De ce-i fain în Târgu-Mureş de 1 Decembrie

Aaah, am vinit az-noapte acasă, după o decizie-fulger, demnă de ciolanele noastre încă tinere: rucsacu-n spinare şi… la drum! :D Dacă-n Bucureşti e primăvara, aici, în groapa Ardealului, copacii-s albi, ceaţa e la ea acasă, iar vecinu’ de la etaju’ 5 cânta la pian, semn că iarna îşi intră încet, dar sigur, în drepturi.

Păcat că io-s în hanorac de primăvară şi adidaşi. Aşa-i dacă nu ştii dimineaţa, când ieşi pe uşă, în ce pat ajungi să te tolăneşti seara. :)

Şi io-te-aşa, ca să nu-mi mai sincopeze inima de dor citind posturi d-astea, am agiunsu’ de 1 Decembrie, ziua tuturor românilor, fie ei ţigani sau unguri, în Târgu-Mureş. Şi ştiţi ce-mi place cel mai mult? Că dacă patronii români şi-o acordat o zi întru omenire cu pălincă şi alte bunătăţuri, ungurii m-aşteaptă cu uşa larg deschisă, ca-ntotdeauna. Ca să simt şi io că-s… acasă! :D

Pe seară bem în Office, că nu l-am mai onorat demult cu prezenţa.

O roată, două…

Mi se-ntoarce astăzi Fişioru’ de la facultate, râzând în hohote. De-obicei, când moldoveanu’ meu îi aşe binedispus, doar trei lucruri s-ar fi putut întâmpla:

  1. a scăzut euro, deci plătim mai puţin la chirie (chestii de oameni mari, nu-i aşa, Silvia?);
  2. a început să se aplice legea cu eutanasirea maidanezilor;
  3. a reuşit să umilească pe cineva într-un domeniu în care nici el nu e expert.

Având în vedere că aproape gâdilea norii, atâta de sus îi ajungea nasu’, am mizat pe ultima variantă. Am avut dreptate, căci o femeie cu gândurile neîntunecate de PMS rareori se-nşală. Astfel, Fişioru’ mi-o povestit mândru cum i-a aplicat, metaforic vorbind, un tuşeu rectal profei sale de mecanisme fine, care avea ceva baiuri cu pluralele limbulului român, repetând încontinuu ceva legat de… două roate.

– Doamna profesoară, da’ nu cumva se zice două roţi?
– Nu nu, ştiu eu sigur. Corect e două roate.
– ~X( E două roţi! Consultaţi DEX-ul, iese triumfător Fişioru’.

În urma polemicii, colegii îl privesc acum pe Fişior ca şi cum ar avea cojones de zgârie asfaltul când păşeşte pe coridoare. Profa însă îl urăşte cu pasiune şi abia-l aşteaptă la examen. Sunteţi de acord să-l întrebăm atunci pe marele dom’ inginer Fişior di la Suşiava dacă i-o mers ziua ca pe roţi? >:)

Tipuri de hârtie igienică

Cu câteva săptămâni în urmă, circula în blogosferă un soi de leapşă: ce întrebări ţi-ai adresa ţie, celui din viitor, dacă te-ai întâlni întâmplător pe stradă? Am stat să reflectez câteva secunde şi-am ajuns la concluzia că n-aş fi curioasă dacă s-a inventat leacul pentru cancer sau dacă f’un grup de cercetător britanici a descoperit elixirul tinereţii. Toate astea ar fi inutile dacă în 2050, să zicem, ar continua să ne fie absolut necesar un obiect pe cât de banal, pe atât de primitiv.

Vorbesc, desigur, despre hârtia igienică. Sincer, pe când o evoluţie în domeniul ăsta? Măcar se ocupă cineva? Mi-e greu să cred că peste sute de ani, urmaşii noştri vor fi atât de înapoiaţi încât să nu găsească altă modalitate de a împăca sistemul excretor cu igiena personală. I mean… wtf?

Până atunci însă, comuna hârtie igienică rămâne un instrument trebuincios şi indispensabil, care nu necesită un marketing prea ingenios pentru a se vinde, dar care se găseşte în suficiente forme şi culori pentru a fi o adevărată declaraţie de atitudine şi statut social.

  • Hârtia SRI

E de un alb imaculat. Oricât te-ai şterge, reputaţia îţi rămâne mereu… pătată. Meniul ultimelor două zile nu e niciodată un secret pentru ea.

  • Hârtia hipster

Colorată, cu multe floricele. O găseşti mereu pe cel mai cool suport de toaletă. Deşi pare că nu-i nimic de capul ei, e cea mai scumpă dintre toate. Considerată adesea inutilă, de fiţe.

  • Hârtia piţi

Roz, pufoasă, niciodată în mai puţin de trei straturi. Culoarea stridentă îţi ia ochii, dar consistenţa te farmecă. Ai lăsa-o oricând să te atingă.

  • Hârtia cucu-bau

Diafană, vaporoasă, subţirică. E mereu plină de surprize care opresc inima-n loc: uite degetu’, nu e degetu’. Cunoscută şi sub numele de hârtia Big Brother, din cauza găurii lăsate în urmă.

  • Hârtia Texas-Chainsaw-Massacre

Ideală pentru un party de Halloween. Adesea comparată cu un şmirghel sau o răzătoare. Foarte dură, însângerează bunătate de posterior.

  • Hârtia pensionar-în-RATB-vara

Se găseşte în multe forme şi culori, însă principala sa caracteristică este că e întotdeauna parfumată. De ce?! E la fel de necesară precum deodorantul peste transpiraţie

  • Hârtia nostalgie-comunistă

Cur papirus disfuncţional, de cea mai joasă speţă. Se găseşte mereu în varianta tetra, cu aşchii de diferite dimensiuni, dar veşnic ascuţite. Dacă apar manifestări neplăcute, adresaţi-vă medicului sau farmacistului.

  • Hârtia polistiren

Nu absoarbe nimic, doar întinde. Se foloseşte pe riscul fiecăruia, dar… mai rău faceţi. Sunt necesare cel puţin trei suluri pentru o igienă mai puţin precară. Până şi hârtia de revistă glossy ar fi mai eficientă.

Da’ până cââând?! ~X(

Movie night şi-un pic de scrabble cu generaţia Facebook

Ar trebui să facem asta mai des. Nu ştiu de când n-am mai râs ca ieri seară (asta venind de la cineva care râde tot timpul!). Am fost pe la Diana şi Ionuţ (care-i pentru ea ce-i Fişioru’ pentru mine), pentru o clasică noapte de văzut filme: cu popcorn, Milka limited winter edition, cu scorţişoară şi măr copt, vin şi multă cofeină.

Ne-am uitat, prima dată, la From Dusk Till Dawn.

Motiv: dansul lu’ Salma Hayek, care-ar fi alegerea numărul unu a Dianei, dac-ar fi gay. :D
Concluzia: LOL. WTF? Vampires? Too much, even for Tarantino.

În filmul ăsta, Tarantino afişează un ego cât Casa Poporului, urlând din toţi rărunchii cum că el ar fi, practic, Dumnezeul cinematografiei, sfidându-i pe toţi cei care au crezut că i-au ghicit stilul. Având în vedere că From Dusk Till Dawn îi din 1996, e de-nţeles de ce încă trebuia să lase de înţeles că are grandes cojones recurgând la… lucruri care nici nu ţi-ar fi trecut prin cap, în mijlocul unui film care părea, altfel, cât de cât normal (as normal as Tarantino can be). Dar oricum, prin simplul fapt că toată lumea a râs non-stop la replici, Tarantino şi-o mai atins o dată scopul. Orice film al său e ca o gură de aer proaspăt. Inclusiv ciudăţenia asta. ;))

În pauză, Diana a găsit un musafir nepoftit la movie night… în întrerupător: un gândăcel mic şi durduliu, de Militari, pe care Fişioru’ l-a prins şi, după ce ne-o fugărit bine cu el prin casă pe noi, gagicile, l-o eliberat pe geam, crezând că astfel fraternizează cu el şi gândăcelul apreciază. Păcat că afară îngheţase. :))

Apoi, ne-am uitat la Filantropica.

Motivul: numa’ io nu-l văzusem, aşa că Ionuţ şi Fişioru’ o insistat ca asta să se schimbe; Diana şi-o rotit ochii şi s-o executat. :D
Concluzia: mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte pomană, desigur. :))

Nu cred că mai are rost să vă zic ce fain îi filmu’ ăsta, cred că-s singura retrogradă care nu l-o văzut până aseară.

Fişioru’ şi Ionuţ s-o apucat apoi să joace scrabble, spre amuzamentul meu şi-al Dianei. Tabla era plină de cuvinte de trei litere, iar cel mai lung cuvânt era “infinit”. Haha, masculi fără vocabular, râdeam noi, muierile absolvente de profil uman. Totuşi, Ionuţ ne-a pus la respect când a format “cergă”. :))

Păcat că n-o durat mult…

– Uite, aici poţi face “laic“, le sugerează Diana.
– “Like“?! Da’ nu jucăm în engleză.
– Da, astea-s cuvinte în limba română, nu Facebook! se răstesc dragii noştri bărbaţi.
Laic, cu accent pe i!

8-| Ce ţi-e cu generaţia Facebook şi like-urile ei deloc laice. :))

Tot din categoria lucrurilor lipsite de sens pe care le mai fac bărbaţii, Ionuţ şi Fişioru’ s-o întrecut apoi în numărul de cuvinte cunoscute care încep cu litera h. Apoi, cu litera v. :|

– Hauleo, htăceţi, haisictir, văleu, valea, vterminaţi! le dădeam noi idei, ţinându-ne de cap.

Cine să mai înţeleagă bărbaţii?…

Seara s-a încheiat glorios cu un film din seria American Pie, văzut la Antena 1 cu ochii întredeschişi. Am ajuns acasă pe la 7 dimineaţa, iar Fişioru’, privind pe jumătate adormit de-a lungul străzii, şi-a revenit, dintr-o dată:

– Niii Rox! Două cuvinte cu care l-aş fi bătut pe Ionuţ! Astea nu le-am zis!

Tocmai treceam pe lângă Hiperclinica de Varice. =))

Tanti Jeni mi-a luat un interviu

Şi încă n-am apucat să mă laud peste tot! Aşa că, dacă v-aţi întrebat ce-am făcut atâta vreme săptămâna asta, să ştiţi c-am gătit pentru Cantina Socială, la propunerea lu’ tanti Jeni. ;))

Nu râdeţi, că vă ucid! Ştiiiiu că habar n-am să bucătăresc, aşa că puţin merit să apar pe-un blog culinar alături de zei în domeniu (îl găsiţi şi pe Hădean pe-acolo), da’ reţeta aia n-are cum să dea greş (la desert aţi văzut că m-am tras pe fese… :D).

Aşa că, dacă vreţi să vedeţi ce-am preparat şi ce-am povestit, precum şi la ce întrebări crude şi nemilioase am răspuns, intraţi AICI. Contrar obiceiului, am discutat chiar serios despre… editare şi unguri. Foarte serios. Cel mai serios. În rest… nah, aşa cum mă ştiţi de-atâta amar de vreme. Io îs. :))

Dorel, acum şi în Berceni

După cum bine ştiţi, noi locuim în raza de acţiune a vestitului primar Piedone. Sectorul 4 FTW, cum s-ar zice, bine că nu suntem ai lu’ Vanghelie.

Iarna trecută, când ne-am mutat aici, era aproape imposibil să ajungem de la metrou până acasă uscaţi, neînglodaţi sau fără dureri de picioare. Trotuarul era plin de cratere, iar apa strânsă în ele le făcea imposibil de trecut dacă nu erai Superman sau vreun derivat. Şi acum am la muncă peria de haine cu care îmi curăţam violent, în fiecare dimineaţă, pantalonii stropiţi.

Vara s-o prins şi dom’ Piedone că dacă ne mai lasă aşa o iarnă, o să ajungem insulă. Aşa că ne-o trimis pe stradă o brigadă de Doreli, să rezolve problema. Iscusiţi şi răbdători, că vara era abia la-nceput, aceştia au pus, mai întâi, un rând de borduri, să nu mai curgă valuri de noroi pe asfalt de fiecare dată când plouă. După fo’ săptămână, observând gropile din asfalt iniţial ignorate, s-au gândit să facă ceva şi în privinţa asta. Aşa că au scos bordurile recent puse şi s-au apucat de frezat trotuarul, proces îndelungat şi anevoios, întrucât… deh, vară între betoanele din Bucureşti.

Au turnat asfalt, l-au bătucit bine, apoi au pus din nou bordurile. Au mai stat ei ce-au stat şi aşa, către august, s-o gândit că totuşi, în faţa curţilor oamenilor n-ar trebui să fie borduri, că dacă muritorii de rând au maşină, hă? Atunci ce-i de făcut? Au mai stricat o dată bordurile şi au lăsat drum de acces din şosea în curţi. P-ormă şi-au dat seama că-i prea mult beton, iar spaţiu’ verde e un must la alegeri. Au stricat asfaltul din marginea şoselei de tot, lăsând numai pământ.

Într-un târziu, l-au curăţat bine, l-au arat şi l-au îngrădit. A apărut şi ultima tură de borduri… Dar stai! Gardul e prea mare! Cheamă înapoi sudorii şi lasă-l la jumătate. Zis şi făcut. Apoi, în octombrie, s-au plantat nişte cioturi, care sper că la primăvară o să devină copaci. Acum două zile mergeam către metrou şi am observat că cioturile erau mutate din margine mai către trotuar…

În sfârşit, Piedone şi-a marcat teritoriul, cu o plăcuţă pe care scrie Sectorul 4, spaţiu verde. Să îndrăznesc oare să sper că asta a fost tot?

Şi totuşi… nimic nu se compară cu Dorelul propriu, din dotare. Fiindcă cuierul nostru întâmpină oareşce probleme în lupta cu gravitaţia, am rugat Fişioru’ să pună mâna pe ciocan şi să se facă util. Rezultatul? Când am ajuns acasă, să fac o criză de apoplexie şi alta nu:

Împricinatul curăţa cartofi în ipostaza asta:

…aşteptând, probabil, să i se aştearnă o muscă şi să se simtă… ;))

Îmbătrânim

Mai ales io, că Incolora mintenaş ajunge la midlife crisis şi deja, de-acolo, panta abruptă o ia în jos. :D

(După aceste afirmaţii, mai pup io Dr Pepper la muncă… în altă dimensiune, poate. ;)))

Se pare că amândouă avem o mică problemă cu cifrele. Aseară, Fişioru’ (student serios la Politehnică, bursier şi tăte alea) mi-o rupt filmul cu o întrebare simplă: cât face 7×8? 49, cum cât?… Sheesh, atâta nu ştii, student la Politehnică… 8-|

Când Fişioru’ o-nceput să râdă şi mi-am dat seama c-am dat-o în bară, am avut nevoie de un oarecare efort, de 4-5 secunde, să-mi dai seama unde-am greşit şi ce cifre înmulţite dau, de fapt, 49…

– Mă Fişior, îi scary! :-S Chiar o trebuit să stau să îmi reamintesc algoritmul şi metoda de judecată ca să ajung la rezultatul bun. OMG, uit tabla înmulţirii!! :-SS

După aia o urmat, evident, o sesiune de rememorare. Dacă ne-ar fi auzit cineva, şi-ar fi făcut cruce (în formă de ori) în vârfu’ limbii. La final, Fişioru’ oftează, dezamăgit:

– Fac în fiecare zi o grămadă de ecuaţii, operaţii complicate. Ştiu derivate, integrale, diferenţiale, radicali şi logaritmi, da’ când vine vorba de adunări, scăderi, înmulţiri şi împărţiri, tre’ să stau să le fac pe foaie, pe-ndelete, una sub alta… :-<

Ce vreţi, generaţia “calculator pe telefon”. :D Iar io… io am o scuză: am făcut Facultatea de Litere, nu Facultatea de Cifre, da?

Din acelaşi registru, azi munceam cu spor la redacţie, moment în care-o zăresc pe Incolora strâmbându-mi-se de afară, pe geam. (Nici chiar aşa!) Fuma şi gura ei o ţigară, să-şi drogheze simţurile şi să-şi întărească neuronii. E nevoie, în mediul ăsta ostil culturii…

După fix două secunde, mă sună. De-afară!

– Ce Dumnezo vrei, tu?
– Ăăăă, care-i codu’ de intrare?

Ţi-ai găsit. De un an şi mai bine, apăs butoanele interfonului din inerţie.

– Hai odată, că-s în tricou! Dracului, că l-am uitat! Tot apăs şi nu nimeresc…

Apăi mie mi s-o urnit sinapsele abia după câteva momente de blank, în care-am încercat să vizualizez în dosu’ minţii ce butoane apăs în fiecare zi. Cifre, cifre şi iar cifre! Patru cifre, mai exact. Greu…

Incolora: băi, da’ mă uitam ca prostu’ şi în capul meu era ceva cu 2207
io: =))))))))))))))
Incolora: şi mi-a fost la obraz să sun la potârniche sau cum o cheamă
Incolora: secretara
Incolora: tatiana, tatiana, tu mă porţi către nirvana

Well, we ain’t getting any younger. Dar păstrez în suflet vie consolarea tuturor lucrurilor pe care o să le pot face la pensie. Deodată. :D

Chestii, treburi, socoteli, pisici şi multe filmuleţe

Tocmai ce-am făcut ordine printre pozele şi filmuleţele de pe telefon, aşa că foarte bine că s-o făcut mai frig afară, căci o venit Moş Crăciunul iubitorilor de YouTube. În plus… e vineri, zi de relaş, nu?

Să purcedem, dară, cu trei din primul meu concediu ever, făcute acasă la Fişioru’, unde altundeva? Dacă vi se pare c-am muncit cam mult pentru un simplu concediu… asta înseamnă timpul liber petrecut în familie, după o anumită vârstă şi dacă eşti mutat în alt oraş, unde ei au impresia că tu huzureşti. :D Aşa că beware. ;))

1. Roxa face gem de corcoduşe la lumina telefonului ei dăştept HTC ChaCha

Bine aţi venit în anul 2011, în preafrumoasa Bucovina. După ce m-am spetit o juma’ de zi să desfac corcoduşe şi să le curăţ de sâmburi, iar apoi altă jumătate de zi încercând să-mi curăţ mâinile rămase galbene de la ele, am pus de-un gem însângerat cum n-o văzut Parisu’! Noaptea, că ziua se gătase. Evident, în bucătăria aia de vară nema bec, aşa că m-am descurcat. Vedeţi ce faruri are jucărica? Unde mai pui că eram conectată şi pe Facebook! :)) Şi da, vorbeam singură. :D Se aud, în fundal, ciripiturile de-nserat ale orătănilor numite, generic, pui de găină. La un moment dat o intrat muma Fişiorului să mă supravegheze (apucături de soacră?!), da’ mi-o fo’ cumva s-o filmez. Hihi. :”>

2. Fişioru’ se joacă real life Tetris (oţâr’ NSFW)

Iar io stăteam acolo ca fraiera, pe post de Ana a lu’ Manole, să-i spun că îi cam pică budigăii de pe fund. Între timp o venit  muma Fişiorului, moldoveancă get-beget – auziţi acşientu’, uăi, îi mortal! :)) Plus ceva rude de-ale lor cu prunc, pe care l-am speriat cu faru’ HTC-ului în ochi. La dracu’, multe rude au moldovenii ăştia! Veci nu oi învăţa tot arborele genealogic… :-<

3. Zmeul homemade 2.7

Din pungi de plastic şi ce-o mai găsit prin casă, Fişioru’ o făcut un zmeu, pe care l-am plimbat apoi pe dealuri. Când să-l dea însă pe mâna muierii, s-o dus naibii şi cârma, şi karma, şi tot…

4. Mâţeeee

Să revenim pe plaiuri sudiste, mai exact la mine-n redacţie. Protagoniştii? Doi pisoi salvaţi din Cişmigiu şi adoptaţi de oameni mărinimoşi de la mine de la lucru. Erau mici, slabi şi nici nu ştiau să mănânce, dar tinereţea i-o salvat. ;)) Distracţia are loc în birou la corectură, unde ne-am adunat ca nişte ţaţe profesioniste ce suntem şi i-am smotocit pe ăştia mici.

Bonus: poze cu alintata milf a redacţiei


cu ce întreţii oaspetele când n-ai smotocei? căştile de la iPod, desigur…

well, it works…

…until it doesn’t

Asta e, într-un fel, pisica redacţiei. Fetele de la corectură îi cumpără întotdeauna mâncare, iar în timpul zilei s-a aciuat pe lângă noi. Mereu intră în redacţie pe geamul biroului meu, că-i la demisol. :)) Se îmbuibă, îşi face siesta, apoi pleacă şi se întoarce a doua zi. Smart cat, eh?

5. Fişiorului îi place să doarmă fără ca io să-mi dau seama

Încheiem cu un filmuleţ domestic. :)) Fişioru’ are un program foarte sănătos: se trezeşte dimineaţa pe la 7 şi adoarme maximum la 11-12 noaptea. Mă rog, adoarme… vorba vine. E lezat în orgoliu că Moş Ene îl vizitează mereu mai repede decât pe mine, aşa că doarme… pe furiş. Deşi-l aud în pat cum sforăie, dacă mă duc să-i iau telecomanda din mână, se răţoie şi se răsteşte că-i treaz! Doamne fereşte să-i atragi atenţia că a şi sforăit – rişti să se supere pe tine de ciudă! :)) Uneori aţipeşte, apoi se trezeşte brusc şi repetă, mişeleşte, ultimele cuvinte pe care le-o auzit la tv, mă priveşte triumfător, iar în două secunde e din nou în lumea viselor. =))

Aşa că l-am filmat. Da’ ce, credeţi că asta l-ar fi făcut să recunoască? Aiurea! El voia, de fapt, să mă testeze… ce n-aţi înţeles? :))

Oricui i s-a întâmplat asta măcar o dată

Şi totuşi, poţi să nu râzi? Zi, poţi?

Astă-vară, Fişioru’ o reuşit inegalabila performanţă de a-şi pierde portofelul la metrou. Cu acte, carduri, legitimaţii şi o poză tare faină cu subsemnata. Tot. Noroc că fondurile comune stau la capul “familiei”, adică io. :D Şi fiindcă, în general, moldoveanu’ nostru îi perfect şi el îi conştient de asta, de când “a călcat strâmb” e paranoic şi se panichează oricând nu mai găseşte ceva.

Dar astea aparţin trecutului. S-o rezolvat, am trecut peste, am uitat. Doar poza a rămas neînlocuită…

Luni, îmi sun masculul nepereche de la muncă.

– Noah servus! Hat mit csinalsz?

Deh, ca târgumureşenii cu un veşnic nestins dor de casă în suflet… Prin inima Ardealului, mit csinalsz e o dovadă de cordialitate protocolară. :D

– Bine, ce să fac? Uite, pe la facultate, zice Fişioru’, demonstrând că atâta maghiară ştie orice moldovean.
– Da? Mno, fii atent cum facem pe seară: mergi la supermarşeu, cumperi…
– !#¤#&/( (chestii nedesluşite, foşnete repezite, lucruri trântite)
– Alo? Fişior? Aaaaalo?
– (tăcere)
– Ce pana m… aaaaalo!!!
– Rox, hai că te sun olecuţă mai încolo, bine? mă expediază panicat Fişioru’.
– Stai repezitule, ce-ai păţit?
– Ăăă, mm… nimic. :-”
– Zi mă!
– Naaaah bine… nu-mi găsesc telefonu’! Nu-i nici în bancă, nici în rucsac, am răscolit toată geaca… nu-i!

Şi dă-i şi râzi behăit în gura mare… =))

– Mă inteligentule mă, d-apăi tu cum crezi că vorbeşti cu mine? La ureche l-ai căutat? Noah, la asta nu te-ai gândit!

Păţăşti, da’ unii mai rău ca alţii. Repede se mai ramoleşte generaţia asta tânără… Şi când te gândeşti că Fişioru-i cu trei ani mai mic decât mine, iar pigmentul colorator al cosiţelor sale e cu mult mai închis decât al blondei voastre, yours truly… :))