The hitchhiker`s antiguide to everywhere (2)

La mare

Dacă mi-ar fi zis vreodată cineva c-o s-ajung la 600 de km de casă cu 90 de lei în buzunar, din care trebuiau hrănite două guri şi să mai rămână şi de drum înapoi, i-aş fi râs batjocoritor în nas. Cu atât am rămas după ce ne-am cumpărat mâncarea pe ziua respectivă: câte-un corn cu ciocolată şi câte-o pungă de napolitane de căciulă. Astfel dotaţi, am luat şi apă de Dâmboviţa într-un pet şi am pornit voioşi spre Constanţa !

…Până am coborât din bloc.

– Noah… now what ? întreb Fişioru’.
– Ăăă… unde-i Constanţa ? mă-ntreabă înapoi.

Bun aşa. Perfect, chiar.

Scot tacticos harta Bucureştiului din mapă şi mă benoclez interesată. Scria acolo “spre Constanţa” în dreptul a două ieşiri din oraş: una din Pantelimonul în care ne aflam, iar alta undeva mai în sud. Având în vedere că harta îi ceva mai veche, A2u’ nu exista pe-atunci, deci nu era marcată. Fişioru’ o avut geniala idee să întrebe un taximetrist care-i faza. Vâră capul pe geamul unui şofer de taxi din staţie şi întreabă politicos care-i ieşirea spre autostradă. Răspunsul a fost o adevărată lecţie de istorie, politică şi sociologie, adică nimic din geografie… Fireşte, în loc să mulţumească şi să întrebe pe altcineva, Fişioru’ dădea aprobator din cap şi asculta cu răbdare moldoviniască tot ce îndruga respectivul în timp ce io mă cocleam la soare… Tipic. Tot ce mi s-a părut de ajutor din mult prea lungul discurs al taximetristului au fost două cuvinte: “comuna Căţelu“. Precious piece of fuckin’ info, da’ tot n-am găsit-o pe Constanţa.

Aşa că am luat un otobuz până la Obor şi acolo ne-am scoborât la metrou. Când am zărit, în sfârşit, harta metroului, am văzut că lângă staţia Anghel Saligny scria şi A2. :D Şi aşa o fost: am ieşit la suprafaţă şi-am ajuns hăpt în comuna Căţelu. Woohoo. :)) Am mai mers vreo doi kilometri până am ajuns la intersecţia dintre şoseaua de centură a Bucureştiului şi măreaţa autostradă, ca să fie traficul mai mare de tri maşini la şapte minute, căci, vedeţi voi, era duminică după-masă.

În faţa noastră se opreşte o maşină pe care scrie “Securitate Autostradă”. Coboară un tip în uniformă şi se pierde prin boscheţi în câmp, revenind chiar când treceam pe lângă el. Ne vede şi grăieşte autoritar:

– Sper că nu faceţi autostopul pe autostradă !
– Sper că nu micţionezi pe flora patriei când pe autostradă ai toalete din doi în doi kilometri ! aş fi vrut să contraatac, da’ n-o ieşit decât un mormăit. :))

Evident c-am făcut autostopul pe autostradă. Pe banda de urgenţă, chiar, cântând “în judeţu’ Huneeedoara”  pe melodia de la Aşa beu oamenii buni. =)) Faza mişto o fost că n-am apucat a sta nici zece minute cu semnul de CT că ne-o şi luat un nene, vorba ceea. O condus foarte mişto şi-o avut GPS pe care se vedea marea. Io eram aşa de entuziasmată, de zici c-o videam în realitate; abia mă mai putea ţine Fişioru’ locului pe bancheta din spate. Cum nenea se grăbea tare spre Mamaia, am ajuns în Constanţa din Bucureşti pe gratis. Mişto, eram în Constanţa cu 10 lei pe Braşov-Bucureşti. Suntem tari. :))

Ce mai ţineam io vag minte de când am fost ultima dată la mare erau gândacii. Mari, negri şi cu un fetish pentru părul blond şi lung. Ce credeţi că am păţit când am pus piciorul pe asfaltul din Constanţa ? Hop, un gândac în cap. Mdesigur. Din fericire pentru tăt neamu’ lor de scârboşenii chitinoase, o fost primu’ şi ultimu’.

Era deja noapte şi noi trebuia să ne întâlnim cu Cristi. De unde-l cunosc pe Cristi ? Ne citim blogurile de ani de zile şi ne-am văzut o dată-n Bucureşti. Stă în Năvodari cu familionu’, da’ are un apartament în Constanţa în care deocamdată nu locuieşte nimeni. :D Mă mai întreabă lumea din când în când dacă scot ceva bani din blogu’ ăsta. Mereu zâmbesc şi zic că am beneficii mult mai mişto de pe urma lui: mă cazează, mă hrăneşte şi mi-a dărut cei mai faini prekini şi omini pe care i-am cunoscut vreodată. Şi asta nu e glumă. Cristi e unul dintre ei, un tip pe care ştiu oricând că mă pot baza, iar dacă n-ar fi chestiunile de proximitate, cine ştie ce prekini la cataramă sau fraţi de sânge am ajunge. \m/

Şi aşa, tustrei pe acelaşi imens bulivar I. C. Brătianu, ne-am căutat cam un ceas, deşi ne aflam pe aceeaşi stradă care nu face al’ceva decât să meargă-n linie dreaptă. :)) Nu te pune cu nOObs într-ale Constanţei ! Cristi cre’ că avea petarde în loc de vene când se presupunea că suntem la aceeaşi intersecţie şi el făcea cu mâna de zor ca să-l localizăm. Evident că nu eram la aceeaşi intersecţie şi numa’ imaginându-mi-l pe sireacu’ Cristi fluturând din mână de unu’ singur păh stradă mă cam umflă râsu’, aşa… :))

Într-un final ne-am găsit, Cristi ne-o condus la apartament, iar apoi ne-o lăsat să dormim pe motiv că aveam nişte feţe de omini loviţi de tren, ceea ce nu era foarte departe de adevăr. Eram aşa de vărziţi încât a doua zi ne-am trezit buimaci, neştiind ce dumnezo de orătănii fac într-un fel anume pe-afară. Până m-am dezmeticit io:

– Aaaaa, păi ăia-s pescăruşi !

Mda… :)) În drum spre plajă, am trecut pe la Sabroso, să mănânce şi gura noastră ceva, că tare hămesiţi mai eram. Cu 21 de lei ne-am luat cea mai deosebită pizza pe care-am mâncat-o vreodată, al cărei conţinut era înăuntrul aluatului împăturit în două. Calzone ftw ! Ce-i şi mai mişto e că a doua pizza era gratis. Deci dacă sunteţi vreodată în Constanţa şi vreţi să mâncaţi ceva rapid, gustos şi ieftin, întrebaţi de Sabroso. Merită.


o cutie poştală din scara unie-am stat. mişto nume, zic.

acelaşi nume mişto, fără blitz, să se vadă.

Tre’ să mai laud o dată Constanţa pentru calitatea apei potabile. Nu ştiu din ce şi-o iau: râu, mare, Dunăre, secret lab… în fine, da’ e absolut fenomenală ! Atâta de moale şi de gustoasă, de zici că-i apă plată. Nici chiar Dorna sau Borsec, da’ nici departe. Deşi înainte să iau o-nghiţitură de la robinet mă gândeam că n-o să fac altceva decât să combin în stomac limbricii de Bucureşti cu nişte ascarizi de Constanţa, m-am înşelat amarnic. E primul oraş în care merg şi zic că-mi place apa de la robinet. Prin urmare, ne-am luat o sticlă de doi litri cu noi la plajă… Afară fiind peste 30 de grade, am dat-o gata până acolo, că era o toropeală de ţi se umfla limba de sete. Aşa că iaca ardeleanca intrând într-o farmacie, întinzându-i ăleia de vindea ditamai petu’ de 2 litri şi rugând-o fain frumos să ne deie neşte apă de la robinet. :))

Într-un final am ajuns la mare ! Erau cam 12 etaje de coborât până la plaja Modern.


acuma urmează nişte poze cu marea… singurele poze.



una d-asta tip vedere

ş-un moldovean care poartă acelaşi tricou când îi fac poze. oare l-o mai dat jos de data trecută ?

Fişioru’ se bucura şi zburda desculţ pe la bolovanii din golfuleţe. Io abia puteam păşi cu picioarele mele fine şi delicate pe pietre fierbinţi şi ascuţite, şi umblam de zici c-aveam un morcov, o jenă, ceva. Moldoveanu’ o prins curaj şi mi-o adus în dar un crab. Ce romantic, ce drăguţ… L-am luat cumva în mână, da’ când o-nceput să mişte l-am zvârlit în apă. Nu neapărat de frică, da’ nu ştiam exact cu ce se mănâncă creaturile elea bizare. :)) Procesul s-o mai repetat de câteva ori, până când Fişioru’ s-o enervat şi o introdus ultima captură într-un adidas, aducându-l pe plajă, unde s-o bucurat de un real succes la omini care nu mai văzuseră un tip suficient de bolând încât să pună mâna pe cleştii fioroşi ai unor asemenea dihanii. În toiul minutelor de faimă, crabu’ nostru o apucat moldoveanu’ de-un deget. Cred că i-o fi zis şi “Hi” pe limba crabilor, căci Fişioru’ i-o răspuns cu un icnet. :D

Ne-am mai distrat şi cu alte vieţuitoare prin apă: meduze, peşti de tăte formele şi culorile, ace de mare etc. Da’ cel mai mult şi mai mult ne-am dixtrat cu apă, că har domnului, ierea o grămadă, ajungea la tătă lumea. Atâta am înotat şi m-am bălăcit şi m-am scufundat şi m-am învârtit şi am piss off-uit-o pe salvamariţă blondă când mă duceam dincolo de geamandură, de-am crezut c-am luat-o razna. După vreo două ceasuri mi-am revenit, dându-mi seama că degeaba oi şti io înota dacă n-am rezistenţă, că din larg nu mă mai întorc. :D Fişioru’ nu ştie înota şi abia ţinea pasu’ cu mine prin apă… noroc că-i înalt. Deh, măcar acolo, că pe uscat îi clar cine are fundu’ mai impunător.

La un moment dat am crezut că am auzenii, dar nu, chiar erau neşte unguri în apă ! Pentru câteva secunde m-am simţit ca acasă. :D Mai târziu au apărut şi nişte tuciurii, pesemne turcaleţi. Ca să le verific naţionalitatea, i-am zis Fişiorului:

– Noah, vezi că mă duc să fac pe mica sirenă cu ăştia. Dacă-s turci, o să vreie să mă ia de nevastă, c-am auzit că le plac estea mai blonde şi durdulii.

Nij n-apuc să ajung bine pe-acolo, că unu’ din ei îmi şi zâmbeşte. Q.e.d. şi ţuşti în înot-viteză cât mai departe de dânşii. :]

A doua zi am încercat să-l învăţ pe Fişior să facă batăr pluta pe spate. Mă chinui, îi explic, demonstrez, îl ţin, îl ajut… şi mai-mai că putea şi el, dacă nu-şi lăsa fundu’ să-i cadă bolovan. Într-o ultimă tentativă disperată de a-i indica exact cum tre’ să-şi ţină corpul, mă las pe spate să plutesc pe valurile aproape inexistente. Şi io show-off, îmi mai pun şi mâinile sub cap şi mai stau şi picior peste picior. Dintr-o dată numa’ ce simt nişte mâini hotărâte pe chiloţii mei. Până să mă prind care-i faza şi să-ncep să mă zbat, Fişioru’ râdea diabolic învârtind chiloţii mei prin aer ca pe-un steag al păcii… negru. Deh, noi n-aveam costume de baie, că dumnezo s-o gândit unie-ajungem.

Colac peste pupăză (aia de la ei, de-acolo din Humuleşti, huo!), Fişioru’ ţopăie până la prima geamandură şi-mi agaţă acolo chiloţii, în vârf de baliză.

Noah, şi-amu’ ce-i de făcut ? Mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Lume este destulă. Nu pot să-not, că-mi iese fundu’ nebronzat ca o meduză gigantică la suprafaţă. Nici să păşesc nu mai pot, că deja nu mai ajungeam cu picioarele pe jos. Aşa că m-apuc să dau din mânuţe aşa încetişor, imitând un pseudo-înot câinesc, când deodată mă loveşte. Mă mai uit o dată la geamandură, obiectul ăla atât de străin, cu chiloţii mei pe ea, un obiect vestimentar atât de familiar, şi mă pufneşte râsu’. Acolo, la apă adâncă. Şi râd, şi râd, şi râde şi Fişioru’; zgomotos, hăhăit, cu o viteză de prea multe hohote pe secunde. Şi-aşa de cu poftă râdeam, că nu mai puteam înainta deloc. Eram sleită de puteri. Cum să fac vreo plută să mă hodin când io-s cu indecenţa goală ? Nu mai puteam. Am zis că aia îs, urmează să mă-nec. Cumva, cu lacrimi în ochi de râs, că nu mai ştiam care-s lacrimi şi care-i marea, am ajuns la baliză şi am luat chiloţii. Da’ îmbracă-te dacă poţi ! Râdeam prea tare chiar şi pentru asta, aşa că o trebuit să mi-i leg de mână printre spasme de râs deja isteric, să nu rămân naibii fără ei de tot. :”>

Îs sută la sută convinsă că tipu’ din partea cealaltă a golfuleţului, care-şi flutura bermudele în aer strigând voios şi haiduceşte, nu făcea vreo referinţă la noi şi nici nu încerca să fraternizeze cu subsemnata. Nu-s sută la sută convinsă că nu-s decât în faza de negare. :D

După vreo cinci ore bune de stat numa’ în apă, începea să se-ntunece.

– Fişior, zic, ui’ ce riduri am pe degete. Hai afară că mă murez !
– Oooh, hai să mai stăm ! :D
– Mbine.

Mai trece un sfert de ceas, pe cer se strâng nori ameninţători şi-ncepe să bată vântu’. Mai eram cam cinci persoane în apă.

– Fişior, zic io iar, mintenaş putrăzăsc de mai stau. Plus că ni ce vreme vine.
– Da’ ui’ cum bate vântu’. Afară-i frig. Hai să mai stăm !
– Mbine…

Noah, ş-apăi până nu s-o făcut ora nouă nu ne-am lăsat ! Eram singuri în apă, cearşafu’ de plajă flutura la mal din cauza vântului violent, iar fulgerele şi tunetele erau omniprezente. Ne-am îmbrăcat cum am putut, cu nisipu’ biciuindu-ne pe piele (chiar doare!), da’ n-am scăpat neudaţi de furtună. Până am ajuns la adăpost, eram leoarcă. Ne-am schimbat cum am putut şi am luzărit pe-ntuneric şi vreme urâtă cam o oră jumate până când am putut pleca spre casă. Deh, cealaltă faţă a mării. :D

În următoarea dimineaţă era time to go. Cum ajungi din Constanţa în Târgu-Mureş cu 50 de lei ? Greu. Fundul sacului. Foame şi drum lung de făcut, plus încă o altă faţă, aia urâtă, a autostopului. Ideea e că de 15 lei ne-am luat pâine, unt şi parizer, am ciugulit ceva de dimineaţă, ne-am făcut nişte sandvişuri pentru drum, iar restul banilor erau programaţi astfel: 10 lei Constanţa-Bucureşti, 5 lei transport prin Bucureşti, 10 lei Bucureşti-Braşov, 10 lei Braşov-Târgu-Mureş. Ce-o ieşit ? Cu totul altceva, evident. :)) Dar asta în episodul următor sau chiar peste două, că între timp am mai făcut o năzbâtie. :D

4 thoughts on “The hitchhiker`s antiguide to everywhere (2)

  1. Gropare, las` c-ai făcut şi tu altele şi mai şi în studenţie, iar amu’ meri la Ţiganiadă, mă ! We love you for that, too. :D

    Cristi, nu, îs toate acolo, citeşte cu atenţie. :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *