Noah, că demult n-am grăit p-acilea şi amu’ o fac aşa, între protestele pe care le-aud di păh geam şi nişte ştiri pe care tre’ să le scriu pentru mâine (căci deh, sunt salariată…); ioi, şi mai tre’ să fug şi la master, fuck my life…

Da’ staţi să vă zâc oţâr’ de azi-dimineaţă. Cum io-s mereu întârziată la servici, aşa cum ieream şi la şcoală, dădeam un concurs de îmbrăcat-viteză cu Fişioru’, moldoveanu’ meu drag şi scump. Aşe. Şi cum eram io cu bluza-mbrăcată pe dos şi cu un pantalonii luaţi cu curu-nainte, mă pregăteam să-mi laud Fişioraşu’, care tocmai proba halatu’ alb pentru ora de chimie. Acelaşi halat care i-o slujit şi-n Târgu-Mureş, pe vremea (apusă) când era student la medicină, voluntar la SMURD şi practicant prin spitale.

– Ioi, da’ bine-ţi şade, ptiu, bată-te norocu’ de moldovean ! :X, salivam io.
– Mersi, mi se-nroşeşte Fişioru’.
– Thulai, da’ stai că ţi-i descusut buzunaru’ ! observ io.
– Unde, aici ? Aaa, ştii de unde, nu ? M-am agăţat de deştu’ unui mort !
– …
– Da ! Când eram la SMURD, la morgă. Deştu’ ăla mare de la picior, pe care-i agaţă ăştia tagu’ de identificare ! se laudă încântată minunea moldoviniască.

Şi-apăi io… ca de-obicei. Rămân blocată, învârt din ochi şi râd, că doară ce-oi face ?