The hitchhiker`s antiguide to everywhere (2)

La mare

Dacă mi-ar fi zis vreodată cineva c-o s-ajung la 600 de km de casă cu 90 de lei în buzunar, din care trebuiau hrănite două guri şi să mai rămână şi de drum înapoi, i-aş fi râs batjocoritor în nas. Cu atât am rămas după ce ne-am cumpărat mâncarea pe ziua respectivă: câte-un corn cu ciocolată şi câte-o pungă de napolitane de căciulă. Astfel dotaţi, am luat şi apă de Dâmboviţa într-un pet şi am pornit voioşi spre Constanţa !

…Până am coborât din bloc.

– Noah… now what ? întreb Fişioru’.
– Ăăă… unde-i Constanţa ? mă-ntreabă înapoi.

Bun aşa. Perfect, chiar.

Scot tacticos harta Bucureştiului din mapă şi mă benoclez interesată. Scria acolo “spre Constanţa” în dreptul a două ieşiri din oraş: una din Pantelimonul în care ne aflam, iar alta undeva mai în sud. Având în vedere că harta îi ceva mai veche, A2u’ nu exista pe-atunci, deci nu era marcată. Fişioru’ o avut geniala idee să întrebe un taximetrist care-i faza. Vâră capul pe geamul unui şofer de taxi din staţie şi întreabă politicos care-i ieşirea spre autostradă. Răspunsul a fost o adevărată lecţie de istorie, politică şi sociologie, adică nimic din geografie… Fireşte, în loc să mulţumească şi să întrebe pe altcineva, Fişioru’ dădea aprobator din cap şi asculta cu răbdare moldoviniască tot ce îndruga respectivul în timp ce io mă cocleam la soare… Tipic. Tot ce mi s-a părut de ajutor din mult prea lungul discurs al taximetristului au fost două cuvinte: “comuna Căţelu“. Precious piece of fuckin’ info, da’ tot n-am găsit-o pe Constanţa.

Aşa că am luat un otobuz până la Obor şi acolo ne-am scoborât la metrou. Când am zărit, în sfârşit, harta metroului, am văzut că lângă staţia Anghel Saligny scria şi A2. :D Şi aşa o fost: am ieşit la suprafaţă şi-am ajuns hăpt în comuna Căţelu. Woohoo. :)) Am mai mers vreo doi kilometri până am ajuns la intersecţia dintre şoseaua de centură a Bucureştiului şi măreaţa autostradă, ca să fie traficul mai mare de tri maşini la şapte minute, căci, vedeţi voi, era duminică după-masă.

În faţa noastră se opreşte o maşină pe care scrie “Securitate Autostradă”. Coboară un tip în uniformă şi se pierde prin boscheţi în câmp, revenind chiar când treceam pe lângă el. Ne vede şi grăieşte autoritar:

– Sper că nu faceţi autostopul pe autostradă !
– Sper că nu micţionezi pe flora patriei când pe autostradă ai toalete din doi în doi kilometri ! aş fi vrut să contraatac, da’ n-o ieşit decât un mormăit. :))

Evident c-am făcut autostopul pe autostradă. Pe banda de urgenţă, chiar, cântând “în judeţu’ Huneeedoara”  pe melodia de la Aşa beu oamenii buni. =)) Faza mişto o fost că n-am apucat a sta nici zece minute cu semnul de CT că ne-o şi luat un nene, vorba ceea. O condus foarte mişto şi-o avut GPS pe care se vedea marea. Io eram aşa de entuziasmată, de zici c-o videam în realitate; abia mă mai putea ţine Fişioru’ locului pe bancheta din spate. Cum nenea se grăbea tare spre Mamaia, am ajuns în Constanţa din Bucureşti pe gratis. Mişto, eram în Constanţa cu 10 lei pe Braşov-Bucureşti. Suntem tari. :))

Ce mai ţineam io vag minte de când am fost ultima dată la mare erau gândacii. Mari, negri şi cu un fetish pentru părul blond şi lung. Ce credeţi că am păţit când am pus piciorul pe asfaltul din Constanţa ? Hop, un gândac în cap. Mdesigur. Din fericire pentru tăt neamu’ lor de scârboşenii chitinoase, o fost primu’ şi ultimu’.

Era deja noapte şi noi trebuia să ne întâlnim cu Cristi. De unde-l cunosc pe Cristi ? Ne citim blogurile de ani de zile şi ne-am văzut o dată-n Bucureşti. Stă în Năvodari cu familionu’, da’ are un apartament în Constanţa în care deocamdată nu locuieşte nimeni. :D Mă mai întreabă lumea din când în când dacă scot ceva bani din blogu’ ăsta. Mereu zâmbesc şi zic că am beneficii mult mai mişto de pe urma lui: mă cazează, mă hrăneşte şi mi-a dărut cei mai faini prekini şi omini pe care i-am cunoscut vreodată. Şi asta nu e glumă. Cristi e unul dintre ei, un tip pe care ştiu oricând că mă pot baza, iar dacă n-ar fi chestiunile de proximitate, cine ştie ce prekini la cataramă sau fraţi de sânge am ajunge. \m/

Şi aşa, tustrei pe acelaşi imens bulivar I. C. Brătianu, ne-am căutat cam un ceas, deşi ne aflam pe aceeaşi stradă care nu face al’ceva decât să meargă-n linie dreaptă. :)) Nu te pune cu nOObs într-ale Constanţei ! Cristi cre’ că avea petarde în loc de vene când se presupunea că suntem la aceeaşi intersecţie şi el făcea cu mâna de zor ca să-l localizăm. Evident că nu eram la aceeaşi intersecţie şi numa’ imaginându-mi-l pe sireacu’ Cristi fluturând din mână de unu’ singur păh stradă mă cam umflă râsu’, aşa… :))

Într-un final ne-am găsit, Cristi ne-o condus la apartament, iar apoi ne-o lăsat să dormim pe motiv că aveam nişte feţe de omini loviţi de tren, ceea ce nu era foarte departe de adevăr. Eram aşa de vărziţi încât a doua zi ne-am trezit buimaci, neştiind ce dumnezo de orătănii fac într-un fel anume pe-afară. Până m-am dezmeticit io:

– Aaaaa, păi ăia-s pescăruşi !

Mda… :)) În drum spre plajă, am trecut pe la Sabroso, să mănânce şi gura noastră ceva, că tare hămesiţi mai eram. Cu 21 de lei ne-am luat cea mai deosebită pizza pe care-am mâncat-o vreodată, al cărei conţinut era înăuntrul aluatului împăturit în două. Calzone ftw ! Ce-i şi mai mişto e că a doua pizza era gratis. Deci dacă sunteţi vreodată în Constanţa şi vreţi să mâncaţi ceva rapid, gustos şi ieftin, întrebaţi de Sabroso. Merită.


o cutie poştală din scara unie-am stat. mişto nume, zic.

acelaşi nume mişto, fără blitz, să se vadă.

Tre’ să mai laud o dată Constanţa pentru calitatea apei potabile. Nu ştiu din ce şi-o iau: râu, mare, Dunăre, secret lab… în fine, da’ e absolut fenomenală ! Atâta de moale şi de gustoasă, de zici că-i apă plată. Nici chiar Dorna sau Borsec, da’ nici departe. Deşi înainte să iau o-nghiţitură de la robinet mă gândeam că n-o să fac altceva decât să combin în stomac limbricii de Bucureşti cu nişte ascarizi de Constanţa, m-am înşelat amarnic. E primul oraş în care merg şi zic că-mi place apa de la robinet. Prin urmare, ne-am luat o sticlă de doi litri cu noi la plajă… Afară fiind peste 30 de grade, am dat-o gata până acolo, că era o toropeală de ţi se umfla limba de sete. Aşa că iaca ardeleanca intrând într-o farmacie, întinzându-i ăleia de vindea ditamai petu’ de 2 litri şi rugând-o fain frumos să ne deie neşte apă de la robinet. :))

Într-un final am ajuns la mare ! Erau cam 12 etaje de coborât până la plaja Modern.


acuma urmează nişte poze cu marea… singurele poze.



una d-asta tip vedere

ş-un moldovean care poartă acelaşi tricou când îi fac poze. oare l-o mai dat jos de data trecută ?

Fişioru’ se bucura şi zburda desculţ pe la bolovanii din golfuleţe. Io abia puteam păşi cu picioarele mele fine şi delicate pe pietre fierbinţi şi ascuţite, şi umblam de zici c-aveam un morcov, o jenă, ceva. Moldoveanu’ o prins curaj şi mi-o adus în dar un crab. Ce romantic, ce drăguţ… L-am luat cumva în mână, da’ când o-nceput să mişte l-am zvârlit în apă. Nu neapărat de frică, da’ nu ştiam exact cu ce se mănâncă creaturile elea bizare. :)) Procesul s-o mai repetat de câteva ori, până când Fişioru’ s-o enervat şi o introdus ultima captură într-un adidas, aducându-l pe plajă, unde s-o bucurat de un real succes la omini care nu mai văzuseră un tip suficient de bolând încât să pună mâna pe cleştii fioroşi ai unor asemenea dihanii. În toiul minutelor de faimă, crabu’ nostru o apucat moldoveanu’ de-un deget. Cred că i-o fi zis şi “Hi” pe limba crabilor, căci Fişioru’ i-o răspuns cu un icnet. :D

Ne-am mai distrat şi cu alte vieţuitoare prin apă: meduze, peşti de tăte formele şi culorile, ace de mare etc. Da’ cel mai mult şi mai mult ne-am dixtrat cu apă, că har domnului, ierea o grămadă, ajungea la tătă lumea. Atâta am înotat şi m-am bălăcit şi m-am scufundat şi m-am învârtit şi am piss off-uit-o pe salvamariţă blondă când mă duceam dincolo de geamandură, de-am crezut c-am luat-o razna. După vreo două ceasuri mi-am revenit, dându-mi seama că degeaba oi şti io înota dacă n-am rezistenţă, că din larg nu mă mai întorc. :D Fişioru’ nu ştie înota şi abia ţinea pasu’ cu mine prin apă… noroc că-i înalt. Deh, măcar acolo, că pe uscat îi clar cine are fundu’ mai impunător.

La un moment dat am crezut că am auzenii, dar nu, chiar erau neşte unguri în apă ! Pentru câteva secunde m-am simţit ca acasă. :D Mai târziu au apărut şi nişte tuciurii, pesemne turcaleţi. Ca să le verific naţionalitatea, i-am zis Fişiorului:

– Noah, vezi că mă duc să fac pe mica sirenă cu ăştia. Dacă-s turci, o să vreie să mă ia de nevastă, c-am auzit că le plac estea mai blonde şi durdulii.

Nij n-apuc să ajung bine pe-acolo, că unu’ din ei îmi şi zâmbeşte. Q.e.d. şi ţuşti în înot-viteză cât mai departe de dânşii. :]

A doua zi am încercat să-l învăţ pe Fişior să facă batăr pluta pe spate. Mă chinui, îi explic, demonstrez, îl ţin, îl ajut… şi mai-mai că putea şi el, dacă nu-şi lăsa fundu’ să-i cadă bolovan. Într-o ultimă tentativă disperată de a-i indica exact cum tre’ să-şi ţină corpul, mă las pe spate să plutesc pe valurile aproape inexistente. Şi io show-off, îmi mai pun şi mâinile sub cap şi mai stau şi picior peste picior. Dintr-o dată numa’ ce simt nişte mâini hotărâte pe chiloţii mei. Până să mă prind care-i faza şi să-ncep să mă zbat, Fişioru’ râdea diabolic învârtind chiloţii mei prin aer ca pe-un steag al păcii… negru. Deh, noi n-aveam costume de baie, că dumnezo s-o gândit unie-ajungem.

Colac peste pupăză (aia de la ei, de-acolo din Humuleşti, huo!), Fişioru’ ţopăie până la prima geamandură şi-mi agaţă acolo chiloţii, în vârf de baliză.

Noah, şi-amu’ ce-i de făcut ? Mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Lume este destulă. Nu pot să-not, că-mi iese fundu’ nebronzat ca o meduză gigantică la suprafaţă. Nici să păşesc nu mai pot, că deja nu mai ajungeam cu picioarele pe jos. Aşa că m-apuc să dau din mânuţe aşa încetişor, imitând un pseudo-înot câinesc, când deodată mă loveşte. Mă mai uit o dată la geamandură, obiectul ăla atât de străin, cu chiloţii mei pe ea, un obiect vestimentar atât de familiar, şi mă pufneşte râsu’. Acolo, la apă adâncă. Şi râd, şi râd, şi râde şi Fişioru’; zgomotos, hăhăit, cu o viteză de prea multe hohote pe secunde. Şi-aşa de cu poftă râdeam, că nu mai puteam înainta deloc. Eram sleită de puteri. Cum să fac vreo plută să mă hodin când io-s cu indecenţa goală ? Nu mai puteam. Am zis că aia îs, urmează să mă-nec. Cumva, cu lacrimi în ochi de râs, că nu mai ştiam care-s lacrimi şi care-i marea, am ajuns la baliză şi am luat chiloţii. Da’ îmbracă-te dacă poţi ! Râdeam prea tare chiar şi pentru asta, aşa că o trebuit să mi-i leg de mână printre spasme de râs deja isteric, să nu rămân naibii fără ei de tot. :”>

Îs sută la sută convinsă că tipu’ din partea cealaltă a golfuleţului, care-şi flutura bermudele în aer strigând voios şi haiduceşte, nu făcea vreo referinţă la noi şi nici nu încerca să fraternizeze cu subsemnata. Nu-s sută la sută convinsă că nu-s decât în faza de negare. :D

După vreo cinci ore bune de stat numa’ în apă, începea să se-ntunece.

– Fişior, zic, ui’ ce riduri am pe degete. Hai afară că mă murez !
– Oooh, hai să mai stăm ! :D
– Mbine.

Mai trece un sfert de ceas, pe cer se strâng nori ameninţători şi-ncepe să bată vântu’. Mai eram cam cinci persoane în apă.

– Fişior, zic io iar, mintenaş putrăzăsc de mai stau. Plus că ni ce vreme vine.
– Da’ ui’ cum bate vântu’. Afară-i frig. Hai să mai stăm !
– Mbine…

Noah, ş-apăi până nu s-o făcut ora nouă nu ne-am lăsat ! Eram singuri în apă, cearşafu’ de plajă flutura la mal din cauza vântului violent, iar fulgerele şi tunetele erau omniprezente. Ne-am îmbrăcat cum am putut, cu nisipu’ biciuindu-ne pe piele (chiar doare!), da’ n-am scăpat neudaţi de furtună. Până am ajuns la adăpost, eram leoarcă. Ne-am schimbat cum am putut şi am luzărit pe-ntuneric şi vreme urâtă cam o oră jumate până când am putut pleca spre casă. Deh, cealaltă faţă a mării. :D

În următoarea dimineaţă era time to go. Cum ajungi din Constanţa în Târgu-Mureş cu 50 de lei ? Greu. Fundul sacului. Foame şi drum lung de făcut, plus încă o altă faţă, aia urâtă, a autostopului. Ideea e că de 15 lei ne-am luat pâine, unt şi parizer, am ciugulit ceva de dimineaţă, ne-am făcut nişte sandvişuri pentru drum, iar restul banilor erau programaţi astfel: 10 lei Constanţa-Bucureşti, 5 lei transport prin Bucureşti, 10 lei Bucureşti-Braşov, 10 lei Braşov-Târgu-Mureş. Ce-o ieşit ? Cu totul altceva, evident. :)) Dar asta în episodul următor sau chiar peste două, că între timp am mai făcut o năzbâtie. :D

The hitchhiker`s antiguide to everywhere (1)

Ăsta e clar un fel de antighid, un “aşa nu” care să vă atenţioneze că puteţi să şi păţâţi diverse dacă vă căraţi cu ia-mă nene şi fără bani la mama naibii, cum am făcut io, la aproape 600 de km de casă. Cu toate astea, însă, am sfidat orice lege calitate-preţ, m-am înscris la master împotriva tuturor legilor firii (şi împotrivirilor cu lacrimi ale familionului) şi mi-am luat şi “concediu” p-ormă. O meritat. :D

***

Înainte să plec, zile-ntregi o trebuit să suport o tortură psihologică de cea mai joasă speţă. Muma mă lua când cu binişoru’, când cu bocete şi scâncete, când cu urlete, să nu care cumva să meargă odoru’ să deie admitere-n Bucale. Mă rog, povestea-i lungă, da’ un accident de maşină şi nişte rate mai târziu, ai mei băgau la înaintare netăgăduitul motiv că dacă nij bani de mers la interviu n-au să-mi dea, de unde or avea ca să m-ajute cu chiria până-mi găsăsc de lucru ? Dreptu-i, ziceam io, da’ nici să rămân în oraş nu-i treabă, când tătă cultura-i în capitală, ‘tu-le institutele culturale, librăriile şi editurile ce nu s-or mutat în Ardeal… În fine, cred că singura lor speranţă ierea să nu intru la bujăt sau să nu intru deloc !

D-apăi vă imaginaţi cât mi-o mai abrutizat neuronii, că în momentu-n care-am ieşit pe uşă, am făcut-o mai mult din inerţie, târându-mă şi neavând nici un chef. Atunci era momentu’ să mă fi luat cu forţa, să mă fi trântit pe-un fotoliu şi să-mi fi zis “pe-aici nu se trece !”. Credeţi c-aş fi reacţionat ? Mi-aş fi acceptat trista soartă fără să crâcnesc, doar să se termine tătă prăpădirea odată. Noroc că nimeni n-o ştiut asta şi am apucat să ies păh uşă, însoţită de acelaşi credincios Fişior… că de-mi luam cuţu de pază nu-mi ierea mai fidel şi degrabă săritor la ananghie ca moldoveanu’ aista. :D

Scurtă socoteală: 400 de lei tura trecută, salvaţi din draga de bursă de studiu din care s-o dus aşa: 150 pe taxa de admitere, 40 pe drum, 30 de lei transport prin Bucale + multe sticle de apă rece => AM PLECAT LA DRUM CU 170 DE LEI. Da, două persoane. (!!!) …  Doamne, proşti suntem. =))

La capitală

Nici n-am apucat să ieşim din oraş, că io deja voiam să-mi schimb pantalonii în benzinărie. Nu’sh di ce simţeam (în urină, vorba cuiva) că-n ăia tri sferturi mi-i/îmi va fi frig la un moment dat, deşi afară era soare şi caniculă. Fişioru’ o zis să termin cu prostiile, da’ io nu şi nu, că vreu să-mi iau blugii ăi’ lungi pă minie. Iaca aşa, evident, orice excursie miştoacă începe c-un popas. \m/

După ce mi-am făcut hatâru’, mai lipsea numa’ şuba pe mine. Şi-aşa am stat la dospit în soarele amiezii la ocazie, io cu BV şi Fişioru’ cu B, sigur că el prinde ceva direct dacă inversăm rolurile. Desigur… :-@

După vreo oră jumate în care iar m-am ars cu model ca ultimu’ tractorist din Valea Seacă, o oprit un tip de mai puţin de 30 de ani cu maşină bengoasă, să tot fi fost Merţan. N-am înţeles de ce mergea la Sibiu prin Braşov dacă tot era în Mârgu-Tureş, da’ nici n-am întrebat de teama să nu se prindă că-i absurd ce face şi să nu mai meargă. :D

Pe drum nu ştiu cum vine vorba de mare. Io şi Fişioru’ ne oprim brusc din conversaţie şi ne privim cu subînţeles.

– Ia-ţi gându’, n-avem bani ! zic io, deşi ceva dinăuntru meu se entuziasma deja tot mai tare.
– Dacă o iei aşa, niciodată n-o să ai destui bani încât să zici că poţi să mergi liniştită undeva, vine replica moldoveanului.
– Avem sub două milioane şi tre’ să stăm câteva zile bune-n Bucureşti, omu’ lu’ Dumnezo, răspund io deja râzând.
– Dej merem, zice Fişioru’.
– Merem, aprob io.

=))

Tipu’ care conducea (care mai era şi bunăciune pe deasupra) cre’ c-o auzit pe unde avem noi de gând să ajungem, căci odată ajunşi în Braşov n-o vrut să ne ia banii. :D Ba mai mult, ne-o urat drum bun şi ne-o zis să mergem cu autobuzu’ pân’ la ieşire din oraş. I-am mulţumit politicos şi am plecat.

Ne-am urcat într-un 5, sfătuiţi de tanti care vindea bilete să mergem până la capăt de linie. Când am ajuns, Braşovu’ tăt nu s-o terminat, da’ nici nu ştiam exact ce să facem, că-n zare munţii nu arătau foarte prietenoşi. Ba chiar se lăsase un fel de noapte peste zi şi-n zare se vedea cam aşa. Not good. Evident că-n maxim cinci minute s-o dezlănţuit iadul şi pe străzi o-nceput să curgă un fel de potop. Noi eram însă calmi, sorbind cu nesaţ din aerul curat de munte, urându-i pe braşoveni că pot inhala sănătace curată după fiecare ploaie… deci mai tot timpul. Şi aşa, la adăpostul staţiei de otobuz, mai şi arătam semnul cu B din când în când. O trecut chiar şi Pepe Diamant 2, cel care ne-o dus adus în Braşov din Bucureşti în episodul trecut, da’ în haosu’ ăla nu ne-o văzut. :( Dammit.

Dar măcar aveam blugii pe mine şi nu nişte foiţe de pantaloni tri sferturi. Rock ! \m/

Am mai mers c-un otobuz pân’ la capăt de linie, da’ tot nu era suficient, căci trebuia să mai trecem un pod şi să stăm şi după drumu’ ce vine din Săcele, să ne dublăm şansele de reuşită. Aşa că hai… încă vreo 2 km de mers pe jos ne-o făcut pe noi ? :)) Pe drum, vedem pe cineva îmbrăcat într-o mascotă care făcea reclamă la un supermarket ce-o devenit non-stop. Mă uit lung şi tâmp; se benoclează şi Fişioru’.

– Pinguin, decretez.
– Delfin, mă contrazice Fişioru’.

Mai facem tri paşi.

– Nu te supăra… ce eşti ? îl întreabă moldoveanu’.
– Balenă, i se răspunde din interiorul masivului costum.
– Balenă-n munţi, ahahahaha ! Mişto ! Sănătate ! spune Fişioru’ râzând în timp ce şi io hohoteam în neştire. :))

Într-un final, după mai bine de două ore petrecute la poalele Tâmpei (veci n-am înţeles de ce TÂMPA… out of all possible names !), stăteam la ieşire din oraş. N-o trecut un sfert de oră şi eram într-un Logan, în drum spre Otopeni, că acolo aveau treabă cei doi din maşină, un el şi o ea, aşteptând pe cineva la aeroport. Omini cu mult bun-simţ şi tare cumsecade. :) Le-am dat 10 lei, ne-au zis că mai avem câteva sute de metri de mers pe jos până la prima staţie de autobuz, am mulţumit şi nu după mult timp ne-am urcat într-un 783 până la Casa Presei.

… Ierea deja noapte şi la Casa Presei l-am pescuit pe-un fost coleg de liceu de liceu de-al Fişiorului, Bădă(luţă), alt moldovean aflat în Bucureşti, de data asta pe motiv de înscriere la Academia Militară. :> De-acolo un 335 ultraplin până prin Pantelimon, unde aveam de găsit Cougar’s den. Evident că nu am găsit scara din prima şi i-am purtat pe săracii moldoveni noaptea printre blocuri şi alei şi băjeţaji dăh cartier, gie, şi muuulţi maidanezi lătrători, fiindcă deşi am mai stat acolo şi la Sonisphere, mereu am circulat cu taxiu’ când mă înturnam. Inutil să mai zic că peste câteva zile, plimbându-ne pe bulivar, vedem pe blocul cu pricina ditamai afişu’ Orange pe care scria mare numărul scării. Noah, dumnezo. Păţăşti, blondo. :))

Cum Cougar era dus la mare pe biclă fo’ două săptămâni, garsoniera era doar a noastră. Sau ar trebui să zic “decât a noastră”, că doară eram acolo, în decâţime. Păi nu ? Parcă “sudişti” nu mai sună suficient de peiorativ, deoarece dă informaţii despre localizarea geografică, “mitici” e suflat… ta-daaaah: “decâţi” e perfect. Şi mai mişto ar fi ironia muşcătoare “genişti”: îs mulţi cât o armată, sunt geniali şi zic mereu “gen”. =)) Just kidding. I love them all. Srsly.

Revenind. Noaptea aia s-a băut bere de-acasă, cumpărată din Bucureşti. Neumarkt, ce altceva ? :)) Fişioru’ şi Bădă mi-o povestit o grămadă de trăznăi din timpul liceului, iar undeva pe la 3 am căzut toţi laţi de oboseală. A doua zi ăştia o mers să vadă Casa Poporului (pe care io deja o cunoscusem…). Io cică am rămas acasă să mai învăţ pentru admitere. Evident, am dormit cât îi ziulica de lungă. Când o sosit Fişioru’, ne-am pus pe halit ce-am adus cu noi. Şi fiindcă my homemade pizza făcută de muma începea să se usuce datorită căldurii, am mâncat pizza unsă cu pateu, care o alunecat cu apă de Dâmboviţa pusă la pet şi răcită la frigider. \m/ De fapt, asta o fost hrana de bază în cele câteva zile de stat în capitală.

A doua zi dimineaţa, în ajunul interviului pentru master, Fişioru’ o gătit plăcintă de cartofi în timp ce io am făcut o scurtă baie. Ies curată, fresh, cu părul ud…

– Ce oare poate să miroasă în halu’ ăsta ?! mă loveşte dintr-o dată ca un retevei pe după ceafă.
– Apăi… miros de plastic ars, hihi. Cred c-am ţinut tigaia la foc prea mare, se disculpă Fişioru’.

Blestem cât blestem şi-mi pun şi spray-u’ de corp la mine, ştiind ce odoare minunată de plastic prăjit avea să se îmbibe în pleata mea cea jilavă. La interviu. Just awesome. M-oi duce la Cărtărescu să-i zic de la o distanţă considerabilă: “Hey Cărty, I smell so bad you don’t want me near you. Dă-mi 10 ca să plec. ;;) “

APROPO ! Ştiaţi că pe undeva între Ploieşti şi Bucureşti există o localitate, o comună, ceva, pe care o cheamă Jilavele Fierbinţi ? =)) Să mă fi scremut intelectual să găsesc un nume cu o conotaţie sexuală mai puternică şi n-aş fi găsit.

În fine. Puneţi un pix d-ăla de 20 de bani în foc, înmulţiţi mirosul cu 1000 şi v-aţi putea apropia de feelingu’ din apartament la acel moment. Ne-am şi ameţât de cap la cât era de puternic, dar cumva, cu un taxi pentru că, of corz, eram în întârziere, am ajuns şi la Universitate. Acolo m-am întâlnit cu Ale şi cu Elena, cele care-mi vor deveni în viitorul apropiat colege de apartament, aşa că veţi mai auzi de ele. :D Fiecare ne-am înscris la alt master. Tri ardelence o vinit să facă orânduială “la capitală”. \m/ Elena urma să intre la interviu şi era tare relaxată. O fost prima despre care am aflat c-o reuşit la bujăt. Ale, în schimb, era mai circumspectă, ca să nu zic de-a dreptu’ disperată că ăia ai ei o torturat-o psihic pen’ că ierea din provincie. Aşa cum mă aşteptam, Ale făcea ce ştia ea mai bine: being a drama queen. :)) O intrat prima la masteratul ei, cap de listă. Am rămas io.

Pai… m-au intervievat un tip şi Ioana Pârvulescu. Noroc că nu ştiam că sunt faţă în faţă cu Ioana Pârvulescu; am aflat p-ormă. :)) Nu m-au chinuit mult, maxim 7 minute, în care am rămas uimită că… io chiar mi-am deschis gura şi am legat trei fraze coerente la un interviu. În viaţa mea n-am mai fost la vreunu’ şi tare frică mi-i de ele. Era să mă blochez când m-o-ntrebat cum aş promova propria mea colecţie de cărţi (e.g. Raftul Roxanei :)) ). Dup-aia am dres-o şi singura apostrofare a fost că metodele mele ar cam falimenta editurile. Oh well… cum se procedează de fapt cu promovarea de la ei tre’ să-nvăţ. Cum care “ei” ? Păi îmi vor fi profi, printre alţi meseriaşi, Mircea Cărtărescu şi Simona Popescu. :X

A urmat apoi o jumătate de zi de promenadă prin centrul Bucureştilor, în aşteptarea afişării rezultatelor. Io şi Fişioru’, o ardeleancă ş-un moldovean. :D Am luat la talpă toate librăriile din zonă, apoi ne-am plimbat asudând pe la Operă, apoi pe Magheru şi terasele de lângă… şi tooot aşa până ni s-o lungit urechile de foame. Ne-am cumpărat o sticlă de Nestea, o pungă cu turtă dulce şi trei covrigi proaspeţi, aburinzi şi delicioşi. Am ales să prânzim astfel pe lângă fântâna de la Universitate, la peste 30 de grade.

Cum era de aşteptat, ceva tăt trebuia să se-ntâmple. De data asta, o chestie care chiar m-a impresionat. Cum ronţăiam noi la covrigi pe o băncuţă din faţa fântânii, apare lângă noi un aurolac tuciuriu. Când zic aurolac, mă refer la unul dotat cu tot tacâmu’, inclusiv punga mirositoare a diluant şi probabil şi neşte păduchi. A cerut ceva de mâncare. Io şi Fişioru’, hămesiţi şi săraci, ne-am făcut că nu-l băgăm în seamă. Aurolacu’ n-a insistat, a rămas doar să privească. Ni se uita în gură. Noi discutam ca şi când nimic nu s-ar întâmpla, deşi mirosul de diluant ne lua minţile. Era insuportabil şi obsedant deopotrivă. :D Când a venit vremea să împart al treilea covrig cu Fişioru’, mi s-o făcut milă, deşi era ultimul. Aurolacu’ se uita fix la el, deşi nu zicea nimic. Sufla în pungă. Pe când mă pregăteam să-i zic Fişiorului că am de gând să-l împart la trei, acum că ştiu niţel ce-nseamnă să faci foamea, apare lângă noi un tip în uniformă. Presupun că era ceva gardian pe la fântână sau la vreo firmă din apropiere.

– Hai, du-te de aici, deranjezi lumea, îi spune liniştit aurolacului.
– Nununu!!!! începe să strige împricinatul, legănându-se şi strângând punga la piept.
– Hai, te rog frumos să pleci mai încolo, continuă în acelaşi ton paznicul, punându-i mâna pe umăr.
– NUNUNU!!! Lasă-mă !
– Te rog du-te mai încolo, nu mai sta aici.
– Du-te tu ! Du-te-n pizda mă-tii !! urlă aurolacul privind în gol.

Io şi Fişioru’ deja ne simţeam prost. Gardianul avea şi instrument d-ăla de ciomăgeală, ca jandarmii. Eram siguri că se lasă cu scandal. Însă, spre uimirea noastră, numa’ ce auzim din gura paznicului prefăcut indignat, pe acelaşi ton calm:

– Da’ de ce vorbeşti aşa cu mine ? Eu n-am vorbit urât cu tine. Te-am rugat foarte frumos, chiar.

Aurolacu’ a tăcut şi cred c-am citit în ochii lui vinovăţie. :) Cu la fel de multă blândeţe, gardianul l-a convins până la urmă şi l-a condus până mai încolo, loc din care aurolacul a părut că ştie încotro se-ndreaptă. În scurt timp a dispărut de tot.

Oarecum puşi pe gânduri, ne-am hotărât să aşteptăm rezultatele la litere, înăuntru. Ne-am cuibărit pe-o bancă de marmură, la răcoare, aşteptând să coboare cineva cu foaia cu rezultatele. Nimeni nimic. Era deja cam 6-7 seara. Nu-i bai, aşteptăm ! Zăcând astfel, observam ce se întâmplă în jur. Facultatea e păzită de vreo trei tanti late-n umeri şi înalte cât dulapu’, ale căror rol nu e doar cel de străjuire a instituţiei, ci şi cel de acompaniere a indivizilor veniţi să caute ceva prin ea. Îi plimbă cu liftul, îi duce în cutare amfiteatru etc. Buuun. Face-se că peste o zi urma să fie admiterea ai’ mare la facultate; în consecinţă, tăţ’ părinţii, bunicii şi rudele de diverse grade veneau şi întrebau tăt câte-o chestie, să fie siguri că plozii lor, viitori boboci, ajung unde trebe a doua zi dimineaţă.

Tot aşa şi un bunic (presupun). Şi iaca aşa a avut loc următorul schimb de replici, taman în interiorul Facultăţii de Litere a Universităţii din Bucureşti. =))

– Bună ziua ! Nu vă supăraţi, am pe cineva care mâine are admitere… Când începe şi ce mai trebuie să aducă ?
– Decât cu pixu’ să vină, mâine dimineaţa la ora 7 ! îi răspunde o tanti-tanc din cele trei.

Pfuai, decât ce râs m-o pufnit ! Decât noroc că m-am înfundat cu nasu’ decât în tricoul Fişiorului şi am putut decât să râd spasmodic, în linişte, zic, gen. Gen, zic. :))

De fapt numa’ de râs nu-mi ardea mie. Emoţiile erau în toi şi cum foaia aia întârzia să apară, ne-am hotărât să urcăm noi până la etajul 1 şi să vedem dacă nu era afişat pe-acolo ceva. Ei bine, era. După ce mi-am sunat buburuze, Irinuţ, Diană şi tăt ce-aveam mai apropiat să le dau vestea, am sunat-o şi pe muma zicându-i în felul următor:

– Noah servus, mumă ! S-o afişat rezultatele. Din păcate, mă simt nevoită să te anunţ că nu mai tre’ să scoţi şampania de la frigider sau să apeşi butonu’ de Play făcând party pe Macarena şi Coco Jambo după ce închizi. N-ai motiv de bucurie, am luat 9.25 şi-s bu-je-ta-ră ! Am intrat !
– Ioi, tu copilă… :(

Previzibil, nu ? :))

După calmarea spiritelor, tolănită pe-o bancă aproape de Cişmigiu, am îmbrăţişat Fişioru’ şi-o-nceput partea diluviană. De ce ? Că urmează să mă mut în Bucureşti, evident, şi nu-s mai aşa înfiptă ca atunci când am mai încercat o dată asta, acum trei ani. Daaar melodrama asta necesită un post separat. Ideea e că m-am cam smiorcăit pe-acolo, hipersensibiloasă cum eram, la capătul puterilor după o licenţă şi o admitere dată, plus un război psihologic venit ca bonus. Dar eram bine. Sunt bine. ;))

P-ormă ne-am dus către centrul vechi, unde ne-am întâlnit cu Ale şi o prekină de-a ei, să sărbătorim. Am dat vreo trei ture pe-acolo. Terasele sunt inimaginabil de mişto pe timpul nopţii. Arhipline. Lumea viermuieşte şi tot câte-un alt gen de muzică se aude la tot pasul. Mai există şi localurile care se respectă şi-şi aduc muzicanţi proprii. Ca de exemplu frumosul caz al restaurantului cu specific maghiar, recognoscibil după ditamai sigla UDMR/RDMSZ care veghează la intrare. :)) Pentru două secunde, m-am simţit ca acasă. E un alt univers acolo, în inima oraşului. Aia e esenţa binelui şi răului bucureştean.

Ne-am cinstit şi omenit în Big Mamou (deh, tot club de ruacheri), după care am purces cătră căşi, fără nici un plan pe-a doua zi. Habar n-aveam că-n dimineaţa următoare aveam să ne decidem să purcedem mai departe… spre Constanţa.

P.S. Până la postarea următoarei părţi nu va mai trece o lună. In fact, you might actually be surprised. :D

The hitchhiker`s guide to the capital city

După cum ziceam, grea viaţa cu criza asta. Da’ nu neapărat naşpa. :D

Înainte ştiam sigur câţi bani am pentru vară… şi că am. Mi-i dozam astfel încât să ajung cam pe la toate festivalurile cu headlineri bengoşi şi să-mi rămână cât să-mi mai iau şi câteva cărţi. Deh, nu puteam rezista tentaţiei. Când se terminau, ştiam că o să vină alţii, aşa că în acel mic intermezzo aşteptam resemnată. Nu sunt bani pentru un concert, nu merg şi gata. Suspin, îmi vine să mor, vărs o lacrimă, fac o dramă din asta, dar în cele din urmă ridic din umeri.

Acum, cuvântul cheie e incertitudinea. Oricât aş fi tras de o bursă de studiu de doo bulioane jumate pe lună, am cam rămas cu ochii-n soare pe vară. 500 de lei împrumutaţi din care doar 100 returnaţi, dar Alice in Chains la Sonisphere ! Aşa că nu m-am lăsat, mi-am spamuit prekinii pentru două concursuri şi-am câştigat nu unul, ci două abonamente la festival. =)) Şi-am mers, şi i-am văzut şi p-ăştia care-o ţin înlănţuită pe Alice, who the fuck is Alice. :)) Dar despre asta cu altă ocazie.

Pe acelaşi principiu, şi ce dacă am doar 4 bulioane din bursa aia pentru înscriere la master (adecă tri drumuri dus-întors Mârgu-Tureş-Bucale), din care 1,5 îi taxa de admitere ? Fişioru’ o vint cu genialele idei să: 1) vină cu mine; 2) merem cu ia-mă nene. Low-cost şi aventuros, doi studenţi brambura prin ţară. Mie, evident, mi-o rânjit barba la auzu’ propunerii.

Planul era să pornim marţi seara pentru ca miercuri dimineaţa să mă-nscriu şi tot miercuri, seara, să cim şi-napoie. Buuun.

Aşa că marţi seara ieream la Fişior, cu bagaju’ pregătit, făcând nişte sandvişuri şi aşteptând să-şi facă şi el bagaju’. Trece un ceas, trece un ceas jumate; Fişioru’ zici că el îi arghelean, aşe se mocăia. Mi-a pus capac când stătea în mijlocul camerei cu trei hanorace în mâini:

– Hmmm, Rox, oare pi cari să mi-l iau la mini ?
– Ooo, Dumnezo ! EJ DEMENT ÎN PANA MEA !”¤#[“#%!@ Io mi-am aruncat tri ţoale-n rucsac şi-am pornit spre tine… AND I’M A GIRL ! Ni cât îi ceasu’, hai mişcă.

La vreo juma’ de oră distanţa am purces la drum, după ce-am mai stat de ploaie câteva minute. Trebuia să ajungem la ieşirea din oraş spre Braşov şi pe Fişior îl apucaseră talentele să-mi demonstreze că nu pe centură e drumul cel mai scurt, aşa cum susţinea subsemnata. Evident, s-a înşelat, am ocolit, i-am zis IN YO’ FACE şi cam atât, că al’ceva ce să câştig ? Nu m-o premiat nime’ cu picioare de rezervă. :(

Şi aşa, de pe la ora 7 seara, săteam amândoi în prima parcare de după Târgu-Mureş şi tot prima din Corunca, fix vis-a-vis de Sapientia. Io cu buclele-mi blonde în vânt şi-un semn de BUC, iar Fişioru’ mai în spate cu o alta foaie cu BV, ambele trase la imprimantă, că deh, avem valoare, cicalacacichicea. :D

– Fişior, io-ţi zic de pe-amuia: nu merem cu TIR-uri, cisterne sau dudui la volan ! am grăit io, mai în glumă, mai în serios; serioasă era partea cu cisternele, clar. :D
– Bine, fimeii. Atunşi nişi io nu vrieu cu tipi tinieri, bătrâni, sau cu muacă di libidinoşi, să mi te soarbă din priviri. Deşi, până la urmă, cu şini merjiem noi ? veni replica îndreptăţită a moldoveanului.

Cert e că nimeni nu oprea, dar primeam feedback de la omini sâmţâţi care ziceau că nu merg aşa gheparte. Să fi tot stat aşa vreo oră, când, în cele din urmă, dintr-un maxi taxi cu trei locuri în faţă, din care două ocupate, şoferu’ face cu deştu’ spre mine şi trage pe dreapta. Îi fac semn că nu-i nevoie, îi arăt că suntem doi, aşa că totu’ fu zadarnic.

La scurt timp, o maşinuţă cu număr de Covasna, cred, se opreşte la mine şi mimează “UNDE ?!”, apoi pleacă. Io rămân siderată şi încep să mă gândesc că poate din BUC or înţelege Bucovina sau ceva, aşa că Fişioru’ se pune pe desenat cu pixu’ un B simplu, lung cât domnia lu’ Boc şi mare cât deficitu’ bujetar, ‘ţălegeţi.

Astfel reorganizaţi, mai trece o maşină mică, cu număr de B, iar dinăuntru un personagiu îmi face cu mâna în batjocură, că el mere la Bucale şi io nu ! Prin urmare, i-am făcut şi io cu mâna… minus vreo patru degete, spre disperarea Fişiorului. :D

Îîîîn sfârşit, se opreşte un maxi taxi de la Otto Curier, cu un nene pe la vreo 30 de ani, slab, supt la faţă, dar tare de treabă, care zice că ne ia până-n Braşov şi de-acolo ne pasează colegului care mere-n Bucureşti. Îl chema Petre, venea din Bistriţa şi de pe la vreo 8 şi ceva seara până pe la 11 când am agiuns în Braşov, ne-o ţinut de vorbă. Mai mult el pe noi, că Fişioru’, care venise să aibă grijă de mine, mi s-o-mbolnăvit în doi timpi şi trei mişcări. Ardea, îi iereau grei ochii, iar respiraţia-i era aşa fierbinte de zici că se deschideau hăurile iadului când expira. Păi febră-mi faci tu mie, al dracu’ moldovean ?! Uai, cristelniţe şi altare – cam asta aveam io în gând când îl ţineam să nu dezvirgineze schimbătoru’ de viteze prin serpentine, când dormea comod pe perna improvizată, adecă păh minie.

Ş-am agiuns şi-n Braşov, unde-am observat mai îndeaproape cât profesionalism e pe ominii din echipa de curierat. Am jucat şi-un pic de fotbal prin parcare cu ei, totul începând când mi-am deschis gura mai mult retoric auzindu-l pe Ale-Alejandro la radio:

– 8-| Nici aici nu scap de Gaga…

Şi de-aici o conversaţie plăcută cu fo’ tri omini culţi într-ale muzicii, din care unu’ renunţase la chitară şi se apucase de clape, pentru că din chitară nu-i ieşeau banii. :)) Foarte mişto.

Fişioru’ în Braşov, cu temperatură normală după ce-o fumat o ţigară. 8-|

call these guys. they be awesome !

Pe la vreo 1 noaptea am părăsit şi oraşu’ de la poalele munţilor cu direcţia Bucale, nu înainte de a-l ferici pe Petre cu 10 lei. Ne-am dus cu un maxi taxi cu botu’ din faţă mult mai larg şi-am avut loc să ne-ntindem ca pata de petrol… De data asta nu cunoaştem numele personajului de la volan, ci ştim doar că i se zice Naşu’.  :)) Un grizonat bucureştean cu umor de-ăla sec de sudist, foarte umblat prin ţară, care ştia tot ce mişcă prin toate cotloanele. Ne-o lăsat în Otopeni pe la 4 dimineaţa şi i-am dat şi lui 10 lei. Eram aproape-n Bucureşti, două persoane cu 20 de lei. Coolio, îmi ziceam, în timp ce aşteptam un otobuz şi să se crape de ziuă.

în Otopeni ieream aici. bine că nu la ACME.

La mai bine de-o oră jumate şi două sticluţe de compot de cireşe mai târziu, a sosit şi primu’, unul oarecare din lista de mai sus. Ne-am dus până la Piaţa Presei unde-am halit nişte sandvişiuri pe-o bancă. Cum înscrierile începeau de la 9, aveam nişte timp să ne odihnim picioarele, deci am trecut strada spre Herăstrău. Ne-am holbat cât ne-am holbat la apă, străduindu-ne să nu adormim pe asfalt; apoi şi-o pus Fişioru’ hanoracu’ ales cu atâta migală pe iarbă, decretând să pun telefonu’ să sune la 8:30.

Aşa că dacă aţi văzut ceva dubios prin parc, la intrarea dinspre Casa Presei, ceva ce aducea a doi boschetari cu cracii-n sus prin iarbă şi cu ghiozdanele sub cap, noi eram. Am adormit în secunda doi, cu întrerupere de două momente:

– Fişior, îi 7:07 acum, zic io nu’sh di ce.
– Aha… şi ceasu’ cât îi ? întreabă moldoveanu’ şi adoarme instant la loc.

=))

– Fişior, ui’ ce nori faini !
– Da, parcă ar fi sus…

D’oooh ! :)) Da’ ce pretenţii să ai de la nişte oameni buimaci ? Când o sunat ceasu’ habar n-aveam cine suntem, unde suntem şi ce se-ntâmplă, şi tare greu ne-am dezmeticit şi urnit cătră Universitate, observând cu ciudă tot poporu’ sudist cu glanele lui sudoripare adaptate la mediu… faţă de noi, care asudam ca nişte cai de cursă.

În juma’ de oră m-am înscris şi am pornit la drum spre Bucureşti-Ploieşti, şoseaua buclucaşă, pe lângă care am tooot mers, să stăm măcar la ieşirea din Pipera. Soarele ardea şi am rămas şi fără apă, iar magazine sau chioşcuri ioc. Boscheţi cât cuprinde, dacă voiai să paşti. Vegetaţie luxuriantă. Într-un final ne-am urcat într-un 304, iar io am avut mirobolanta idee să mergem până la capăt de linie, deşi cu o staţie înainte era o benzinărie peste drum. Evident că staţia s-o abătut din drum şi la faţa locului nici urmă de chioşculeţ.

– Aşa încredere să ai în femei, o zis Fişioru’ mort de sete, toropit de caniculă şi ars de soare. =))

Am ajuns la benzinărie aproape scrum, după ce-o treghit să urcăm şi-o trecere pietonală din ălea cum sunt la intrare-n capitală. Mai mult ne târam decât umblam şi când într-un final am ajuns, am dat gata împreună doi litri de apă rece ca gheaţa în maxim 5 minute. :)) Am mai cumpărat doi litri pentru drum apoi, cu forţe noi, am urcat iar trecerea şi ne-am postat pe marginea drumului, într-o staţie de otobuz, după aceeaşi reţetă: io în faţă cu MS, Fişioru’ în spate cu BV, rucsacurile aruncate în iarbă, la umbră.

prima sticlă de altă viaţă :)

pregătirile de voaiaj-voaiaj

dacă nu-i evident cine-o ţinut aparatu’ cu asemenea măiestrie, io !

Cald. Arşiţă. Asfaltul în valuri. Soarele drept în faţă. Trei benzi. Trafic năucitor. Ăia de pe prima bandă sigur nici nu ne vedeau. Mă uitam în spate după Fişior; şi el era la fel de transpirat şi pleoştit ca mine. Mă mai uit o dată, şi-ncă o dată. Când verific a ţâşpea oară dacă se ţine bine pe poziţii şi nu leşină sau ceva, ia Fişioru’ de unde nu-i. Eram atâta de năucă de la soarele cela încât nici n-am observat că ăsta găsise a goddamn ride. :)) A fugit să mă anunţe, a înşfăcat şi ghiozdanele şi duşi am fost cu o Skoda Octavia. Tipul, un Pepe Diamant mai tras prin inel, era foarte de treabă şi se ocupa, culmea, tot cu ceva curierat. :D

De pe la Comarnic am mai luat cu noi un nene pe la 40 de ani, care venea cu trenu’ din Bucureşti cătră Mureş. Evident, o căzut ceva linie de înaltă tensiune şi trenurile erau blocate, întârzierile fiind pe măsură. Io şi Fişioru’ ne-am felicitat pentru alegerea (mai mult de nevoie) de a veni cu ocazie. :))  L-am convins pe nenea să nu ia maxi taxi spre Mureş din Braşov, ci să vină cu noi la ieşirea din oraş, căci iese mai ieftin. :D

Nea’ Pepe 2 o fost suficient de mişto încât să ne ducă până acolo, chiar dacă n-avea drum prin zonă. 10 lei de la noi + 10 de la nenea din Comarnic şi dus o fost. Io scot foaia cu MS şi mă postez surâzătoare aproape de intrarea pe un pod, iar Fişioru’ se face util ţinând umbrela, că ploua. Era mişto locu’, puteai să te uiţi direct în ochii şoferilor. O oprit unu’ cu un singur loc într-o Dacie, iar noi l-am lăsat pe nene sa plece. La scurt timp o tras pe dreapta şi un microbuz în care mirosea a pepene galben şi ieream şi noi pă drum, fără prea multă socializare. Mai mult am moţăit, eram cam vărziţi.

La ora 8 seara, cam la 24 de ore de la începutul marii excursii, eram acasă. Calcul final ? 40 de lei pentru două persoane pentru atâta amar de drum. :D Cu maxi taxi-ul ar fi fost 64 pentru o singură persoană doar dus. Io zic că am ieşit foarte bine şi am dat numa’ peste omini mişto. :D Norocu’ începătorului. La mine, că Fişioru’ practică asta de ceva vreme. Desigur, puteam ci feţe-palide şi să nu dăm nimic, da’ mai ştii cine te duce data viitoare când mai ai un drum d-ăsta de făcut şi bani puţini ?

Ca de exemplu peste vreo două zile, când o tulesc să dau admiterea. :D Tot aşa, doar că de data asta zăbovesc mai mult prin Bucale. Cu câţi bani am rămas… you do the Maths. :)) Hitchhiking is awesome. \m/ Deocamdată.

Busy bee

Dej n-am perit “şi d-elea”, cum ar zice Reghinu’, doar am dat licenţa şi o lună am scris încontinuu la ea. O lună în care mi s-a aplatizat posteriorul şi m-am spălat de maxim două ori pe cap. :)) Cam tot de-atâtea ori am şi ieşit pe-afară, motivele fiind, evident, legate de formalităţi birocratice privind tot the almighty degree paper.

Am scris-o, am predat-o cu o săptămână mai târziu decât termenul convenit, am susţinut-o, am luat notă mare, am scăpat. Iar la vreo trei zile distanţă am tulit-o spre Sonisphere. :D Tre’ povestite o grămadă de lucruri, dar amu’ sunt în plin proces de văzut cum naiba fac rost de monetar să dau nişte admiteri la master în deplasare… greu dom’le cu criza asta, greu.

Revin.

De bustibus

Face-se că am intrat în ultima sesiune din viaţa de student şi mai că mi se rupe sufletul. În primu’ rând de milă, că tre’ să bag la lucrarea de licenţă în acelaşi timp cu examene dese în acelaşi timp cu plus 800 de grade sau câte-s dintr-o dată afară în acelaşi timp cu avut o viaţă socială fără de care nu mai poci trăi – mnoah, m-am obişnuit cu răsfăţ; în al doilea rând, pentru că-i gata facultea. Wtf. Când s-o-ntâmplat asta. (?!) În fine.

Ieri am avut egzam la estetică generală. Ştiţi, ştiinţa aia care-ţi zice ce-i fromos şi ce nu prin artă şi nu numai, că doară şi caii-s fromoş, mai ales dacă-s şasă. :D Noah, stăm toţi în bănci cuminţi iar decanu’ dictează subiectele. Ăsta cre’ că-i singuru’ om din tătă facultea de care n-o să-mi fie dor. Unica chestie pe care-o ştim tăţ’ despre dânsul este că are dicţie bună, iar asta doar pentru că-i extrem de evident, dacă de trei ani de zile tot ce facem la cursuri e să scriem după dictare !

Mdeci măria sa dictează subiectele cu dicţia-i impecabilă, după care mai apar niscaiva întârziaţi care tre’ să le copieze de la colegi. Printre întârziaţi – şi veşnica mocăită, nimeni alta decât Blonda (io, spre surprinderea mea, am ajuns la timp). Şi asta se-ntoarce-n spate şi copiază de la colegu’ de la LMA subiectele. Când îi gata examenu’ şi dau să ies, o-ntreb pe Blondă pe ce rând o fo’ şi dac-o ştiut.

– N-am ştiut un punct.
– Care ?
– Ăla cu judecata de bust.
– Hă ? Ce judecată de bust, tu ? întreb io stupefiată.
– …
– Vrei să zici judecata de gust ?
– De gust ? Ah. Ooo, şi aia chiar o ştiam ! :(

O tipă, tot de la LMA, aude conversaţia şi corectează enunţu’. Blonda n-o mai apucat, o dat  lucrarea aşa, cu “judecata de bust” şi pauză. =))))))) Că deh, asta este, trăzni-o-ar şcoală… dacă dai examen la estetică, cel mai probabil o să fii întrebat de gust, nu de circumferinţa bustului. Cât am râs nu cred că vreţi să ştiţi, că umblam pe stradă şi Blonda mă ura cu pasiune că fac mişto de ea, da’ io râdeam şi râdeam şi doar Buburuza mă înţelegea, că şi de ea am râs când o copiat greşit di pă tablă. :))

Şi-amu’… pe cine să dai vina ? Că decanului mă-ndoiesc că-i fugea mintea la decolteie generoase când o dictat subiectele. Colegu’ limbist din spate îi tânăr ş-aleargă hormonii, o-nţăles ce-o vrut. Blonda… îi blondă. Ş-apăi dacă voi credeţi că Heidegger şi Kant o definit frumosu’ admirând doar copacii vara şi luna seara, şi n-or sorbit din priviri o grăma’ de ţâţe… tre’ să fiţi supuşi la un studiu axiologic amănunţit. :))

It made my night

Doar o altă noapte prin oraşu’ ăsta… că mai nou se pare c-ajung pe-acasă doar să fac un duş şi să dorm. :))

Revenind. Ieream cu gaşca noastră sincretică din punct de vedere cultural acum vreo două nopţi în Jazz, iar Mariusică, acest vajnic moldovean, personaj tare colorat, despre care tre’ să scriu un post separat cândva, era complet pătruns de romantism. Drept urmare, s-a dus la bar şi a înşfăcat ditamai sfeşnicu’ cu trei lumânări cât casa înfipte-n el, aducându-l la noi la masă. Fericit de isprava sa, acest Prometeu urban care este Marius n-a scăpat de admonestarea aferentă. Din colţul opus al clubului, zdrahonul de la security, coşcogeamite namila, a păşit cu încredere spre masa noastră şi din gesturi – că deh, aşa comunică gorilele, îmi ziceam io – i-a explicat lui Marius cum că nu e voie să furi foc de la zei. A luat imensitatea de sfeşnic cu toate trei lumânările şi l-a mutat înapoi la bar, dar… surpriză.

Peste două minute a venit chelnerul, trimis de însuşi uriaşul mai sus amintit, şi ghiciţi ce ne-o adus ! O mică scrumieră transparentă în care ardeau molcom trei lumânări micuţe ce nu puneau Jazzu’ în pericol de-a fi făcut scrum. :X ! Înduioşător gest, it really made my night. Iată de unde mai sare iepurele… :)

Frumoasă-i toamna în Moldova…

Acum e, ofcors, primăvară. Să nu credeţi că le confund, doar citez dintr-un scurtmetraj de Cobileanski, tipul ăla mortal care a mai regizat şi clipuri de-ale Zdubilor.

Ne-o cotropit. Colcăie oraşu’ ăsta de moldoveni unu’ şi unu’, flăcăi şi meleni cum nu se mai fabrică în ziua de azi, după care-ntorci privirile şi pentru care-ţi apleci urechile, să-ţi iei doza de drog din dulşiele grai moldoviniesc, lapte şi miere pentru timpane, balsam tămăduitor pentru fuflete. Să le cauţi privirile de omini simpli, ataşaţi de glie, şi să fii mereu surprins de feţele senine, fără urme de încruntare pe expresie, cu nişte cute de riduri îndreptate în sus, semn că-s aplecaţi înspre vorbă, mereu istorisind, niciodată dojenind. Să tot asculţi la graiul involuntar arhaic şi să ţi se pară că dintr-o clipă-ntr-alta tre’ să năvălească nişte muzicanţi cu trompete, să te îmbie la ospăţ în “casa mare”, să te omenească cu o sumedenie de bucate alese, iar pe urmă chefu’ să se mute-n crama subterană, în care a doua zi te vei trezi buimac şi amnezic lângă o velniţă, cu cămeşa cea bună pătată cu vin. :D

C-aşa-s moldovenii. Calzi, înainte de toate. :) Păcat că-s bogaţi numa’ sufleteşte, că-n rest, nimica n-ajunge în Moldova ! Treci Carpaţi şi constaţi cu uluire că n-o trecut tăt asfaltu’ Carpaţii odată cu tinie, de unde multitudinea de găuri, găurele, cratere şi gropile marianelor în drum. Da’ dacă ar fi asta tot… Nu-i, că nici cratima şi nici măcar ironia n-o agiunsu în ţinutu’ de la soare-răsare. Văzând că-n Ardeal se găsesc cratime şi ironie din abundenţă, Fişioru’ s-o decis într-o bună zi să-şi petreacă Paştele pe tărâmuri târgumureşene în detrimentul Suşievei care, oricum, cre’ că nu duce lipsă de fişiori holtei, fromoş şi forţoş la timp de sărbătoare. :))

Noah aşe. Apăi de Paşte, ca tăt românu’, indiferent de regiunea geografică în care sălăşluieşte, tradiţia îi să bagi la maţ şi treburi mai dulcege. Io exult:
– Fişior, hai să mâncăm, c-o făcut muma cremeş !
Fişioru’: /:)
– Cremşnit ! reformulez io în varianta literară.
Fişioru’: /:)
– O prăjitură bună, haida numa-ncoace !

Şi io care credeam că episodu’ Vatra Dornei a fost unul izolat… Acuma-s curioasă cum îi zice celei mai mişto prăjituri inventate vreodată, dacă e să te iei după papilele mele gustative, în Moldova. Că-n sud e-ntr-un fel şi-n Ardeal într-altu’. Da-s şi mai curioasă de alt lucru, de fapt. O ajuns, mă, cremeşu-n Moldova ?! :|

Roxa and Runia’s Infinite Playlist

În caz că n-aţi văzt frumusaţă de film, tre’ să vă spun că, pe lângă inevitabila poveste de dragoste ce se-nfiripă ea pe-acolo, pelicula asta mi-a plăcut fin’că: 1. personajul ei principal în jurul căruia gravitează restul, după care îşi croiesc celelalte personaje drumul şi personalitatea, pare a fi nimic altceva decât muzica; 2. întreaga acţiune se desfăşoară într-o singură noapte, în New York, ditamai metropola în care toată populaţia nocturnă e nomadă din club în club în căutare de… de ceva.

– It reminds me of this part of Judaism that I really like. It’s called Tikkun Olam. It says that the world’s been broken into pieces and it’s everybody’s job to find them and put them back together again.
– Well, maybe we’re the pieces, you know ? Maybe we’re not supposed to find the pieces, maybe we are the pieces.

Aşa eram şi noi, adică io cu ea, într-o tare faină seară primăvăratică de vineri. Looking for the friggin’ pieces. :) A ieşit o noapte de pomină, în care am hoinărit şi ne-am hlizit încontinuu. O seară cum ar trebui să arate cam toate astea de studenţie pe cale de dispariţie.

1. VHR

Dacă în Cage era full, ne-am gândit că mai bine îl aşteptăm pe Mariusică ce probabil are ceva rezervat în crâjma rockărească numită VHR. Evident, aşteptările nu ne-au fost înşelate, însă ne-am plătit scump şederea, evitând cu greu răspunsuri la întrebări îndrăzneţe despre culoarea lenjeriei intime sau plăceri carnale obţinute prin intermediul orificiilor mai mult sau mai puţin convenţionale… :)) Am ascultat poveştile unui tip mişto, prieten cu Sică, despre cum a încurcat un dude avioanele, ajungând în Budapesta şi mirându-se că nu prea arată a Canada, şi despre altu’ care la beţie şi-a uitat maşina-n Odorhei, căutând-o în zadar cu brelocu’ de la alarmă a doua zi. =))

2. Cage

Da’ noi nu şi nu, că merem să videm dacă este loc în Cage ! Aşa că ne-am lăsat gaşca de bărbaţi în VHR şi-am pornit spre cealaltă crâjmă rockărească claustrantă şi neaerisită. Da’ ca să ajungi acolo, tre’ să ieşi întâi din VHR, care se dovedeşte, uneori, a fi o adevărată aventură. În primul rând pentru că uşa se deschide nefiresc, înspre tine, iar în al doilea rând pentru că nici o talpă de om dezvoltat normal şi armonios nu încape pe scările ălea la fel de nefireşti ca şi uşa !

Drept urmare, nu înţelegeam de ce Runia are ochii aşa mari când tot ce a făcut a fost să puie mâna pe clanţă şi să deschidă nenorocita aia de uşă… Când mă uit, ce să văd ? Ia, un ungur cu cracii-n sus, ca doi araci, râzând de isprava sa cu o faţă senină şi nişte ochi mari şi-albaştri. :)) Nu părea deloc tulburat de poziţie, aşa că a trebuit să-l ridice nişte gagici de pe jos, să ne facă şi nouă loc să trecem.

Râdem şi-n cele din urmă ieşim tefere de pe scările groazei, demarând în trombă cu picioarele din dotare spre Cage. Din faţă veneau hotărâte trei tipe, iar un nene de lângă noi ne-a îngăimat, mai mult prin gesturi, uitându-se când la noi, când la ele, că el crede că urmează să ne ciocnim, da’ io i-am răspuns prompt, lămurindu-l: “No, no catfight tonight.”

Mai merem tri paşi pe-aceeaşi străduţă şi vine alt grup de trei omini: un blond, o blondă ş-o brunetă. Când ajungem în dreptul lor, blonzii se îmbrăţişează, tranzitează împleticindu-se nişte boscheţi, apoi cad amândoi în cur lângă o maşină parcată la margine de stradă. Rămânând pironiţi de râs în praful de pe asfalt, bruneta începe să strige, foarte pe fază:

Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe !

Şi iar râs isteric, în grup, deşi nu-i cunoşteam şi nici ei pe noi ! :))

În fine, ajungem în Cage, apuc să fac mişto de nişte prekini care au ajuns la concertul Paradise Lost anulat sub nasul lor de plătitori de bilet, luăm două sticle de Cola, povestim ca-ntre gagici, apoi decidem că ni s-a făcut foame şi tre’ să acţionăm în sensul ăsta.

3. El Greco Gyros + Hypnotiq

Am trecut frumuşel strada până la grec, de unie ne-am luat, evident, câte-un gyros pe care ne-am hotărât să-l devorăm afară, căci peste drum era barul de cocalari Hypnotiq, care peste noapte a avut o idee mişto de petrecere tematică – lumea era îmbrăcată ţigăneşte, iar dinăuntru se auzeau balcanisme ! Am identificat piese de pe coloana sonoră de la Time of the Gypsies şi Black Cat White Cat, plus mult Bregovic şi câte şi mai câte altele, astfel încât haleam şi ne rupeam pe caldarâm fără pic de jenă.

Ne-o făcut şi Cătă cu mâna dintr-o maşină. :D

Apoi Runia a constatat cu surprindere că îi cură ceva negru din geantă; pentru că gentuţa era din piele, a scurs mândră tot Cola cel vărsat dintr-un compartiment, fălindu-se că-n celălalt e un mediu la fel de arid ca şi înainte de accident. Aha, she says… :-@ A venit şi un vânzător de la grec şi i-a adus şerveţele, după ce ne-a admirat dansurile tribale în prealabil. Drăguţ gest, l-am apreciat amândouă şi i-am mulţumit politicos tipului de treabă. :)

4. Office

Cu burţile pline, ne-am mişcat fundurile până sus pe deal, într-unul din cluburile noastre preferate, cel în care luni seara prestăm conştiincioase la karaoke: the one and only Office. Şi iar am discutat ca-ntre muieri cu câte-un Green Apple cu exagerat de multă gheaţă sub nas, asta până când am dezertat puţin până la baie, doar pentru a mă întoarce şi a o găsi pe Runia cu un tip ochelarist la masă cu ea, acelaşi al cărui tricou cu Batman îl admiraserăm anterior.

Apropo, cum ceri două cocktailuri non-alcoolice Batman ? Batman Batman. :))

Şi-ncă un apropo, cuceririle spontane ale Runiei sunt exasperante. Cu doar o seară înainte, limba tipului care dă la clape-n clipu’ ăsta se plimba nestingherită prin cavitatea bucală a Runecicăi, deşi se cunoşteau doar de câteva ore. Fişioru’ l-a supranumit pe individ Trăznitul Junglei, pentru că chiar aduce a George of the jungle la aspect… poate în varianta niţel mai vikingă. :)) În fine, io, pentru că-s o prekină de milioane, am stat cu ei până pe la 4 dimineaţa, când s-or săturat unu’ de gura celuilalt, iar Runia m-o dus în sfârşit acasă, având inimioare-n loc de ochi şi nimerind cu greu vitezele, pedalele şi semnele de circulaţie…

Revenind. Apăi io, când am văzut-o pe hartbreicăriţa asta neagră că iară-i cu unu’ la masă, mă şi întrebam cât durează până la chestiile neortodoxe anterior amintite. Şi aşa vorbeam din priviri cu chelneriţa care deja ne ştie, de-ale casei fiind, dând dezaprobator din cap şi rotindu-mi privirile… până când noul organizator Schimb de Cărţi Mârgu-Tureş vine, îmi întinde mâna şi-mi spune:

– Salut, ştiu că tu eşti Roxa.
– Salut, iar tu eşti Vlad, zic io. :))

Care Vlad avea limbarniţă, vorbea îngrozitor de mult şi de repede, da’ noroc că le zicea bine… atât de bine încât am vrut să dispar de pe faţa pământului când mi-a amintit c-am scris cândva pe twitter că cine mai îi şi Vlad ăsta şi di ce mi-o trimis mail în care o pus Roxa între ghilimele. =)) Păţăşti, cum ar zice un clasic în viaţă. După ce mi-a trecut îmbujorarea, am discutat toţi patru până când muzica s-a oprit, semn că tre’ s-o luăm din loc.

Şi aşa, io şi Runia am pornit fericite să ne recuperăm gaşca de moldoveni, minunându-ne, din nou, de cât de fain  îi oraşu’ ăsta aşa de mic, în care poţi peregrina în neştire din pub în pub în timp record, da-n care tot poţi întâlni oameni noi, străini mişto, cu care chiar ai ce discuta până dimineaţa. :D

5. VHR reloaded

Ajunse înapoi la crâjma de baştină, a avut loc o scenă demnă de cinema, în care Mariusică m-a dus la locu’ unde se bestializa Fişioru’ pe o piesă metal, iar Fişioru’, fericit că mă vede, îmi zice entuziast că l-a descoperit pe Trăznitul Junglei al Runiei în Cage, în timp ce mă căuta pe mine, şi să merem repede, că-l mai găsim acolo. =))

6. Cage reloaded

Noah, futu-i, că l-am găst acolo cu ceva prekini, da’ repede i-o mai lăsat baltă, vinind lângă Runia. Şi aşa am stat iar la poveşti, fără mozoale de data asta, că era prea multă lume şi lumină, cre’că. :)) Toate până când nea’ chelneru’ ne-a anunţat că tocmai ce tre’ s-o luăm din loc. Şi iaca aşa am închis şi al doilea local, pe la tri dimineaţa !

7. Evolution

În drum spre Evoluţie, am involuat. Săjeata albastră a Runiei ‘jaba merea ca vântu’ şi ca gându’, că gura nu-i mai tăcea, din motive de, nu-i aşa, Cola vărsat prin geantă, care a scurtcircuitat alarma sau dumnezo ştie ce-o făcut, da’ am trezit tăt Mârgu-Tureşu’ cu ea pe străzi. =)) Vorba ceea, Târgu-Mureş, ce mai iureş ! Şi aşa a plecat Runia spre Cucuieţii din Deal, neavând o şurubelniţă la-ndemână să desfacă brelocu’ şi să facă alarma maşinii să timeout. Nu că am fi avut ideea asta genială atunci, pe loc, doar zic… :)) Funny to watch, anyway, de-o treghit să-mi trag sufletu’, să nu mă dezmembrez privind şi hohotind în urma-i.

Io şi minunea suceveană alias Fişioru’ ne-am continuat drumul râzând şi ne-am rupt în figuri în Evolution pe tot felul de megahituri ce merg la tv şi radio, da’ nici că ne-am păsat, pentru că prekinii lui erau tot îmbrăcaţi în piele şi mai mere câte-o nebunie d-asta din când în când, mai răruţ că-i mai drăguţ. Am aflat cu stupefacţie că piesa asta e a ălora de la Simplu, da’ numa’ după ce-am fost Shakira, sufletu’ petrecerii în mijlocul ringului de dans pe ea… 8-| Ca nişte party animals ce se respectă, am stat până la gata şi, pe la 5 dimineaţa, am închis şi clubu’ ista. =)) Nu înainte de a cumpăra vin şi de a-l pune la desagă pentru mai târziu, că noah, cum ar zice Zdubii, moldovenii fără vin în cosmos n-ar zbura. :))

8. Malu’ Murăşului

Acolo am băut vinu’ şi am privit răsăritul cu Fişioru’ şi alţi trei omini tare amuzanţi. Eram ca-n bancuri, doi ardeleni, doi moldoveni şi-un muntean. Au smuls ăştia o bancă din faţa unui bloc, ducând-o peste dig ca să putem privi la apă de pe ea, şi evident că n-a şezut nime’ pentru că prea s-a înglodat, luând-o la vale. Deci tot mi-am înverzit blugii şi mi-am înnămolit shuzii, da’ măcar am mai râs copios de vandalisme inutile şi de porumbeii citadini mari cât nişte curcani pentru că mereu ne cade mămăliga pensionarilor în cap, de puncte cardinale ratate de cercetaşi şi de scaieţi prin păr… până pe la 9 dimineaţa. :))

9. Acas’

Nu era pâine şi ai mei se apucaseră de curăţenie. Afară oamenii băteau covoare, tăiau copaci cu drujba; copchiii  trăncălăi orăcăiau prin parc, porumbeii se împerecheau pe pervazu-mi, DUMNEZO, somnul era imposibil ! Şi aşa am regretat că nu m-am dus la cămin, unde moldovenii balotau cartofi pai şi ochiuri într-o veselie, da’ nici nu m-am mai întors, răpusă fiind de oboseală după atâta umblătură, dans şi voie bună.

Noah, cum ziceau ăştia-n film ? The possibilities are endless ? Eh, păi dacă până şi-n buricu’ Târgului se-mplântă să ai aşa o noapte piperată când iei la talpă oraşu’ să-i simţi pulsu’… io zic că yes, we can, and we want more, more, more. :]

Cap am io ?

Aveţi şi voi, cu siguranţă, muieri prin jurul vostru. Pe care tre’ să le conduceţi acasă, cărora tre’ să le deschideţi uşa la maşină, cărora le plătiţi consumaţia. Pentru că sunt, nu-i aşa, nişte fiinţe gingaşe şi plăpânde, care nu circulă noaptea singure pe jos, nu vorbesc cu străinii şi nu se aventurează la ocazie ca să ajungă dintr-o localitate în alta. Mi se pare absolut firesc ! Te-ai născut femeie, ai un orificiu de apărat ! Nimic nu e mai preţios decât scorbura la gâtul căreia ţi-ai aduce şi SPP-u’, de-i absolută nevoie.

Chiar nu-s ironică, aşa e normal să fie. Doar că suntem nişte unele defecte, care n-avem gena asta benefică în organism.

Se face că aseară, cam târziu, aşteptam un 23 ca s-ajung şi io printr-un oarecare cămin din urbe. Ca de obicei, fără ochelari, că deh, dără di ce i-aş purta, când pot fi semichioară, neevitând pericolele ? Aşa cum nu am evitat nici ditamai matahala, ariană ce-i drept, da’ tot colosală făptură, ce s-a apropiat de mine întru deja familiarul ritual de agăţat. Doar că de data asta era în varianta piţi, deşi io purtam hanorac şi skate shuzez.

Pretextul a fost că-l caută p-unu’ faimos prin găştile din Dâmbu pe motiv că-i datorează bani, l-a furat de la firmă. :)) De unde reiese că io tre’ să mă prind că omu’ nu-i chiar chelea pulii, ba chiar din contră, e înstărit. Apoi, după ce i-am zis că n-am auzit de aşa nume şi poreclă, m-o chemat la un suc, cafea, bere, alegerea mea. Pasul doi: intenţia expusă limpede. Trei: dacă nu, măcar un ID de mess, un număr de telefon, ceva… Şi dacă tot am pierdut autobuzul, nu-l las pe el să mă ducă cu maşina până unde vreau să ajung ? (lovitura de graţie).

Acum… nu ştiu altele cum sunt, da’ io, deja obişnuită cu fanii ăştia care răsar de te miri unde şi în ce situaţii, nu mai reacţionez furibund, ci chiar ascult ce are omu’ de zis. Şi deşi pattern-u’ e acelaşi, fiecare tentativă de agăţare e unică şi delicioasă pentru ăştia care apreciem comicul de limbaj şi de situaţie. :))

Aşa că mi-am zis io că dacă omu’ e şi bogat, are şi maşină şi mă şi vrea pe mine, doar pe mine dintre toate gagicile din staţie, di ce mai stau pe gânduri ? :)) Şi ce credeţi c-a făcut Roxa cu mintea ei cea seacă ? L-a lăsat pe individ s-o ducă cu maşina până la cămin ! =)) Ei bine, la asta nu v-aţi fi aşteptat. Sincer, nici io. Fără să trimit nimănui sms cu numărul autoturismului, ca să ştie pe cine să puie după gratii dacă mă găsesc p-ormă pe bucăţi sau întreagă prin Italia. Şi-n plus, după atâtea insistenţe pe drum şi atâtea povestiri despre cum a ajuns el din Câmpia Turzii în Târgu-Mureş, atâta cochetărie şi dorinţă de epatare, am mai cedat o dată şi i-am dat şi număru’ de telefon ! Ăla corect.

Noah, nu’sh. Cred că nu-s tocmai întreagă la mansardă.

Îl cheamă Vasile. =))

Love-hate

Cam aşa stau lucrurile în relaţia mea cu oraşu’ de baştină.

E exact acelaşi lucru care se întâmplă între doi prieteni vechi care au încetat demult să se mai descopere şi acum evoluează cot la cot. Micile modificări în comportament şi limbaj nu mai frapează, s-au sedimentat pe parcurs. Râsul cu sughiţuri şi privirile fugare au devenit canale de comunicare facile. Prietenia veche se ia de bună – şi de-o parte, şi de cealaltă. Tocmai de-aceea tabieturile deranjante sunt trecute cu vederea, deşi ţi-ar veni să-l iei pe celălalt de umăr, să-i propteşti un genunchi în coaste şi să-i zbieri în ureche “SCHIMBARE !”. Expectanţă zădărnicită din faşă de ani şi ani de dovezi că transgresarea e imposibilă.

Şi-atunci taci şi aştepţi cuminte un prieten cu mai mult sânge-n cojones. :]

(Au trecut trei săptămâni, trei concerte bengoase, un karaoke, un 90s party, o pseudo-beţie cu vodcă, o apariţie-n ziar şi câteva evenimente majore prin viaţa personală care tre’ povestite. S-a accelerat ritmul şi timpul nu mai are răbdare. :)) Aştept un deznodământ, să văd şi pe ce ton va curge înşiruirea de evenimente).