Editór, nu edítor, c-aşa ne învaţă pe noi la şcoală, la cursurile de editare, mda?

Dej io am un sfat: nu vă sfiiţi dacă vă trece prin cap să vă angajaţi la reviste sau ziare. Nu are rost să vă complexaţi inutil că nu le-aveţi cu scrisu’; într-o redacţie există cam doi oameni care ştiu să scrie corect şi nu au nevoie de intervenţii pe text. În rest, e bine să ai tupeu, pile şi relaţii. Atât. Din păcate, doar în ultimele săptămâni mi-o trăznit prin cap să strâng perlele care fac meseria asta mai faină, dar de-acum am un fişier pe Desktop şi-s pe fază. Măcar să nu mă râd de una singură.

“Ocupaţiile preferate ale lui Pavarotti erau cântatul, tenisul şi călăritul.”
Mi-l şi imaginez pe tenoru’ răposat călare pe-o gagică, izbind-o peste pulpe cu un bici. Hiaa! Dirty perv.

“Huidu îşi va relua, în două-trei luni, scaunul de cârcotaş.”
Pân’ amu’ era constipat sau diaretic? Who knows…

“Mulţi oameni care au o linie slabă a mandibulei (a “fălcilor”), prost definită, nediferenţiată de gât, sau, mai degrabă, o “pantă” în loc de unghi în relieful feţei, între ureche şi bărbie, înţeleg pe deplin cât linia maxilarului unei persoane şi bărbia pot avea impact în percepţia feţei unei persoane.”
Da… Aşa-i cum zâci.

“În termeni de frumuseţe convenţională, gândirea standard spune că o linie puternică a maxilarului este simbolul puterii şi al nobilimii.”
Stema de pe steagu’ nobilimii era o linie fermă de maxilar, clar.

“Mădălin Voicu şi-a dat băieţelul de un an şi 11 luni la grădiniţă. De fapt, mama.”
Noah, deci cine? Hotărâţi-viţi odată!

“Vizibil emoţionată, vedeta avea ochii muiaţi în lacrimi.”
Biscuim, Măria Ta!

“Deşi revoltaţi, protestanţii au părăsit Piaţa Constituţiei mult mai repede decât era stabilit.”
Asta e şi va rămâne una dintre preferatele mele. :))

Va urma, desigur. Cred că va deveni serial.

Luni dimineaţa. Lume morocănoasă în metrou. Şi io printre “lume”, să fim înţeleşi, că doară una-i sfânta zi de luni, în care nu-ţi mai tihneşte nici somnu’ de dimineaţă. Pe lângă bosumflarea şi apatia specifice mirificului debut de săptămână, mă rodea şi o foame colosală, de-mi venea să ronţăi scaunele albastre din metrou şi alta nu.

Fericită, ajung în pasaj la patiseria Mara, de unde-mi cumpăr de-ale gurii în fiecare zi de la nişte tanti tare drăguţe, fo’ tri la număr, aşe.  Au nişte bunătăţuri de-mi lasă gura apă şi partea faină-i că-s mereu calde. Ca întotdeauna, şi azi era ditamai coada, iar în capătul ei nişte studente isterizate că tre’ să aştepte atâta după un moş. Io priveam la vitrină şi băleam aşa, în sinea mea, privind la minunatele merdenele şi dobrogene din tăvi, că doar astea-s la 2 lei bucata. Ca o provincială-săracă-ce-are-de-plătit-chirie-la-ntâi-aprilie ce se respectă, aveam buget redus în dimineaţa asta, după ce m-am controlat prin buzujăb: 4 lei, doo chibrituri şi… o biluţă de sticlă.

Şi-aşa, după vreo cinci minute în care am privit cum coada nu avansează, iar merdenelele şi dobrogenele mele delicioase din tăvile cât casa îs împachetate toate, da’ TOATE, într-o plasă cât China şi madăr Russia laolaltă, îmi venea “să-mi iau câmpii” (cum se zice pe-aici) “pân’ pe Ion Câmpineanu” (cum zic io, c-aşa se numeşte strada pe lângă care muncesc). Adică muream de nervi şi speram să-l ardă privirea-mi diabolică pe moşulică ăla ce le-o cumpărat pe toate, de io tre’ia să-mi iau ceva de 2 lei jumate şi atât, că nu-mi ajungeau fondurile de doo chestii. Bolborosesc io nişte blesteme, da’ fac ochii mari când pachetu’ cu merdenele şi dobrogene ajunge în mâna moşneagului:

– Noah, mulţămesc fain de tăt! Numa’ binie-mi ţin estea de cald pân’ la Cluuuj, că-i lung tare drumu’, zice moşu’ către tanti care l-a servit.
– Mulţumim mult şi drum bun! râde tanti.
– Io vă mulţămesc tare fain! Data viitoare cumpăr prin poştă, hihihi.

Râde tot pasaju’, iar mie-mi apar inimioare-n loc de pupile. Căci iată, moşu’ pe care l-am urât din suflet preţ de câteva clipe s-a dovedit a fi doar un ardelean flămând, ca şi mine. :))