziulica de lungă. Când o sosit Fişioru’, ne-am pus pe halit ce-am adus cu noi. Şi fiindcă my homemade pizza făcută de muma începea să se usuce datorită căldurii, am mâncat pizza unsă cu pateu, care o alunecat cu apă de Dâmboviţa pusă la pet şi răcită la frigider. \m/ De fapt, asta o fost hrana de bază în cele câteva zile de stat în capitală.

A doua zi dimineaţa, în ajunul interviului pentru master, Fişioru’ o gătit plăcintă de cartofi în timp ce io am făcut o scurtă baie. Ies curată, fresh, cu părul ud…

– Ce oare poate să miroasă în halu’ ăsta ?! mă loveşte dintr-o dată ca un retevei pe după ceafă.
– Apăi… miros de plastic ars, hihi. Cred c-am ţinut tigaia la foc prea mare, se disculpă Fişioru’.

Blestem cât blestem şi-mi pun şi spray-u’ de corp la mine, ştiind ce odoare minunată de plastic prăjit avea să se îmbibe în pleata mea cea jilavă. La interviu. Just awesome. M-oi duce la Cărtărescu să-i zic de la o distanţă considerabilă: “Hey Cărty, I smell so bad you don’t want me near you. Dă-mi 10 ca să plec. ;;) “

APROPO ! Ştiaţi că pe undeva între Ploieşti şi Bucureşti există o localitate, o comună, ceva, pe care o cheamă Jilavele Fierbinţi ? =)) Să mă fi scremut intelectual să găsesc un nume cu o conotaţie sexuală mai puternică şi n-aş fi găsit.

În fine. Puneţi un pix d-ăla de 20 de bani în foc, înmulţiţi mirosul cu 1000 şi v-aţi putea apropia de feelingu’ din apartament la acel moment. Ne-am şi ameţât de cap la cât era de puternic, dar cumva, cu un taxi pentru că, of corz, eram în întârziere, am ajuns şi la Universitate. Acolo m-am întâlnit cu Ale şi cu Elena, cele care-mi vor deveni în viitorul apropiat colege de apartament, aşa că veţi mai auzi de ele. :D Fiecare ne-am înscris la alt master. Tri ardelence o vinit să facă orânduială “la capitală”. \m/ Elena urma să intre la interviu şi era tare relaxată. O fost prima despre care am aflat c-o reuşit la bujăt. Ale, în schimb, era mai circumspectă, ca să nu zic de-a dreptu’ disperată că ăia ai ei o torturat-o psihic pen’ că ierea din provincie. Aşa cum mă aşteptam, Ale făcea ce ştia ea mai bine: being a drama queen. :)) O intrat prima la masteratul ei, cap de listă. Am rămas io.

Pai… m-au intervievat un tip şi Ioana Pârvulescu. Noroc că nu ştiam că sunt faţă în faţă cu Ioana Pârvulescu; am aflat p-ormă. :)) Nu m-au chinuit mult, maxim 7 minute, în care am rămas uimită că… io chiar mi-am deschis gura şi am legat trei fraze coerente la un interviu. În viaţa mea n-am mai fost la vreunu’ şi tare frică mi-i de ele. Era să mă blochez când m-o-ntrebat cum aş promova propria mea colecţie de cărţi (e.g. Raftul Roxanei :)) ). Dup-aia am dres-o şi singura apostrofare a fost că metodele mele ar cam falimenta editurile. Oh well… cum se procedează de fapt cu promovarea de la ei tre’ să-nvăţ. Cum care “ei” ? Păi îmi vor fi profi, printre alţi meseriaşi, Mircea Cărtărescu şi Simona Popescu. :X

A urmat apoi o jumătate de zi de promenadă prin centrul Bucureştilor, în aşteptarea afişării rezultatelor. Io şi Fişioru’, o ardeleancă ş-un moldovean. :D Am luat la talpă toate librăriile din zonă, apoi ne-am plimbat asudând pe la Operă, apoi pe Magheru şi terasele de lângă… şi tooot aşa până ni s-o lungit urechile de foame. Ne-am cumpărat o sticlă de Nestea, o pungă cu turtă dulce şi trei covrigi proaspeţi, aburinzi şi delicioşi. Am ales să prânzim astfel pe lângă fântâna de la Universitate, la peste 30 de grade.

Cum era de aşteptat, ceva tăt trebuia să se-ntâmple. De data asta, o chestie care chiar m-a impresionat. Cum ronţăiam noi la covrigi pe o băncuţă din faţa fântânii, apare lângă noi un aurolac tuciuriu. Când zic aurolac, mă refer la unul dotat cu tot tacâmu’, inclusiv punga mirositoare a diluant şi probabil şi neşte păduchi. A cerut ceva de mâncare. Io şi Fişioru’, hămesiţi şi săraci, ne-am făcut că nu-l băgăm în seamă. Aurolacu’ n-a insistat, a rămas doar să privească. Ni se uita în gură. Noi discutam ca şi când nimic nu s-ar întâmpla, deşi mirosul de diluant ne lua minţile. Era insuportabil şi obsedant deopotrivă. :D Când a venit vremea să împart al treilea covrig cu Fişioru’, mi s-o făcut milă, deşi era ultimul. Aurolacu’ se uita fix la el, deşi nu zicea nimic. Sufla în pungă. Pe când mă pregăteam să-i zic Fişiorului că am de gând să-l împart la trei, acum că ştiu niţel ce-nseamnă să faci foamea, apare lângă noi un tip în uniformă. Presupun că era ceva gardian pe la fântână sau la vreo firmă din apropiere.

– Hai, du-te de aici, deranjezi lumea, îi spune liniştit aurolacului.
– Nununu!!!! începe să strige împricinatul, legănându-se şi strângând punga la piept.
– Hai, te rog frumos să pleci mai încolo, continuă în acelaşi ton paznicul, punându-i mâna pe umăr.
– NUNUNU!!! Lasă-mă !
– Te rog du-te mai încolo, nu mai sta aici.
– Du-te tu ! Du-te-n pizda mă-tii !! urlă aurolacul privind în gol.

Io şi Fişioru’ deja ne simţeam prost. Gardianul avea şi instrument d-ăla de ciomăgeală, ca jandarmii. Eram siguri că se lasă cu scandal. Însă, spre uimirea noastră, numa’ ce auzim din gura paznicului prefăcut indignat, pe acelaşi ton calm:

– Da’ de ce vorbeşti aşa cu mine ? Eu n-am vorbit urât cu tine. Te-am rugat foarte frumos, chiar.

Aurolacu’ a tăcut şi cred c-am citit în ochii lui vinovăţie. :) Cu la fel de multă blândeţe, gardianul l-a convins până la urmă şi l-a condus până mai încolo, loc din care aurolacul a părut că ştie încotro se-ndreaptă. În scurt timp a dispărut de tot.

Oarecum puşi pe gânduri, ne-am hotărât să aşteptăm rezultatele la litere, înăuntru. Ne-am cuibărit pe-o bancă de marmură, la răcoare, aşteptând să coboare cineva cu foaia cu rezultatele. Nimeni nimic. Era deja cam 6-7 seara. Nu-i bai, aşteptăm ! Zăcând astfel, observam ce se întâmplă în jur. Facultatea e păzită de vreo trei tanti late-n umeri şi înalte cât dulapu’, ale căror rol nu e doar cel de străjuire a instituţiei, ci şi cel de acompaniere a indivizilor veniţi să caute ceva prin ea. Îi plimbă cu liftul, îi duce în cutare amfiteatru etc. Buuun. Face-se că peste o zi urma să fie admiterea ai’ mare la facultate; în consecinţă, tăţ’ părinţii, bunicii şi rudele de diverse grade veneau şi întrebau tăt câte-o chestie, să fie siguri că plozii lor, viitori boboci, ajung unde trebe a doua zi dimineaţă.

Tot aşa şi un bunic (presupun). Şi iaca aşa a avut loc următorul schimb de replici, taman în interiorul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. =))

– Bună ziua ! Nu vă supăraţi, am pe cineva care mâine are admitere… Când începe şi ce mai trebuie să aducă ?
– Decât cu pixu’ să vină, mâine dimineaţa la ora 7 ! îi răspunde o tanti-tanc din cele trei.

Pfuai, decât ce râs m-o pufnit ! Decât noroc că m-am înfundat cu nasu’ decât în tricoul Fişiorului şi am putut decât să râd spasmodic, în linişte, zic, gen. Gen, zic. :))

De fapt numa’ de râs nu-mi ardea mie. Emoţiile erau în toi şi cum foaia aia întârzia să apară, ne-am hotărât să urcăm noi până la etajul 1 şi să vedem dacă nu era afişat pe-acolo ceva. Ei bine, era. După ce mi-am sunat buburuze, Irinuţ, Diană şi tăt ce-aveam mai apropiat să le dau vestea, am sunat-o şi pe muma zicându-i în felul următor:

– Noah servus, mumă ! S-o afişat rezultatele. Din păcate, mă simt nevoită să te anunţ că nu mai tre’ să scoţi şampania de la frigider sau să apeşi butonu’ de Play făcând party pe Macarena şi Coco Jambo după ce închizi. N-ai motiv de bucurie, am luat 9.25 şi-s bu-je-ta-ră ! Am intrat !
– Ioi, tu copilă… :(

Previzibil, nu ? :))

După calmarea spiritelor, tolănită pe-o bancă aproape de Cişmigiu, am îmbrăţişat Fişioru’ şi-o-nceput partea diluviană. De ce ? Că urmează să mă mut în Bucureşti, evident, şi nu-s mai aşa înfiptă ca atunci când am mai încercat o dată asta, acum trei ani. Daaar melodrama asta necesită un post separat. Ideea e că m-am cam smiorcăit pe-acolo, hipersensibiloasă cum eram, la capătul puterilor după o licenţă şi o admitere dată, plus un război psihologic venit ca bonus. Dar eram bine. Sunt bine. ;))

P-ormă ne-am dus către centrul vechi, unde ne-am întâlnit cu Ale şi o prekină de-a ei, să sărbătorim. Am dat vreo trei ture pe-acolo. Terasele sunt inimaginabil de mişto pe timpul nopţii. Arhipline. Lumea viermuieşte şi tot câte-un alt gen de muzică se aude la tot pasul. Mai există şi localurile care se respectă şi-şi aduc muzicanţi proprii. Ca de exemplu frumosul caz al restaurantului cu specific maghiar, recognoscibil după ditamai sigla UDMR/RDMSZ care veghează la intrare. :)) Pentru două secunde, m-am simţit ca acasă. E un alt univers acolo, în inima oraşului. Aia e esenţa binelui şi răului bucureştean.

Ne-am cinstit şi omenit în Big Mamou (deh, tot club de ruacheri), după care am purces cătră căşi, fără nici un plan pe-a doua zi. Habar n-aveam că-n dimineaţa următoare aveam să ne decidem să purcedem mai departe… spre Constanţa.

P.S. Până la postarea următoarei părţi nu va mai trece o lună. In fact, you might actually be surprised. :D